AUTONOMII LOCALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC (SECOLELE IX-XVIII)

Constituirea statelor medievale românești a reprezentat un proces istoric complex a

cărui desfășurare a fost favorizată de o serie de factori interni și externi. Astfel, factorii care
au creat condițiile constituirii statului în spațiul românesc în Evul Mediu au fost: existența
formațiunilor prestatale românești (cnezate, voievodate și „țări”), tendințele expansioniste ale
regatului maghiar și ale Imperiului Bizantin, constituirea Hanatului Hoardei de Aur care a
limitat influența maghiară în spațiul est-carpatic, precum și stingerea dinastiei arpadiene din
Ungaria și luptele pentru succesiunea la tron.
Constituirea statelor medievale românești a avut loc în mai multe etape, în secolele al
XI-lea – al XIV-lea și a constat în unirea formațiunilor politice prestatale sub o singură
autoritate politică, obținerea independenței, urmată de organizarea instituțională și de
consolidarea statului.

Menționarea a două autonomii locale din spațiul românesc din secolele al IX-lea – al
XI-lea și precizarea unei caracteristici ale acestora
În secolele al IX-lea – al XI-lea, izvoarele scrise atestă existența formațiunilor politice
prestatale în spațiul intracarpatic. În lucrarea Gesta Hungarorum, cronicarul anonim al
regelui Bela al III-lea atestă existența în Transilvania, la sfârșitul secolului al IX-lea, a trei
formațiuni politice prestatale: ducatul lui Menumorut în Crișana, ducatul lui Glad în Banat și
voievodatul lui Gelu în centrul Transilvaniei. Pentru începutul secolului al XI-lea, Legenda
Sfântului Gerard menționează existența voievodatului lui Gyula, în centrul Transilvaniei, și a
voievodatului condus de Ahtum în Banat. Aceste autonomii locale dispuneau de organizare
politică (erau conduse de un duce sau voievod) și militară proprie. Voievozii Gyula și Ahtum
se vor confrunta cu oștile regelui maghiar Ștefan I cel Sfânt și vor fi înfrânți, iar formațiunile
lor politice vor intra sub controlul regatului Ungariei.

Menționarea a două autonomii locale din spațiul românesc din secolul al XIII-lea și
precizarea a două caracteristici ale acestora
La sud de Carpați, Diploma cavalerilor ioaniți (1247), atestă existența a cinci
formațiuni prestatale: Țara Severinului, voievodatele lui Litovoi și Seneslau și cnezatele lui
Ioan și Farcaș. Cu excepția voievodatului lui Seneslau, situat în zona Argeșului, celelalte
formațiuni erau controlate de regalitatea maghiară prin intermediul banului de Severin.
Aceste autonomii aveau organizare politică (conduse de cnezi și voievozi) și militară proprie.
Deși se bucurau de autonomie politică internă, aceste formațiuni prestatale depindeau de un
centru de putere extern – regatul Ungariei.
Diploma oferă informații și despre procesul de diferențiere socială din cadrul acestor
autonomii, menționându-i pe „mai marii pământului” (boieri) și pe țărani.

Prezentarea unui fapt istoric referitor la constituirea statului medieval intracarpatic

În secolul al XI-lea începea cucerirea sistematică și organizată a Transilvaniei de
către regalitatea maghiară. Maghiarii au organizat teritoriul cucerit în comitate, primul fiind
comitatul de Bihor (1111). În teritoriile cucerite regalitatea maghiară a încercat să impună
instituții politice și ecleziastice apusene (principatul și episcopiile catolice). În acest sens, în
anul 1111 este menționat Mercurius princeps și Simion, episcop catolic în Transilvania.
Încercarea regalității maghiare eșuează, deoarece în anul 1176 se revenea la instituția
tradițională românească, cea a voievodatului, fiind atestat Leustachius voievod. Pentru a-și

1
consolida stăpânirea în Transilvania, regalitatea maghiară a colonizat aici pe secui, sași și
reprezentanți ai ordinelor cavalerești (teutonii și cavalerii ioaniți). La începutul secolului al
XIII-lea se încheia procesul de cucerire a Transilvaniei de către maghiari și organizarea ei ca
voievodat autonom sub suzeranitate maghiară.
Voievodatul Transilvaniei va evolua în cadrul regatului ungar, păstrându-și
individualitatea și instituțiile proprii, până în anul 1541 când Transilvania va fi organizată ca
principat autonom sub suzeranitate otomană.

Prezentarea a două acțiuni politice desfășurate în spațiul sud-carpatic în secolul al

XIII-lea
În anul 1277, voievodul Litovoi încearcă să iasă de sub suzeranitatea maghiară,
declanșând conflictul cu regele Ladislau al IV-lea Cumanul. Litovoi este înfrânt și ucis în
luptă, iar fratele său, Bărbat, este luat prizonier. Ulterior, el se răscumpără în schimbul unei
mari sume de bani și va păstra conducerea voievodatului, recunoscându-l ca suzeran pe
regele maghiar.
Tradiția istorică menționează „descălecatul” lui Negru-Vodă din Țara Făgărașului,
care pe la 1290 ar fi trecut la sud de Carpați punând bazele unui stat cu reședința la
Câmpulung. Deși nu este confirmat documentar, momentul coincide cu intervenția regelui
maghiar Andrei al III-lea în Țara Făgărașului, în anul 1291, intervenție care a pus capăt
autonomiei boierilor români.

Prezentarea a două acțiuni referitoare la constituirea statului sud-carpatic desfășurate

în secolul al XIV-lea

În contextul stingerii dinastiei arpadiene și a crizei dinastice din Ungaria, după anul
1301 voievodul Basarab I declanșează acțiunea de unificare a cnezatelor și voievodatelor
sub autoritatea sa. Acțiunea voievodului Basarab va pleca din zona Argeșului, din teritoriul
fostului voievodat al lui Seneslau, și va cuprinde Oltenia și Muntenia. Prin unificarea acestor
autonomii se puneau bazele statului medieval Țara românească, cu capitala la Curtea de
Argeș. Un acord diplomatic din anul 1324 atesta recunoașterea suzeranității maghiare de
către Basarab I și făcea precizări privind întinderea statului muntenesc, care îngloba Banatul,
Oltenia, Muntenia și unele teritorii de la nord de gurile Dunării.
Momentul decisiv în constituirea statului medieval Țara Românească l-a constituit
înlăturarea dominației regatului Ungariei. Luând drept pretext încălcarea unor obligaţii
vasalice de către voievodul Basarab I, în anul 1330 regele Carol Robert de Anjou a organizat
o campanie militară împotriva Ţării Româneşti. Voievodul român a evitat o confruntare
deschisă cu armata maghiară şi a încercat o soluţie negociată, oferind regelui maghiar o
sumă mare de bani, în schimbul renunţării la acţiunea militară. Regele maghiar refuză oferta
şi continuă campania militară. Pe drumul de întoarcere spre Transilvania, armata maghiară
este surprinsă de oastea lui Basarab I într-un defileu îngust în munţi şi suferă un adevărat
dezastru. Victoria românilor în bătălia de la Posada (9-12 noiembrie 1330) a marcat
obţinerea independenţei Ţării Româneşti.

Prezentarea a două acțiuni desfășurate în al XIV-lea referitoare la constituirea statului

medieval de la est de Carpați
Constituirea statului medieval Moldova a fost rezultatul unui dublu „descălecat”,
confirmat documentar. În anii 1352-1353, în contextul unor campanii antitătărești organizate
la est de Carpați, regalitatea maghiară va organiza o marcă de graniță, cu rol de apărare, cu

2
reședința la Baia. În fruntea acesteia va fi numit voievodul Dragoș, care era un vasal al
regelui Ludovic I de Anjou.
După anul 1359 are loc „descălecatul lui Bogdan”, un voievod din Maramureș care
refuză să mai recunoască ca suzeran pe regele maghiar. Acesta trece la est de Carpați, îi
alungă pe urmașii lui Dragoș și preia conducerea țării. Independența țării a fost obținută de
către voievodul Bogdan I în anul 1365, în contextul confruntărilor dintre Ungaria și Moldova.
Cronica lui Ioan de Târnave, secretarul regelui maghiar, relatează faptul că deși a fost atacat
de mai multe ori de către armata maghiară, voievodul Bogdan va reuși să emancipeze
Moldova de sub suzeranitatea maghiară.

Prezentarea a două fapte istorice referitoare la organizarea instituțională a statului în

spațiul românesc desfășurate în secolul al XIV-lea
Organizarea instituțională a statului s-a făcut sub influența modelului bizantin,
adaptat realităților românești, în timpul domniilor lui Nicolae Alexandru (1352-1364) și
Vladislav Vlaicu (1364-1377). În anul 1359, Nicolae Alexandru își ia titlul de „domn singur
stăpânitor”, instituind domnia autocrată, după modelul bizantin. Domnul cumula funcția
politică supremă – „domn singur stăpânitor” – cu funcția militară supremă – „mare voievod”.
Organizarea instituțională a Bisericii s-a realizat după modelul bizantin, cunoscând și
certe influențe slav-sudice. Astfel, în anul 1359 se înființează Mitropolia ortodoxă a Țării
Românești (a Ungro-Vlahiei), cu sediul la Curtea de Argeș, recunoscută de Patriarhia
Ecumenică de la Constantinopol. Mitropolitul țării era principalul sfetnic al domnului și o
figură centrală în Sfatul domnesc. În cadrul ceremoniei înscăunării Mitropolitul îl consacra pe
domn ca „alesul lui Dumnezeu” prin mirungerea cu mir, iar în schimb Biserica intra sub
protecția domniei. Vladislav Vlaicu înființează cancelaria domnească, bate primele monede
și înființează Mitropolia ortodoxă de la Severin (1370).
La est de Carpați. consolidarea țării și organizarea instituțională a statului s-au
realizat în timpul domniilor lui Petru I Mușat (1375-1391) și Roman I Mușat (1391-1394).
Petru I Mușat a stabilit capitala țării la Suceava, bate primele monede și înființează
cancelaria domnească și Mitropolia ortodoxă de la Suceava care va fi recunoscută de către
Bizanț în anul 1401. Roman I Mușat își ia titlul de domn singur stăpânitor, instituind domnia
autocrată și desăvârșește unificarea teritorială a țării, prin includerea Țării de Jos în cadrul
statului.
Prin constituirea statelor medievale românești s-au creat condițiile dezvoltării
civilizației românești și s-a putut asigura păstrarea identității naționale și a identității
spirituale. De asemenea, Țările Române au constituit un bastion de apărare a creștinătății
împotriva expansiunii otomane spre Europa Centrală, implicându-se în nemumărate rânduri
în politica de cruciadă antiotomană.