Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Menționarea a două autonomii locale din spațiul românesc din secolele al IX-lea – al
XI-lea și precizarea unei caracteristici ale acestora
În secolele al IX-lea – al XI-lea, izvoarele scrise atestă existența formațiunilor politice
prestatale în spațiul intracarpatic. În lucrarea Gesta Hungarorum, cronicarul anonim al
regelui Bela al III-lea atestă existența în Transilvania, la sfârșitul secolului al IX-lea, a trei
formațiuni politice prestatale: ducatul lui Menumorut în Crișana, ducatul lui Glad în Banat și
voievodatul lui Gelu în centrul Transilvaniei. Pentru începutul secolului al XI-lea, Legenda
Sfântului Gerard menționează existența voievodatului lui Gyula, în centrul Transilvaniei, și a
voievodatului condus de Ahtum în Banat. Aceste autonomii locale dispuneau de organizare
politică (erau conduse de un duce sau voievod) și militară proprie. Voievozii Gyula și Ahtum
se vor confrunta cu oștile regelui maghiar Ștefan I cel Sfânt și vor fi înfrânți, iar formațiunile
lor politice vor intra sub controlul regatului Ungariei.
Menționarea a două autonomii locale din spațiul românesc din secolul al XIII-lea și
precizarea a două caracteristici ale acestora
La sud de Carpați, Diploma cavalerilor ioaniți (1247), atestă existența a cinci
formațiuni prestatale: Țara Severinului, voievodatele lui Litovoi și Seneslau și cnezatele lui
Ioan și Farcaș. Cu excepția voievodatului lui Seneslau, situat în zona Argeșului, celelalte
formațiuni erau controlate de regalitatea maghiară prin intermediul banului de Severin.
Aceste autonomii aveau organizare politică (conduse de cnezi și voievozi) și militară proprie.
Deși se bucurau de autonomie politică internă, aceste formațiuni prestatale depindeau de un
centru de putere extern – regatul Ungariei.
Diploma oferă informații și despre procesul de diferențiere socială din cadrul acestor
autonomii, menționându-i pe „mai marii pământului” (boieri) și pe țărani.