Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc între secolele IX-XVIII

Primele formaţiuni politice româneşti au apărut în secolele XII-XIV, ca rezultat al unei evoluţii interne către
cristalizarea structurilor statale, dar şi a unui context internaţional favorabil.
În centrul şi răsăritul Europei, ultimele migraţii se prelungesc până în secolul al XIII-lea (pecenegii, uzii,
cumanii şi tătarii). Puterile din zonă (Imperiul Bizantin, Regatul Ungariei şi al Poloniei) îşi împart sferele de
influenţă şi concurează pentru stăpânirea teritoriului românesc.
După retragerea aureliană, timp de sute de ani, populaţia daco-romană şi apoi românească nu a fost amintită în
documentele vremii, deoarece acestea menţionau doar formaţiuni politice, evenimente militare, iar aspectul etnic
conta mai puţin.
Primele formaţiuni prestatale româneşti au avut la bază obştile săteşti (satele), care au evoluat spre uniuni de
obşti numite de Nicolae Iorga „Romanii populare” (acestea se numeau în documente „ţări”, „codri”, „câmpuri”,
„ocoale”, „cobâle”. Exemple de „ţări: Ţara Maramureşului, Ţara Zarandului, Ţara Oaşului, Ţara Haţegului,
Ţara Bârsei, Ţara Amlaşului, Ţara Făgăraşului). Aceste uniuni de obşti aveau caracter teritorial, fiind conduse de
cnezi, juzi şi voievozi. Etapa obştilor săteşti este cuprinsă între secolele VII-IX. Locuitorii acestor formaţiuni
prestatale au fost consemnaţi în izvoare bizantine, turceşti, armene, maghiare sau ruseşti sub diferite denumiri:
romani, vlahi, ulaki, blachi, volohi.
Cele mai vechi formaţiuni politice prestatale au fost semnalate în secolul al XII-lea, de către cronicarul
anonim al regelui Ungariei Bela al III-lea, în „Gesta Hungarorum”, în interiorul arcului carpatic. Acestea sunt
menţionate ca existând încă din secolele IX-X şi erau în număr de trei: voievodatul lui Menumorut, în Crişana, cu
centrul la Biharea, voievodatul lui Glad, în Banat, cu centrul la Cuvin, voievodatul lui Gelu, în podişul
Transilvaniei, cu centrul la Dăbâca.
Expansiunea spre răsărit a maghiarilor, instalaţi în Câmpia Pannonică în anul 896, s-a lovit de rezistenţa
populaţiilor slave, turanice şi româneşti dinăuntrul şi dinafara arcului carpatic şi a organizaţiilor lor politice.
Voievodatele (ducatele) amintite au fost cucerite de maghiari rând pe rând, la începutul secolului al X-lea, ducele
Gelu („ducele românilor”) fiind chiar ucis în luptă. Cucerirea şi integrarea teritoriilor intra şi extracarpatice s-a
accentuat în secolele XI-XII, după creştinarea ungurilor (anul 1000 sau 1001). Ducele Vaik, cel care i-a creştinat
pe maghiari, a devenit Ştefan cel Sfânt, primul rege apostolic şi cel care a preluat formele de organizare politică şi
religioasă apusene, fapt care a dat expansiunii maghiare un caracter organizat şi eficace. Ungurii trec la înlocuirea
vechii organizări politice cu instituţii şi structuri politice care urmăresc asimilarea etnică şi confesională a
românilor.
În anii 1003-1004, voievodatul lui Gyula, existent pe locul fostului voievodat al lui Gelu, având acum centrul
la Bălgrad (Alba-Iulia), a fost cucerit de maghiari. Voievodul acestei formaţiuni refuzase creştinarea, motiv
pentru care şi-a sfârşit zilele în prizonierat maghiar, împreună cu toată familia sa. O soartă dramatică a avut şi
voievodul Ahtum, care stăpânea fostul voievodat al lui Glad şi avea reşedinţa la Morisena, unde era amintită şi o
biserică ortodoxă. Motivul conflictului a fost legat de faptul că Ahtum vămuia sarea care era dusă în Ungaria cu
plutele pe Mureş, iar în timpul conflictului, Ahtum a fost ucis. Despre cucerirea celor două voievodate aflăm din
izvorul istoric numite „Legenda sfântului Gerard”.
Despre organizarea teritoriilor cucerite după model apusean aflăm în anul 1111, când este înfiinţat primul
comitat unguresc, Bihorul, iar întreaga Transilvanie este transformată în principat, fiind atestat principele
Mercurius („Mercurius princeps Ultrasilvanus”), dar şi episcopul catolic Simion, cu reşedinţa în cetatea Bălgrad.
Totuşi, sub presiunea tradiţiei româneşti, se va reveni la voievodat, fiind atestat „Leustachius voievod”, în anul
1176. Voievodatul Transilvaniei, vasal maghiarilor, era compus din mai multe comitate regale şi „ţări
româneşti”.
Un alt mijloc folosit de către cuceritori pentru a-şi impune stăpâmirea aupra Transilvaniei a fost colonizarea
teritoriului cu populaţii de alte etnii. Secuii, populaţie de origine turcică, au fost aşezaţi în răsăritul Transilvaniei,
iar saşii în zona Târnavelor şi în sud-est, unde au întemeiat oraşele Sibiu, Braşov, Bistriţa. Aceşti colonişti
primesc din partea regilor maghiari autonomie teritorială, juridică şi religioasă. În anul 1224 locuitorii Sibiului
primesc un privilegiu dat de regele Andrei al II-lea (Diploma Andreanum sau Bula de Aur a Saşilor). Conform
acestuia, teritoriul din zona Sibiului nu putea fi înstrăinat prin danii şi de asemenea, saşii primeau dreptul de a
folosi „pădurea românilor şi a pecenegilor”.
În anul 1211, regele Andrei al II-lea i-a instalat în Ţara Bârsei pe Cavalerii Teutoni, cu scopul de a opri
atacurile cumanilor în Transilvania şi de a deschide calea expansiunii maghiare la sud şi la est de Carpaţi. Pentru
că şi-au depăşit atribuţiile, au fost alungaţi de armata regală în anul 1225.
În Transilvania, voievodul-ca organ al puterii centrale-dispunea de autonomie, iar organizarea ca voievodat
atestă o anumită individualitate politico-administrativă în cadrul regatului. Voievodul era ajutat înactivitatea de
guvernare de „adunările stărilor” sau „naţiunilor”, la început patru: nobilimea maghiară, cea română patriciatul
săsesc şi fruntaşii secuilor (ulterior, nobilimea românească a fost eliminată). Românii sunt excluşi parţial prin
decretul regelui Ludovic I de Anjou din 1366, care condiţiona calitatea de nobil de apartenenţa la religia catolică,
apoi definitiv prin înţelegerea politică „Unio Trium Nationum” din 1437. Înţelegerea celor trei naţiuni privilegiate
îi considera pe români nedemni de a mai fi naţiune fiind numiţi „toleraţi”, „admişi” în propria lor ţară.
Fruntaşii românilor participă la Congregaţia din 1291, când protestează împotriva desfiinţării autonomiei Ţării
Făgăraşului, ultima participare a lor fiind în anul 1355. Românii care nu trec la catolicism activează în adunările
cneziale, apărând drepturile acestora, încălcate adesea de autorităţi. Existenţa a două forme de organizare-cea de
tip occidental, impusă de regalitatate şi cea românească, „jus valachicum”(dreptul românesc), confirmă teza unui
feudalism occidental şi a unuia autohton.
Adunările „stărilor privilegiate” se ţineau la nivelul comitatelor ungureşti şi al scaunelor (forme de organizare
administrativ-teritorială ale secuilor şi saşilor), dar şi al voievodatului (Congregaţii generale ale nobilimii).
În secolul al XVI-lea, în 1541, în urma înfrângerii Ungariei la Mohacs (1526) şi a transformării părţii sale de
răsărit în Paşalâcul de la Buda, Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană. Voievodul a
fost atunci înlocuit cu principele ales de Dieta Transilvaniei. Dieta, care lua locul Congregaţiilor celor trei naţiuni
privilegiate, se întrunea anual, fiind un factor de guvernare alături de principe. Deşi ales de Dietă, principele
trebuia să fie confirmat de sultan, în unele perioade fiind chiar numit de către acesta.

Formarea statului medieval Ungrovlahia (Ţara Românească)

La începutul secolului al XIII-lea, regatul maghiar depăşea în forţă linia Carpaţilor, subordonându-şi
formaţiunile politice fie direct, fie prin căpetenii numite de regii maghiari. Astfel, în anul 1247, regele Bela al
IV-lea acordă Diploma Cavalerilor Ioaniţi, prin care oferea acestui ordin militaro-călugăresc stăpânirea asupra
Banatului de Severin. Documentul aminteşte existenţa la sud de Carpaţi a unor formaţiuni politice prestatale: pe
lângă Banatul de Severin mai existau voievodatele lui Litovoi (pe valea Jiului, dar şi dincolo de munţi, în Ţara
Haţegului) şi Seneslau ( pe Argeş, Dâmboviţa şi Ţara Făgăraşului, de peste munţi), precum şi două cnezate în
Oltenia (cel din sud, condus de Ioan şi cel din nord, condus de Farcaş). Voievodatele lui Litovoi şi Seneslau se
aflau sub suzeranitatea regelui maghiar. Diploma relatează şi despre bogăţia voievozilor şi cnezilor, precum şi
despre stratificarea socială (boierii sunt numiţi „majores terrae”-„mai-marii pământului”, iar ţăranii-„rustici”).
Într-un context intern favorabil (evoluţia economică şi socială a formaţiunilor prestatale), dar şi extern
(stingerea dinastiei arpadiene în 1301, pericolul reprezentat de hanatul tătărăsc al Hoardei de Aur),
românii de la sud de Carpaţi vor face pasul către constituirea statului medieval.
 Primele încercări de unificare au venit din zona voievodatului lui Litovoi, unde –între anii 1277-1279-
Litovoi şi fratele său Bărbat încearcă, fără succes, să înlăture suzeranitatea maghiară. Litovoi moare într-o luptă
cu maghiarii, iar Bărbat, luat prizonier, se răscumpără şi conduce apoi voievodatul, recunoscând suzeranitatea
maghiară.
Etapa următoare a unificării o reprezintă „descălecatul” lui Negru Vodă din Făgăraş la sud de Carpaţi, în
anul 1290 (acţiune explicabilă prin persecuţiile la care erau supuşi românii făgărăşeni şi prin anihilarea de către
maghiari a autonomiei Ţării Făgăraşului). Negru Vodă ar fi întemeiat apoi o curte la Câmpulung Muscel, unde
exista deja o comunitate de saşi, interesată de drumul comercial care lega Europa Centrală cu Marea Neagră.
Conform teoriei „descălecatului”, Negru Vodă a întemeiat statul de la sud de Carpaţi, boierii şi oamenii
obişnuiţi de aici supunându-i-se. Câmpulungul a devenit astfel prima capitală a Ţării Româneşti şi necropolă
domnească. Acest „descălecat” este reconstituit prin legendă, neavând suport documentar. Un adept al acestei
teorii este istoricul Gheorghe I. Brătianu, în lucrarea „Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti
extracarpatice”, aducând ca argumente existenţa satelor-dublete în Muscel şi Făgăraş, existenţa satelor
muscelene „Ungureni” şi numele ţării, Muntenia. De fapt, denumirea de „descălecat”, folosită pentru prima
oară de cronicari, are tocmai înţelesul de întemeiere de ţară.
Constituirea statului Ţara Românească este însă certă la începutul secolului al XIV-lea, documentată o dată
cu Basarab I (1310?-1352), supranumit Întemeietorul, care unifică toate formaţiunile prestatale dintre Carpaţi şi
Dunăre. Într-un document din anul 1324, Basarab recunoaşte suzeranitatea regelui maghiar Carol Robert de
Anjou, în schimbul recunoaşterii de către rege a stapânirii româneşti asupra Banatului de Severin şi a Ţării
Ungrovlahiei (numită în document Terra Transalpina). Până la urmă, conflictul româno-maghiar va porni de la
Banatul de Severin, pe care maghiarii îl doreau ca posesiune.
În 1330, regele maghiar porneşte o expediţie de pedepsire a lui Basarab, pentru încălcarea obligaţiilor
vasalice. Basarab trimite o solie, oferindu-i lui Carol Robert Banatul Severinului şi suma de 7000 de mărci de
argint, ca răscumpărare a păcii. Refuzul regelui l-a făcut pe Basarab să ia măsuri de apărare. Aparent victorios,
pentru că românii se retrăseseră înaintea sa, regele a ordonat retragerea în Transilvania. Într-o trecătoare,
neidentificată, numită de Iorga Posada, oastea maghiară este surprinsă şi atacată de pe înălţimi de oastea lui
Basarab. Bătălia de la Posada (9-12 noiembrie 1330) a fost o victorie strălucită a românilor, consacrând
independenţa Ţării Româneşti, primul stat românesc de sine stătător. Consecinţa biruinţei lui Basarab I asupra
oastei maghiare a însemnat o nouă identitate pentru Ţara Românească în planul politic sud-european. Singurul
izvor istoric care narează evenimentul înfrângerii ungurilor este „Cronica pictată de la Viena”, ilustrată cu
miniaturi extrem de sugestive.
Mai târziu, nevoia luptei comune împotriva tătarilor duce la reluarea relaţiilor româno-maghiare. În acest
context, Basarab a cucerit de la tătari un ţinut aflat la nordul Mării Negre, numit Basarabia de la numele său,
această denumire extinzându-se apoi la întreg teritoriul dintre Prut şi Nistru.
După moartea lui Basarab, la tronul Ţării Româneşti a urcat fiul acestuia, Nicolae Alexandru (1352-1364).
Domnia lui a fost semnificativă prin afirmarea suveranităţii domneşti în anul 1359 (adoptarea titlului de „singur
stăpânitor”-„autocrat”, „samodârjeţ”) şi prin înfiinţarea Mitropoliei ortodoxe de la Curtea de Argeş(1359),
care era dependentă de Patriarhia de la Constantinopole şi era condusă de mitropolitul grec Iachint din Vicina.
Aceste decizii respingeau pretenţiile politice şi de catolicizare a regatului maghiar.
Vladislav-Vlaicu (1364-1377), fiul lui Nicolae Alexandru, se recunoaşte însă vasal al Ungariei, primind ca
feude Făgăraşul şi Amlaşul, întemeiază a doua mitropolie ortodoxă a Ţării Româneşti, la Severin (1370), duce o
politică externă extrem de activă în zonă, respingând primul atac otoman la Dunărea de Jos (1369 sau 1370). În
timpul său, monetăriile domneşti au bătut monedă proprie (ducatul de argint), sunt întemeiate mai multe
instituţii ale statului şi este acordat primul privilegiu comercial negustorilor din Braşov.
 Formarea statului medieval Moldova

La est de Carpaţi, etapa prestatală cuprinde existenţa unor formaţiuni politice diverse, existente din
secolele IX-X până în secolul XIV, atestate prin denumiri ca „ţări” („Ţara Sipeniţului”, amintită în cronica
turcă Oguzname), „codri”(„Codrii Lăpuşului”, „Codrii Orheiului”,„Codrii Cosminului”), „câmpuri”, ocoale”
şi cobâle”. Toate aceste formaţiuni politice au suferit ocupaţia tătară din 1241 până către mijlocul secolului al
XIV-lea. Unirea lor a fost favorizată de lupta regalităţii maghiare împotriva tătarilor şi de succesele domnului
muntean Basarab I.
Formarea statului medieval moldovean s-a realizat în două etape. Prima dintre acestea este legată de
„descălecatul” lui Dragoş din Maramureş la est de Carpaţi. În 1347 sau 1352-1353, ca urmare a victoriilor
obţinute de oştile regelui maghiar Ludovic I de Anjou împotriva tătarilor, s-a constituit o marcă militară de
graniţă, cu centrul la Baia, marcă ce va constitui nucleul viitorului stat moldovean. Această formaţiune politică
era dependentă faţă de Coroana maghiară, fapt ce a nemulţumit populaţia locală. La moartea lui Dragoş (1359),
moldovenii se răzvrătesc împotriva Drăgoşeştilor, urmaşii lui Dragoş, reprezentanţi ai autorităţii maghiare. La
eforturile populaţiei româneşti de a scutura suzeranitatea maghiară s-a adăugat sprijinul celui de-al doilea
„descălecător” al Moldovei, Bogdan, fost voievod al Maramureşului, intrat în conflict cu regele Ludovic I de
Anjou. Bogdan reuşeşte să-l înlăture pe Balc, un urmaş al lui Dragoş şi să extindă teritoriul Moldovei, ajutat
fiind de moldoveni. În anii 1364-1365, Moldova devenise independentă, căci regele Ungariei renunţase să mai
trimită oşti în sprijinul protejaţilor săi, urmaşii lui Dragoş. „Descălecatul „ lui Bogdan din 1359 a reprezentat un
moment important în procesul emancipării statului românesc de la est de Carpaţi de sub suzeranitatea maghiară.
În Moldova, tradiţia istorică a „descălecatului” are acoperire în documente şi poate fi demonstrată.
Consolidarea Moldovei se va produce sub urmaşii lui Bogdan I: Laţcu, Petru I Muşat şi Roman I Muşat, fratele
acestuia.
Fiul Lui Bogdan, Laţcu, intră în legătură cu Papalitatea, care îl numeşte „duce al Moldovei”. Laţcu
infiinţează la Siret o episcopie catolică (1370) şi mută capitala statului în acest oraş.
Nepotul lui Laţcu, Petru I Muşat (1377-1392), face un pas important spre afirmarea internaţională şi
organizarea Moldovei. În 1387, Petru Muşat recunoaşte suzeranitatea regelui Poloniei, Vladislav Jagello, căruia
îi acordă un important împrumut, un an mai târziu. Pentru plata în trei ani a acestui împrumut, regele garantează
cu ţinutul Pocuţia, însă polonezii nu se vor ţine de cuvânt. Petru I s-a apropiat de Polonia, iniţiind tradiţia
prestării jurământului vasalic faţă de aceasta, pentru a contracara pretenţiile politice ale Ungariei, iar această
linie politică va fi urmată şi de succesorii săi. Tot în 1387, Petru optează pentru ortodoxie, înfiinţând Mitropolia
ortodoxă a Moldovei, cu sediul la Suceava. În acest oraş, domnitorul a mutat şi capitala, iar în fruntea
mitropoliei a numit un român, Iosif, cumnatul său, fapt care va duce la nerecunoaşterea de către Bizanţ a
acesteia. Abia în anii 1401-1402, Patriarhia de la Constantinopole a recunoscut mitropolia moldoveană de la
Suceava.
Tot Petru I cel Mare este acela care hotărăşte baterea monedelor moldovene, groşii de aramă- şi întemeiază
cele mai multe dintre instituţiile statului moldovean.
Maxima extindere a statului moldovean va fi atinsă în timpului domniei lui Roman I Muşat (1392-1394),
care- într-un document din 1393- este numit „Io, Roman I voievod, domn din mila lui Dumnezeu, al Ţării
Moldovei, de la Munte şi până la Mare”. Tot atunci sunt înlăturate ultimele resturi ale dominaţiei tătare,
Moldova fiind cuprinsă între Carpaţi şi Nistru.
 Întemeierea statului dobrogean

Premisele întemeierii Dobrogei au constat în slăbirea puterii Imperiului Bizantin şi a ţaratului bulgar, fapt
ce a creat un vid de putere în zonă.
Spaţiul istro-pontic, ţinut aflat între Dunăre şi Marea Neagră, fusese părăsită de romani (bizantini) abia în
secolul al VII-lea, iar ulterior pe teritoriul ei se revărsaseră o sumedenie de neamuri migratoare. Bizantinii au
revenit la finele secolului al IX-lea, înfiinţând o circumscripţie militaro-administrativă aici, numită thema
Paristrion sau Paradunavon şi a cărui existenţă este atestată între 971 şi 1204. În acest interval de timp, în zonă
au fost documentaţi mai mulţi conducători locali, care conduceau mici formaţiuni prestatale, precum jupanatele
lui Dimitrie şi Gheorghe, din secolul al X-lea. Numele lui jupan Dimitrie este amintit pe o inscripţie din
localitatea dobrogeană Mircea-Vodă şi care datează din anul 943. În ceea ce-l priveşte pe jupan Gheorghe, el
este atestat prin mai multe inscripţii din complexul de la Basarabi-Murfatlar. În secolul al XI-lea, Ana
Comnena-în lucrarea „Alexiada”, consemnează trei formaţiuni politice conduse de Tatos, Seslav şi Saccea sau
Satza. Chiar dacă aceste căpetenii sunt probabil pecenege sau cumane, cu siguranţă stăpânesc o populaţie
majoritar românească.
Pe la 1230 în spaţiul istro-pontic este amintită în izvoare „Ţara Cărvunei”, în teritoriul dintre Mangalia şi
Varna, cu capitala la Caliacra, această „ţară” constituind nucleul viitorului stat. Acest organism statal era
dependent de Bizanţ, iar pe la 1346 era condus de un anume Balica, ce se va amesteca în războiul civil din statul
suzeran. După moartea lui Balica, îi urmează la conducere Dobrotici (de la care provine numele statului), în
1354, care obţine trei ani mai târziu titlul de despot al Dobrogei din partea Imperiului Bizantin. Dobrotici
(1354-1386) şi-a extins stăpânirea asupra întregului teritoriu dintre Dunăre şi Mare, întreţinând legături cu
voievozii Ţării Româneşti. Fiul lui Dobrotici, Ivanco (1386-1388), se desprinde de bizantini şi îşi marchează
independenţa bătând monedă proprie. El este ultimul conducător independent al Dobrogei şi va fi ucis într-o
confruntare cu turcii, în anul 1388. Pentru a evita pericolul transformării Dobrogei în paşalâc, Mircea cel
Bătrân, voievodul Ţării Româneşti, intervine cu oastea sa în 1388, încorporând Dobrogea statului său.
În 1417 sau 1420, Dobrogea va fi totuşi cucerită de Imperiul Otoman, care o va stăpâni până în anul 1878,
ca paşalâc. Prin semnarea Tratatului de la Berlin (1878), Dobrogea va reveni statului român.

Posibile cerinţe

Prezentaţi o instituţie centrală a statelor române în Evul Mediu şi până la începuturile modernităţii.

În Ţara Românească şi Moldova instituţia centrală a statului era Domnia, reprezentată de domn sau
voievod. Domnul (din latinescul dominus) reprezenta autoritatea politică absolută şi însemna stăpânul
pământurilor şi al locuitorilor ţării (el dispunea de aşa-numitul drept dominium eminens). Domnul avea atribuţii
executive (acorda moşii, numea dregători), legislative (adopta acte cu caracter obligatoriu pentru toţi locuitorii),
judecătoreşti (instanţa juridică cea mai înaltă era scaunul de judecată al domnitorului). El hotăra, practic,
întreaga politică a ţării, pe plan politic, administrativ, fiscal, judecătoresc, militar, după consultarea Sfatului
Domnesc. Evident, nu exista separaţia puterilor în stat, domniile medievale având un caracter absolutist.
Ca voievod, monarhul era conducătorul oştilor în vreme de război.
Succesiunea la domnie se baza pe principiul electiv-ereditar şi viager (pe viaţă). Pentru a fi acceptat şi ales
ca domn de către boierime, pretendentul trebuia să facă parte din familia domnitoare (cea a Basarabilor în Ţara
Românească şi cea a Muşatinilor în Modova), să fie bărbat, să nu fie însemnat şi să aibă integritate psihică.
Principiul electiv-ereditar a generat o gravă instabilitate politică în anumite epoci, datorată numărului mare de
pretendenţi domneşti.
Înscăunarea domnilor cuprindea două momente: unul laic, în care domnul era ales sau acceptat de către
supuşii săi şi cel de-al doilea religios. Acesta din urmă avea origine bizantină şi consta în acordarea însemnelor
domniei (coroana, sceptrul domnesc, hlamida) de către mitropolit. Ceremonialul avea loc în biserica
Mitropoliei, prilej cu care domnul era uns cu mir (ulei sfinţit), domnia fiind considerată astfel de origine divină.
Mirungerea avea semnificaţia transmiterii puterii divine către domn, căruia, prin voia divinităţii, trebuiau să i se
supună toţi locuitorii ţării. Particula Io din titulatura domnească, o prescurtare de la Ioannes (Cel Uns, Cel
Hărăzit), însemna Cel dăruit de Dumnezeu cu domnia, Cel ales de Dumnezeu pentru a fi domn. După ungerea
sa, domnul presta jurământul de credinţă către ţară pe Evanghelie, obligându-se să-şi apere supuşii şi să
domnească cu dreptate; acest moment era urmat de jurământul boierilor prezenţi faţă de domn. În a sa
Descriptio Moldaviae, Dimitrie Cantemir menţionează că primul domn încoronat în acest fel a fost Alexandru
cel Bun, iar ultimul Bogdan Lăpuşneanul.
La titulatura de domn şi voievod se mai adaugă în documentele vremii şi acela de singur stăpânitor, ceea ce
desemna atributul de suveran, independent. Un astfel de exemplu este cel al lui Nicolae Alexandru Basarab,
care se intitula într-un document din anul 1359 samodârjeţ -de sine şi singur stăpânitor, în limba slavă.
Exista şi obiceiul asocierii la tron a fiului cel mare, încă din timpul vieţii domnitorului, pentru a evita
disputarea tronului între diferiţi pretendenţi ajutaţi de facţiunile rivale ale boierimii (cazul lui Mircea cel Bătrân
sau al domnului Moldovei, Ştefan cel Mare).

Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia o instituţie centrală are un rol
important pentru funcţionarea unui stat românesc, în secolele al XIV-lea-al XVIII-lea.
Una dintre cele mai importante instituţii ale statelor româneşti, atât în perioada medievală, cât şi în epocile
următoare, a fost reprezentată de Biserică. Aceasta a avut un rol esenţial în păstrarea fiinţei naţionale a
poporului român, de-a lungul unor veacuri de grele încercări şi suferinţe prin care românii au trecut, cu speranţa
că Dumnezeu nu îşi va întoarce faţa de la ei. Biserica a cultivat, de-a lungul istoriei tumultuoase a poporului
român, credinţa că toate suferinţele au un sfârşit, iar oamenii încrezători în puterea divină se vor mântui.
Credinţa a fost aceea care i-a făcut pe români să-şi apere cu vitejie teritoriul strămoşesc, religia creştin-
ortodoxă, limba, tradiţiile şi să nu piară din lume.
Dar nu numai instituţia centrală a Bisericii sprijinea statul, reprezentat de domni, ci şi aceştia din urmă, cu
evlavie şi credinţă, sprijineau în diferite moduri Biserica, prin danii şi prin ctitorirea unor importante aşezăminte
religioase. Astfel, domnitorul Vladislav Vlaicu a ctitorit Biserica Domnească de la Curtea de Argeş, Mircea cel
Bătrân – mănăstirea Cozia, Matei Basarab –mănăstirea Arnota, Alexandru cel Bun –mănăstirea Bistriţa, Ştefan
cel Mare-mănăstirile de la Putna, Neamţ sau Voroneţ (vestită în întreaga lume), Vasile Lupu-Biserica „Trei
Ierarhi” din Iaşi. Tradiţia îi atribuie numai lui Ştefan cel Mare construirea a 44 de biserici, iar lui Matei Basarab,
46.
Încă de la apariţia Mitropoliilor ortodoxe din ţările române, acestea au dus o politică activă în sprijinul
statului ( Mitropolia ortodoxă de la Curtea de Argeş este înfiinţată în anul 1359, de către Nicolae Alexandru
Basarab, cea de la Severin este înfiinţată în anul 1370, de către Vladislav Vlaicu, iar Mitropolia Moldovei este
înfiinţată în 1386/1387, de către Petru Muşat, la Suceava, fiind însă recunoscută mai târziu, în 1401-1402, de
către Patriarhia constantinopolitană).
De altfel, rolul Mitropolitului era extrem de important în stat, el fiind acela care lua temporar locul
domnitorului, în caz de vacanţă a tronului, până la alegerea unui alt domn. Mitropolitul era acela care îl ungea
cu mir pe noul domn, conferindu-i atributele puterii divine, căci domnul devenea în acel moment, „unsul lui
Dumnezeu”. Este adevărat că, totuşi, domnitorul îi numea pe mitropoliţi, care puteau fi şi înlăturaţi, dar, în
practică, acest lucru se întâmpla exrtrem de rar, datorită prestigiului pe care omul Bisericii îl avea în faţa
poporului său. Mitropolitul trebuia să fie confirmat şi de Patriarhul de la Constantinopole în scaunul
mitropolitan.
De-abia în secolul al XIX-lea, Biserica Ortodoxă Română a devenit autocefală (de sine stătătoare).

Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia autonomiile locale au contribuit la
constituirea statului în spaţiul medieval românesc.
Constituirea statelor medievale româneşti (sec. XII-XIV) a reprezentat o nouă perioadă a evoluţiei
ascendente a societăţii româneşti în Evul Mediu. Apariţia pe harta Europei a acestor noi state a fost favorizată
de închegarea unor structuri politice prestatale ale românilor, destinate să facă faţă noilor valuri migratoare,
afirmării unor noi puteri în zonă şi, nu în ultimul rând, vieţii economico-sociale specifice Evului Mediu. Aşadar,
constituirea statelor româneşti Transilvania, Ţara Românească, Dobrogea şi Moldova nu a avut loc într-un vid
politic, ci într-un spaţiu marcat de mai mulţi factori:
-creşterea demografică, viaţa economică prosperă (spaţiul românesc era marcat de importante artere comerciale
care ajungeau la gurile Dunării şi la Marea Neagră), începutul procesului de feudalizare a societăţii, migraţiile
cumanilor şi, mai târziu, ale tătarilor.
Cele mai vechi formaţiuni prestatale româneşti au fost semnalate în interiorul arcului carpatic: voievodatele
lui Gelu, Glad şi Menumorut, mai târziu, ale lui Ahtum şi Glad. Diploma Cavalerilor Ioaniţi din anul 1247
menţionează existenţa Banatului de Severin şi a două voievodate (conduse de Litovoi şi Seneslau), respectiv, a
două cnezate (conduse de Ioan şi Farcaş), la sud de Carpaţi. Izvoarele istorice amintesc existenţa în spaţiul est-
carpatic a unor formaţiuni de tipul: ţări (Ţara Şipeniţului), codri (Codrii Cosminului, Codrii Orheiului, Codrii
Lăpuşului), câmpuri, cobâle şi ocoale. În fine, existau autonomii locale şi în spaţiul istro-pontic, cum au fost
cele conduse de jupanii Dimitrie şi Gheorghe, cele conduse de Tatos, Seslav şi Satza sau Ţara Cavarnei.
Autonomiile româneşti din spaţiul carpato-dunăreano-pontic au fost supuse unui puternic asalt cu tendinţă
de anihilare din partea Imperiului Bizantin din sud şi din partea regatului ungar din nord. Ameninţate să dispară,
ele au reacţionat, marcând prin efortul lor de apărare, trecerea de la formaţiune prestatală la stat. Ca o
particularitate, formarea statelor româneşti extracarpatice a fost favorizată şi de slăbirea presiunii exercitate de
Coroana maghiară, ea însăşi confruntată cu dificultăţi: stingerea dinastiei arpadiene (1301) şi declanşarea
luptelor pentru tron.

Caracteristicile domniilor fanariote

În timpul războiului ruso-turc din anii 1710-1711, atât Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (care era
favorit al Imperiului Otoman şi considerat de mare încredere), cât şi Constantin Brâncoveanu, domnul Ţării
Româneşti, îi trădează pe turci, trecând de partea Imperiului Ţarist. Mai mult, Dimitrie Cantemir a încheiat cu
ţarul Petru I un tratat, la Luck, în 13 aprilie 1711, în vederea viitoarelor confruntări cu turcii. Aliaţii au fost
însă învinşi la Stănileşti (la 18-22 iulie 1711), pe Prut, iar pacea încheiată în iulie 1711, la Vadul Huşilor, era
total defavorabilă ţarului. Cetatea Hotinului devenea raia, iar Dimitrie Cantemir, pentru a-şi salva viaţa, era
nevoit să fugă în Rusia. Poarta îl instalează atunci în Moldova pe primul domn fanariot, Nicolae
Mavrocordat, care peste cinci ani, va deveni primul domn fanariot şi în Ţara Românească.
Dovezile de trădare în cazul lui Brâncoveanu nu fuseseră foarte clare, însă el a fost totuşi mazilit în 1714
şi decapitat la Istanbul câteva luni mai târziu, împreună cu ginerele şi cu cei patru fii ai săi. Brâncoveanu şi fiii
săi au devenit astfel martiri ai religiei creştine, fiind mai târziu canonizaţi.
 După uciderea lui Brâncoveanu, turcii l-au numit ca domn pe nepotul acestuia, Ştefan Cantacuzino, care
va complota cu Habsburgii împotriva Imperiului Otoman, fiind şi el decapitat (1716), din această cauză.
Otomanii pierd astfel total încrederea în domnii români şi, în 1716, domniile fanariote sunt impuse şi în Ţara
Românească. Începea acum o perioadă de mai bine de un secol de suferinţă pentru poporul român, de regres
economic, de instabilitate politică, de extorcare a resurselor spaţiului românesc.
Caracteristicile domniilor fanariote se refereau la: cumpărarea domniei cu sume uriaşe (pretendenţii la
tron erau din familii precum Mavrocordat, Caragea, Şuţu, Racoviţă, Ipsilanti, Calimah), la fiscalitatea
excesivă a acestor domnii (fanarioţii au impus biruri imense asupra populaţiei şi cu mult mai multe decât în
perioada anterioară), la instabilitatea domniei (durata medie fiind de 2,5-3 ani, în condiţiile deselor schimbări
de domnie hotărâte de sultan), corupţia din administraţia fanariotă (toate funcţiile erau obţinute prin
cumpărare) şi, nu în ultimul rând, faptul că domnia nu mai era una pământeană, a românilor, ci una străină,
impusă de turci (Fanarul era un cartier grecesc al fostului oraş Constantinopole). Domnul din Ţările Române
era asimilat de turci unui simplu dregător otoman, având rangul unui paşă cu două tuiuri.
Grava ştirbire a autonomiei Principatelor, instabilitatea domniei, fiscalitatea excesivă şi corupţia
administrativă nu vor fi însă singurele neajunsuri pe care românii vor trebui să le suporte în perioada
fanariotă. Războaiele Porţii cu Marile Puteri au adus spaţiului românesc grave prejudicii, pierderi umane,
materiale şi teritoriale. În acest timp, elita politică românească- boierimea liberală, intelectualitatea,
reprezentanţii clerului-încearcă să se emancipeze de sub dominaţia turco-fanariotă şi să înscrie Principatele
Române în procesul de modernizare după model european. Sunt elaborate zeci de memorii şi proiecte de
reformă vizând înlăturarea dominaţiei fanariote, autonomia sau chiar independenţa şi unirea dintre Moldova şi
Ţara Românească. Între 1716 şi 1821, boierimea a cerut de 40 de ori înlocuirea fanarioţilor cu domni aleşi de
ţară, prin memorii adresate curţilor de la Viena, Petersburg sau Istanbul.
Între 1711/1716-1821, în Principatele Române au fost numiţi 31 de domni fanarioţi, care au urcat pe
tronurile celor două ţări de 75 de ori, primul fiind Nicolae Mavrocordat, iar ultimii Alexandru Şuţu (în Ţara
Românească) şi Mihail Şuţu (în Moldova). Domniilor fanariote le va pune capăt Revoluţia lui Tudor
Vladimirescu, iar domniile pământene vor fi restabilite de către turci în anul 1822.

Statul vlaho-bulgar al Asăneştilor

La sud de Dunăre s-a constituit în secolul al XII-lea un stat vlaho-bulgar, cunoscut în istorie ca al doilea
ţarat bulgar. Aflat sub conducerea dinastiei Asăneştilor, de origine română, acest stat s-a înfiinţat ca urmare a
luptei duse de vlahi şi bulgari împotriva Imperiului Bizantin.
În anul 1185, împăratul bizantin Isac al II-lea Anghelos a impus crescătorilor de vite din sudul Dunării taxe
foarte mari către imperiu, taxe faţă de care păstorii vlahi au protestat în mai multe rânduri. Pentru că soliile
trimise la împărat s-au întors fără nici un rezultat, în anul 1185 s-a declanşat o puternică răscoală
antibizantină, condusă de fraţii Petru şi Asan şi cunoscută de aceea ca răscoala Asăneştilor. După mai multe
lupte, Asăneştii au obţinut victoria, aşa că statul lor, deşi nerecunoscut de Bizanţ, era de facto independent.
După moartea celor doi fraţi, la conducerea statului vlaho-bulgar a ajuns un frate mai mic al acestora,
Ioniţă Caloianul (1197-1207). Pentru a-i fi recunoscut statul pe plan internaţional, Ioniţă Caloianul (cel
Frumos) s-a adresat puternicului papă Inocenţiu al III-lea, care însă i-a cerut în schimb catolicizarea proprie şi
a populaţiei . În anul 1204, Ioniţă Caloianul era încoronat ca rege (ţar) al vlaho-bulgarilor, nu în calitate de
împărat, aşa cum solicitase. Avusese loc şi trecerea la catolicism, conform voinţei Papei, însă revenirea la
ortodoxie s-a petrecut destul de repede, peste două decenii, în timpul lui Ioan Asan al II-lea. Acesta a fost cel
mai puternic conducător al dinastiei Asăneştilor, dinastie care s-a stins puţin după jumătatea secolului al XIII-
lea.