Formarea statelor medievale românești

Una dintre cele mai importante etape din evoluția istorică a românilor în Evul Mediu a fost
aceea a constituirii statelor medievale, proces istoric complex ce se desfășoară în secolele XIII-
XIV, care are la bază unificarea autonomiilor locale(cnezate, voievodate, țări etc.), sub
conducerea unui mare voievod și domn, în fapt întemeietorul țării, atestat istoric sau doar
menționat de legendă.
Constituirea statelor medievale românești a reprezentat un proces istoric complex a cărui
desfășurare a fost favorizată de o serie de factori interni și externi. Astfel, factorii care au creat
condițiile constituirii statului în spațiul românesc în Evul Mediu au fost: existența formațiunilor
prestatale românești (cnezate, voievodate și „țări”), tendințele expansioniste ale regatului
maghiar și ale Imperiului Bizantin, constituirea Hanatului Hoardei de Aur care a limitat influența
maghiară în spațiul est-carpatic, precum și stingerea dinastiei arpadiene din Ungaria și luptele
pentru succesiunea la tron.
Constituirea statelor medievale românești a avut loc în mai multe etape, în secolele al XI-
lea – al XIV-lea și a constat în unirea formațiunilor politice prestatale sub o singură autoritate
politică, obținerea independenței, urmată de organizarea instituțională și de consolidarea
statului.
La sud de Carpați, conform Diplomei Cavalerilor Ioaniți (1247), acordată de regele
Ungariei Bela al IV lea, existau formațiuni politice românești: Banatul de Severin, voievodatul lui
Litovoi, voievodatul lui Seneslau, cnezatul lui Ioan, cnezatul lui Farcaș. Dintre acestea, singurul
independent era voievodatul lui Seneslau. În acest context poate fi menționată acțiunea lui
Litovoi din perioada 1277– 1279, care încearcă să se elibereze de sub dominația maghiară, însă
fără succes. Aceste voievodate reuneau mai multe obști sătești, aveau în frunte o căpetenie
militară numită voievod, își aveau sediul la într-o așezare întărită de tipul unei cetăți, și erau
dominate de un stat puternic, aflat în vecinătate-în acest caz, Regatul Ungariei.
Constituirea statului medieval Moldova a fost rezultatul unui dublu „descălecat”,
confirmat documentar. În anii 1352-1353, în contextul unor campanii antitătărești organizate la
est de Carpați, regalitatea maghiară va organiza o marcă de graniță, cu rol de apărare, cu
reședința la Baia. În fruntea acesteia va fi numit voievodul Dragoș, care era un vasal al regelui
Ludovic I de Anjou.
După anul 1359 are loc „descălecatul lui Bogdan”, un voievod din Maramureș care refuză să mai
recunoască ca suzeran pe regele maghiar. Acesta trece la est de Carpați, îi alungă pe urmașii lui
Dragoș și preia conducerea țării. Independența țării a fost obținută de către voievodul Bogdan I
în anul 1365, în contextul confruntărilor dintre Ungaria și Moldova. Cronica lui Ioan de Târnave,
secretarul regelui maghiar, relatează faptul că deși a fost atacat de mai multe ori de către
armata maghiară, voievodul Bogdan va reuși să emancipeze Moldova de sub suzeranitatea
maghiară.
Instituția voievodului a administrat Transilvania în timpul stăpânirii regatului Ungariei
asupra acestui teritoriu(sec. XII-XVI).