Cap. II.

Autonomii locale şi instituţii centrale

Obştea sătească – Secolele VII-VIII corespund cu etapa desăvârşirii etnogenezei

româneşti. În secolele VIII-IX, forma de organizare specifică spaţiului românesc
este obştea sătească, o comunitate umană având ca trăsături:
- Fiecare membru al obştii este un om liber care posedă o proprietate de pământ
privată;
- O parte a pământului obştii este lucrată în comun de membrii săi, constituind
rezerva obştii, necesară pentru anii cu recolte compromise sau pentru tributul
plătit migratorilor dominatori (în secolul XI- pecenegii; în sec. XII şi XIII-
cumanii).
- Treptat, în cadrul obştii apare o stratificare socială, afirmându-se juzii şi cnezii
şi Sfatul „oamenilor buni şi bătrâni”.
- Cu timpul, puterea unora dintre lideri s-a extins peste mai multe sate, luând
naştere uniunile de obşti. Din motive economice şi strategice, uniunile de
obşti (numite de Nicolae Iorga „romanii populare”) s–au unit, formând
primele formaţiuni politice: cnezatele, voievodatele şi „Ţările”. Aceste prime
formaţiuni politice se bucurau de autonomie locală (se organizau după
propriile reguli pe plan intern, dar în politica externă depindeau de o putere
vecină)
Instalarea ungurilor în Câmpia Pannonică şi apoi cuceririle lor (după
creştinarea Regatului Ungar în rit catolic după anul 1000) în răsăritul şi sud-estul
european, precum şi ofensivele încununate de succes ale împăraţilor bizantini Ioan
Tzimiskes (969-976) şi Vasile al II-lea (976-1025), care au anihilat primul Ţarat
Bulgar, mai întâi în estul apoi în vestul Peninsulei Balcanice, au adus în lumina
izvoarelor romanitatea răsăriteană şi autonomiile ei regionale. În sec. XI-XIII,
această populaţie romanică şi structurile ei politice şi religioase erau răspândite pe
o vastă arie, din sudul Peninsulei Balcanice până în nordul arcului carpatic.
Autonomiile teritoriale ale romanităţii răsăritene poartă în sursele epocii
denumirea de „Vlahia”, „Vlahia de Sus”, „Vlahia de Jos”, „Terra Blachorum”,
denumiri care exprimă sintetic realităţile lor constitutive: caracterul lor romanic şi
existenţa lor autonomă în cadrul unor state mai mari: Imperiul Bizantin, Regatul
Ungariei şi imperiile stepelor (peceneg, cuman, tătar).
La începutul mileniului al II-lea, autonomiile locale româneşti erau grupate în:
a) Regiunea Munţilor Carpaţi: Ţara Bârsei (Terra Borza, consemnată ca ţară
românească în 1222), Ţara Maramureşului (în 1299 sub numele de terra, iar
din 1326 a fost transformată în district), Ţara Făgăraşului (atestată în anul
1222 ca „terra blachorum”), Ţara Haţegului (1247), Ţara Loviştei, Ţara
Amlaşului.
 Aceste autonomii, situate în zonele de margine ale Transilvaniei, şi-au
încetat existenţa la începutul sec. XIV, odată cu schimbarea dinastică din Ungaria.
În sec. XIV-XV, „ţările” românilor au fost organizate sub forma unor districte
româneşti, conduse de demnitari numiţi de către regele Ungariei. Pentru anul 1326,
izvoarele atestă primul district al românilor, Maramureşul.
b) În depresiunile subcarpatice şi pe văile unor rîuri: Vrancea, Câmpulung,
Neamţ, Vaslui, Vlaşca. Aceste autonomii au supravieţuit în ciuda influenţelor
venite dinspre Bizanţ, Ungaria sau de la migratorii turanici (pecenegii,
cumanii şi, în sec. XIII-XIV tătarii)
c) La est de Carpaţi sunt menţionate în cronicile ruseşti diverse forme de
organizare:
- Codrii Herţei (sec. IX-XI), Codrii Orheiului și Lăpușnei, Codrii Cosminului
- Câmpurile (Câmpul lui Dragoş, Câmpul lui Vlad)
- Ocoalele (Câmpulung, Vrancea)
- Ţările (Ţara Sipeniţului, atestată pentru anul 1000 în nordul Moldovei și
amintită în cea mai veche cronică turcă)
- Cobâle (în ţinuturile Dorohoi, Neamţ, Bacău, Vaslui)
d) Între Dunăre şi Marea Neagră avem atestaţi pentru sec. X doi conducători
locali:
 Jupan Dimitrie – menţionat într-o inscripţie în slavonă din anul 943, de la
Mircea Vodă
 Jupan Gheorghe – menţionat pentru anul 992 la Basarabi-Murfatlar
 Între anii 971 şi 1204, în Dobrogea a funcţionat thema Paristrion, o
circumscripţie militaro-administrativă a Imperiului Bizantin, înfiinţată de
împăratul Ioan Tzimiskes (971-976)
e) În nordul Peninsulei Balcanice

Aceste „ţări” ale românilor au stat la baza constituirii statelor medievale

româneşti Moldova, Ţara Românească, Transilvania şi Dobrogea. În Transilvania,
trecerea de la „Ţară” la stat a fost oprită de cucerirea maghiară.
Factorii care au favorizat trecerea de la aceste autonomii locale la statele
medievale au fost:
1. Factori interni: creşterea demografică, dezvoltarea economică, dezvoltarea
drumurilor comerciale şi stratificarea socială în sânul societăţii româneşti
2. Factori externi:
- Cumanii (sec. XII-XIII) şi tătarii (sec. XIII-XIV) au stopat expansiunea
Ungariei la sud şi est de Carpaţi
- Rivalitatea dintre Ungaria şi Polonia pentru dominaţie asupra spaţiului
românesc le-a permis românilor să-şi constituie propriile state
 -Criza dinastică din Ungaria de la începutul sec. XIV, criză provocată de
stingerea dinastiei arpadiene
-Criza internă din Imperiul Bizantin
Voievodatul Transilvaiei
În secolelel VIII-IX, românii convieţuiau cu slavii în zona Tisei şi în
Transilvania. În anul 898, maghiarii, sub conducerea ducelui Arpad, au pătruns în
Pannonia, de unde au pornit mai apoi expansiunea spre Transilvania.
Astfel, Cronica „Gesta Hungarorum”, scrisă de notarul anonim (Anonymus)
al regelui Ungariei Bela al III-lea probabil în sec. XII, dar oglindind evenimente
petrecute la cumpăna sec. IX/X, a relatat conflictele care i-au opus pe ungurii în
expansiunea spre est formaţiunilor politice româneşti de aici. Aceste formaţiuni
erau:
- Ducatul lui Menumorut (situat în Crişana, având centrul la Biharea)
- Ducatul lui Gelu (Podişul Transilvaniei, cu capitala la Dăbâca)
- Ducatul lui Glad (Banat, cu centrul la Cuvin)
Gelu este singurul dintre aceşti conducătri locali numit de Anonymus
„blach”, adică român. Anonymus a relatat despre interesul ducelui Arpad pentru
aceste teritorii bogate. În urma confruntărilor cu maghiarii, aceste formaţiuni
politice au fost anihilate. Ducatul lui Gelu a fost cucerit de către căpetenia militară
Tuhutum, cu acceptul localnicilor. La începutul sec. XI, urmaşul lui Tuhutum,
Gyula, a intrat în conflict cu regele Ungariei, Ştefan.
O confirmare indirectă a realităţilor prezentate de Anonymus a adus-o Cronica
lui Nestor (Povestea vremurilor de demult), din sec. XII, care păstra amintirea
faptului că, la trecerea lor prin Carpaţii Păduroşi, spre Pannonia, ungurii i-au găsit
acolo pe români şi pe slavi.
Pentru evenimentele din sec. XI, cel mai important izvor istoric este „Legenda
Sfântului Gerard”, în care au fost menţionate:
 Voievodatul lui Gyula în Podişul Transilvaniei (Gyula a refuzat creştinarea în
rit catolic, de aceea a fost atacat şi învins de maghiarii regelui Ştefan, iar ţara
sa a fost ocupată (1002-1003); În 1001, regele Ungariei, Ștefan I s-a creștinat
în rit catolic, el primind de la Papă titlul de rege apostolic.
 Voievodatul lui Ahtum din Banat (cu centrul la Cenad-Morisena)– Ahtum a
intrat în conflict cu maghiarii datorită vămuirii sării regale ce trecea pe Mureş.
Ahtum a fost ucis de maghiari, iar Banatul ocupat (1028)
În Transilvania, regalitatea maghiară își impune autoritatea prin intermediul
nobililor, deținători de feude (fiefuri). Regii maghiari au organizat structuri proprii
specifice feudalismului apusean. Cucerirea efectivă a Transilvaniei de către
maghiari s-a făcut treptat, între sec. XI-XIII, prin diverse mijloace (În opinia
istoricului Kurt Horedt, extinderea autorităţii maghiare asupra Transilvaniei s-a produs în cinci
etape):
 1. Mijloace militare – Maghiarii au organizat campanii militare de cucerire,
începând cu asedierea cetăţilor de margine ale Transilvaniei: Biharea şi
Medieş
2. Mijloace politice – Maghiarii au încercat să impună în Transilvania
principatul, o formă de organizare politică specifică feudalismului apusean,
dar străină tradiţiei româneşti. Astfel, pentru anul 1111, izvoarele îl atestă pe
principele Transilvaniei, Mercurius.
Tentativa maghiară de a impune principatul a eşuat, astfel încât, pentru anul
1176, este atestat voievodul Leustachius, probabil identic cu Leustachius, comite
de Dăbâca, atestat în anul 1164. Primul voievod propriu-zis cu atribuții
administrative, judecătorești și militare, numit de rege apare documentar în 1199.
Voievodul Transilvaniei era vasal al regelui Ungariei, având atribuţii militare,
administrative şi juridice. Termenul de voievod este de origine slavă.
În perioadele de criză a puterii regale, voievozii au acţionat aproape în chip
independent faţă de interesele Ungariei. De exemplu, voievozii Roland Borşa
(1288-1293) şi Ladislau Kan (1294-1319) au avut o autoritate sporită. Roland
Borşa, în numele unui „regnum Transilvanum” autonom faţă de Ungaria, convoacă
la Deva, în 1288 prima Adunare Obştească (Congregaţia generală) la care participă
nobili din cele 7 comitate, clerul superior, orăşenii şi reprezentanţii ţărănimii
libere. A doua Ad. Obştească a avut loc în 1291. Ultima participare românească la
o Congregaţie generală fost în anul 1355. Prin diplomele regale din anul 1366,
emise de regele Ungariei, Ludovic I de Anjou, puteau participa la viaţa politică a
Transilvaniei doar catolicii, astfel încât românii, ce erau ortodocşi, erau excluşi.
Măsura a fost desăvârşită în anul 1437 (când a avut loc răscoala de la Bobâlna), când
maghiarii, saşii şi secuii au constituiut Uniunea celor trei naţiuni (Unio Trium
Nationum), cu drepturi politice în Transilvania. Statutul inferior al românilor în
Transilvania va fi reconfirmat şi de documentul Tripartitum-ul lui Werboczi, din
1517.
3. Mijloace administrative – Regalitatea maghiară a întemeiat pe plan local
structuri proprii numite comitate (plasate în jurul unei cetăţi, comitatele
aveau în frunte un comite numit de regele Ungariei): Bihor (1111), Crasna,
Dăbâca (1164), Cluj, Alba, Timiş (1175), Arad, Zarand, Târnava. Comitatele
erau create peste vechile „ţări” ale românilor. Încercările maghiarilor de a
anihila formaţiunile româneşti i-au determinat pe unii lideri locali români să
se răzvrătească şi să treacă cu suitele lor la sud sau est de Carpaţi.
4. Mijloace religioase – Expansiunea maghiară în spaţiul intracarpatic a fost
însoţită de o adevărată cruciadă, regii maghiari primind de la papalitate un
sprijin real în extinderea catolicismului spre răsărit, ei având calitatea de regi
apostolici.
 Maghiarii, creştinaţi de către regele Ştefan I la începutul mileniului II, au
încercat să impună catolicismul şi în rândul românilor. Astfel, pentru anul 1111 îl
avem menţionat în documente pe episcopul catolic Simion, la Bălgrad. În anul
1366, regele Ungariei Ludovic I de Anjou a emis un edict prin care doar catolicii
aveau acces la viaţa politică a Transilvaniei. Totuşi românii şi-au păstrat credinţa
ortodoxă, o dovadă fiind şi biserica ortodoxă din Densuş, ridicată în sec. XIII.
5. Mijloace etnice – Fie pentru a răspândi catolicismul în rândul românilor, fie
pentru o apărare eficientă în faţa pericolului cumanilor sau tătarilor,
regalitatea maghiară i-a colonizat în Transilvania pe saşi, secui şi cavaleri
teutoni.
Saşii – au venit în Transilvania datorită transformărilor din lumea germană din sec.
XII-XIII.
- Au întemeiat în Transilvania o serie de oraşe înfloritoare
- Orașele întemeiate de sași (Sibiu, Brașov, Bistrița) erau conduse de un consiliu
format din jurați, coordonat de un primar.
- În anul 1224, regele maghiar Andrei II le-a acordat saşilor o „Bulă de Aur”
(Andreanum), document prin care le acorda saşilor privilegii economice pentru
Sibiu. Diploma preciza că teritoriul din zona Sibiului nu putea fi înstrăinat prin
danii, iar saşii puteau folosi „pădurea românilor şi pecenegilor” împreună cu
aceştia.
- S-au organizat în scaune şi două districte (Braşov şi Bistriţa) conduse de doi
juzi
- Emancipate progresiv de sub autoritatea regală, organizaţiile săseşti s-au
constituit într-o adunare teritorială şi politică numită „Universitatea saşilor”, a
cărei autonomie a fost confirmată la sfârşitul sec. XV.

Secuii – de origine turcică, secuii au pătruns în Transilvania odată cu maghiarii,

fiind folosiţi la început ca avangardă, apoi ca ariergardă în faţa pericolului local.
- S-au bucurat de o largă autonomie
- Au avut în primul rând obligaţii militare faţă de regalitatea maghiară
- S-au organizat în 7 scaune, unităţi judiciar-administrative în fruntea cărora se
aflau un căpitan şi un jude.
- S-au stabilit în Bihor, în zona Târnavelor şi în Subcarpaţi

Cavalerii teutoni (ordinul cavalerilor teutoni a fost creat de cruciaţii germani în anul 1198,
din rândul nobilimii germane, atinge apogeul în sec. XIV, decade datorită Reformei în sec. XVI și
este suprimat de Napoleon în 1809 )– au fost aduşi de regele Andrei II în Ţara Bârsei în
anul 1211 pentru a lupta împotriva cumanilor. ( Cumanii- popor asiatic aflat în sec. IX între
fluviile Ural și Volga, de unde a înaintat treptat până în interiorul cuprins între fluviul Don și Carpați; au
stăpânit aceste teritorii sub numele de Cumania, până după mijlocul sec. XIII.)
- Au reuşit să lichideze dominaţia cumană din est şi chiar să răspândească
catolicismul la est de Carpaţi (pentru anul 1227, documentele atestă Episcopia
catolică a cumanilor, cu sediul la Civitas Milcoviae – Odobeşti). În plus, pentru
anul 1234 sunt atestaţi de izvoarele istorice (documentele papei Grigore al IX-
lea) românii din Episcopia Cumaniei, cu proprii lor episcopi de rit ortodox, ceea
ce presupune şi o organizare politică românească în zonă.
- Au ridicat cetatea Feldioara
- Prezența călugărilor militari în Țara Bârsei a asigurat accesul Ungariei la
Dunărea de Jos.
- În anul 1225, datorită nerespectării autorităţii regale, Andrei II i-a alungat pe
teutoni din Ţara Bârsei. (Ordinul cavalerilor teutoni va decade în sec. XVI
datorită Reformei.)
Așadar, Transilvania s-a format ca stat prin unificarea autonomiilor locale
intracarpatice între secolele XI-XIII. Peste eforturile de încorporare duse de
Ungaria, Transilvania şi-a menţinut individualitatea din punct de vedere economic,
social, politic, administrativ (românii s-au organzat în district, primul district fiind
Maramureşul, în 1326) şi confesional.
În secolul al XIII –lea, cucerirea și organizarea Transilvaniei de către unguri
s-a încheiat. Așezarea noilor veniți a determinat schimbări etno-demografice
importante, însă românii au rămas majoritari în interiorul arcului carpatic. În
zonele centrale ale Transilvaniei întâlnim instituții specifice regalității maghiare,
iar în regiunile mărginașe supraviețuiesc autonomiile românești. Acestea erau
grupate în regiunea Munților Carpați: Țara Bârsei-terra Borza, consemnată în
1222, Țara Făgărașului-Terra Blachorum, 1222, Țara Hațegului-Terra Harszok,
1247, Țara Maramureșului-1299. Acestea aveau funcția de apărare a graniței,
autonomia lor era recunoscută în schimbul serviciilor militare și a fidelității față de
Regatul Ungariei. Începând cu anul 1301, după dispariția dinastiei arpadiene,
aceste autonomii au fost desființate. În sec. XIV-XV, țările au fost organizate ca
districte românești, conduse de demnitari numiți de coroana maghiară.
Începând cu sec. XV, voievodatul Transilvaniei se confruntă cu pericolul
otoman. Dintre conducătorii Transilvaniei, Iancu de Hunedoara (voievod 1441-
1456 și guvernator al Ungariei 1446-1453) s-a remarcat în lupta antiotomană.
Această politică a fost continuată de fiul său, Matia Corvin (rege al Ungariei între
1458-1490). Ungaria a fost înfrântă decisiv în 1526 la Mohacs, însuși regele
Ludovic al II-lea pierzându-și viața.
Peninsula Balcanică

Primul stat creat de către romanitatea răsăriteană a aparţinut vlahilor din

Peninsula Balcanică. Exponenţi ai romanităţii orientale, vlahii din Balcani
intraseră, anterior, în istorie ca locuitori ai Thessaliei, Epirului, Greciei Centrale şi
ai Munţilor Haemus, unde îşi constituiseră veritabile ţări. Românii sud-dunăreni au
avut propriile lor organizări politice prestatale, astfel izvoarele vorbesc despre
Vlahia de Sus, Vlahia de Jos, Terra Blacorum. Afirmarea lor politică începea în
sec. XI (1066) când, răsculaţi împotriva fiscalităţii Imperiului de la Constantinopol,
au reuşit să obţină îndeplinirea tuturor cererilor formulate.
În secolul XII, vlahii din această zonă şi-au văzut ameninţate privilegiile de
către dinastia bizantină Anghelos care a sporit taxele şi impozitele. În anul 1185,
vlahii din Balcani s-au răsculat sub conducerea fraţilor Petru şi Asan. Vlahii din
nordul Dunării au sprijinit răscoala alături de cumani. Victoria vlahilor a însemnat
şi formarea statului vlaho-bulgar. Noul stat a recunoscut în timpul lui Ioniţă cel
Frumos (1197-1207) autoritatea spirituală a Romei în schimbul titlului dat de papa
Inocenţiu al III-lea ca „rege al vlahilor şi bulgarilor”.
Sub Ioan Asan al II-lea (1218-1241), statul vlaho-bulgar a atins apogeul
puterii sale, a rupt legătura cu Roma şi a revenit la ortodoxism, restabilind relaţiile
cu Patriarhia de la Constantinopol. Treptat, elementul bulgar a devenit
predominant, în vreme ce elementul vlah s-a estompat.

Ţara Românească

În sec. XIII, în vreme ce în Transilvania îşi continua existenţa în cadrul

Ungariei, se conturează tot mai clar formaţiunile politice ale românilor din
exteriorul arcului carpatic. Astfel, în 1234, o bulă papală dată de papa Grigore al
IX-lea către viitorul rege Bela al IV-lea, menţiona existenţa unor elemente de
ierarhie bisericească ortodoxă în exteriorul arcului carpatic, ceea ce implica şi o
organizare politică.
În sec. XIII, regii Ungariei au urmărit să-și extindă stăpânirea la sud de
Carpați. Astfel, în anul 1230, ei au creat marca numită Banatul de Severin.
În secolul al XIII-lea, întreg spaţiul românesc avea să fie marcat de marea
invazie tătaro-mongolă din 1241, care a distrus şi dezorganizat totul, atât cnezatele
şi voievodatele româneşti, cât şi Regatul Ungariei. Izvorul istoric care ne-a lăsat
mărturii despre această invazie a fost lucrarea Carmen Miserabile a călugărului
Rogerius. Ulterior, tătarii s-au retras la nordul Mării Negre, unde au întemeiat un
stat puternic, Hanatul Hoardei de Aur.
După şocul invaziei, maghiarii au încercat să recâştige influenţa la sud de
Carpaţi, colonizându-i în anul 1247 în Ţara Severinului pe cavalerii ioaniţi. Din 2
iunie 1247 datează Diploma Cavalerilor Ioaniţi, diplomă regală emisă de regele
Ungariei, Bela IV, şi adresată preceptorului ioaniţilor, Rembald. În această
diplomă sunt menţionate autonomiile locale româneşti de la sud de Carpaţi:
- Banatul de Severin (Ţara Severinului a fost transformată de regele maghiar Andrei al II-
lea în Banatul de Severin în anul 1230) – ce va fi dat spre apărare şi exploatare
cavalerilor ioaniţi
- Voievodatul lui Litovoi (localizat în nordul Olteniei şi Ţara Haţegului)
- Voievodatul lui Seneslau ( localizat în nordul Munteniei şi Ţara Făgăraşului)
- Cnezatele lui Ioan şi Farcaş (pe Olt)
Cu excepţia voievodatului lui Seneslau, care se afla în apropierea stăpânirii
cumane, celelalte formaţiuni politice româneşti atestate în Diplomă depindeau de
Ungaria.
În 1277-1279, Litovoi, acelaşi din Diplomă sau un urmaş de-al său, s-a
revoltat împotriva dominaţiei maghiare a regelui Ladislau al IV-lea Cumanul, dar a
fost ucis, iar fratele său, pe nume Bărbat, luat prizonier, s-a răscumpărat cu o mare
sumă de bani şi apoi i-a urmat la conducere. Această informaţie face aluzie la
bogăţia ţării lui Litovoi şi la nivelul superior de dezvoltare economică.
În anul 1291, regele maghiar Andrei al III-lea a anihilat autonomia
românească din Ţara Făgăraşului. În acest context, conform tradiţiei istorice, a avut
loc descălecatul legendar al lui Negru Vodă din Făgăraş la Câmpulung, unde era o
puternică comunitate catolică de saşi şi maghiari. Liderii locali din dreapta Oltului
au venit la Câmpulung să i se închine lui Negru Vodă. Descălecatul lui Negru
Vodă nu este confirmat de izvoarele istorice ale timpului. Cu toate acestea, istoricii
români recunosc rolul deosebit de important jucat de românii din spaţiul
intracarpatic la constituirea Ţarii Româneşti. Ei se bazează pe faptul că prima
capitală a Ţării Româneşti a fost la Câmpulung, unde a fost descoperită şi prima
necropolă domnească. De asemenea, realitatea unui descălecat de la nord de Capați
pare a fi sugerată chiar de numele de Basarab, de origine cumană, consemnat de
documente în Țara Hațegului.
Domnia lui Basarab I (1310-1352)-
A reuşit să unifice într-un singur stat toate autonomiile locale româneşti
atestate în Diploma Cavalerilor Ioaniţi şi sudul Basarabiei. Această unificare s-a
făcut în jurul voievodatului lui Seneslau.
La începutul domniei sale, relaţiile cu Ungaria erau amiabile, o dovadă în
acest sens fiind documentul regal din 1324 în care Basarab I a fost desemnat drept
„voievodul nostru transalpin” (Terra Transalpina), dependent de rege prin
Banatul de Severin. Totuşi, în scurt timp, relaţiile româno-maghiare s-au deteriorat
din cauza neînţelegerilor asupra Banatului de Severin. Considerând că Basarab I nu
şi-a respectat obligaţiile vasalice, în anul 1330 regele maghiar Carol Robert de
Anjou a organizat o campanie militară împotriva Ţării Româneşti. Basarab I,
conştient de disproporţia numerică dintre oastea sa şi cea maghiară, a încercat calea
tratativelor, propunându-i regelui Ungariei o înţelegere: Basarab I renunţa la
Banatul de Severin şi-i oferea regelui maghiar 7000 de mărci de argint (echivalent
cu 74 kg aur). Carol Robert de Anjou a respins oferta lui Basarab I şi a pătruns cu
trupele în Ţara Românească. Basarab I a aplicat tactica pământului pârjolit şi i-a
atras pe maghiari într-o ambuscadă, într-o trecătoare. Bătălia decisivă s-a
desfăşurat la Posada (nume dat fictiv de Nicolae Iorga) pe 9-12 noiembrie 1330 şi
s-a soldat cu victoria oştii lui Basarab I şi câştigarea independenţei Ţării
Româneşti. Despre victoria românilor la Posada avem informaţii din Cronica
pictată de la Viena.
Ulterior, relaţiile ŢR cu Ungaria s-au îmbunătăţit datorită luptei comune
împotriva tătarilor.
Dintre urmaşii lui Basarab I îi menţionăm pe:
1. Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364) – în 1359 şi-a lut titlul de „domn
singur stăpânitor, autocrat, samodârjeț”, titulatură care evidenţia atât
puterea sa supremă în interiorul statului, cât şi independenţa sa în faţa
regelui Ungariei.
- În anul 1359 a creat Mitropolia ortodoxă a Ţării Româneşti, cu sediul la
Curtea de Argeş. Mitropolia de la Argeş era dependentă religios de Patriarhia
de la Constantinopol.
2. Vladislav Vlaicu (1364-1377)
- În anul 1368 i-a înfrânt pe maghiari în bătălia de pe Ialomiţa, obţinând astfel de
la regele Ungariei Ludovic I recunoaşterea stăpânirii asupra Făgăraşului şi
Severinului.
- A bătut primele monede ale ŢR, ducaţii, fapt ce semnifică independenţa ţării
- A întemeiat a doua mitropolie ortodoxă a ŢR, la Severin, în anul 1370.
- În anul 1369 i-a ajutat pe sârbi şi bizantini în luptele cu turcii, la Cirmen. Tot el
a respins primul atac otoman la Dunăre.
- A acordat privilegii comerciale negustorilor din Braşov.
Moldova

Cronica turcă Oguz-name menționează existența la est de Carpați a unei

țări, Ullak-illi. Tradiția istorică și izvoarele arheologice susțin prezența în această
zonă a Țării Sipenițului, pentru anul 1000.
La est de Carpaţi, cronicile ruseşti au atestat existenţa între secolele IX-XIII
a unor variate structuri politice tradiţionale ce dispuneau de autonomie locală:
Codrii Herţei, Codrii Cosminului, ocoale, câmpuri, cobâle etc. Începând din sec.
XIII, teritoriul Moldovei s-a aflat sub dominaţia tătarilor, retraşi după marea
invazie din 1240-1241 la nordul Mării Negre, în Hanatul Hoardei de Aur.
Constituirea statului medieval Moldova a fost favorizată de câţiva factori:
 Apariţia structurilor sociale în rândul românilor (într-un document papal din
anul 1332, au fost atestaţi “puternicii acelor locuri” care au confiscat bunurile
episcopiei Cumaniei)
  Drumul comercial care lega Polonia şi Europa Centrală cu Marea Neagră
tranzita teritoriul de la est de Carpaţi
 Lupta regalităţii maghiare pentru înlăturarea dominaţiei tătare la Dunărea de
Jos – Regele maghiar Ludovic I a organizat mai multe expediţii militare
împotriva tătarilor în zona Dunării de Jos în 1345, 1346 şi 1354.
Statul medieval Moldova a avut la bază autonomiile locale de la est de
Carpaţi atestate în cronicile ruseşti şi s-a constituit în urma unui dublu descălecat:
1. Descălecatul lui Dragoş de Baden (1345-1354) – el a condus o “marcă de
apărare” instituită de regele Ludovic I în nord-vestul Moldovei, în anul 1347,
peste micile formaţiuni politice româneşti. Practic, Dragoş a constituit
Moldova Mică, având capitala la Baia si fiind dependentă de Ungaria.
2. Descălecatul lui Bogdan din Cuhea (1359) – În Maramureş, regii maghiari
au depus eforturi pentru a anihila autonomiile locale româneşti. Aceste eforturi
au întâmpinat rezistanţa liderilor locali ai românilor. Astfel, în anul 1343, unul
dintre aceşti lideri români, Bogdan, era declarat “infidel”, iar demnităţile îi
erau retrase. În anul 1349, acelaşi Bogdan, continuând răzvrătirea împotriva
dominaţiei maghiare, era declarat în actele regale “fost voievod necredincios al
nostru”.
Nemaisuportând oprimarea maghiară, Bogdan şi-a strâns proprii oameni şi a
trecut pe furiş la est de Carpaţi (1359), unde a primit sprijinul localnicilor
nemulţumiţi de dominaţia maghiară şi de urmaşii lui Dragoş, Sas şi Balc. Cel mai
important izvor istoric care a prezentat descălecatul lui Bogdan în Moldova a fost
“Cronica lui Ioan de Târnave”. În urma victoriile din 1364-1365 în faţa Ungariei,
Bogdan a reuşit să câştige independenţa Moldovei. În aceeaşi cronică se preciza
faza faptul că regele maghiar nu a mai reuşit să recucerească Moldova.
Urmaşi:
i. Laţcu (1365-1375) –a intrat în legătură cu papalitatea, care i-a recunoscut
titlul de “duce” al Moldovei.
-a înfiinţat o episcopie catolică la Siret în 1370
ii. Petru I Muşat (1377-1391)
- a mutat capitala Moldovei de la Baia la Suceava
- a bătut primele monede ale Moldovei, groşii (semn de independenţă)
- a organizat Cancelaria domnească, acordând funcţii importante oamenilor de
încredere
- a întemeiat la Suceava prima Mitropolie ortodoxă a Moldovei (1387), mitropolie
care va fi recunoscută de către Patriarhia de la Constantinopol abia în 1401, sub
domnia lui Alexandru cel Bun.
- pentru a contrabalansa pericolul maghiar, Petru I Muşat a depus jurământ vasalic
în faţa regelui Poloniei, Wladislav Iagello, în anul 1387. Astfel, Petru I Muşat a
inaugurat tradiţia orientării politicii externe a Moldovei spre Polonia.
 iii. Roman I (1391-1394) – a desăvârşit unificarea teritoriilor de la munte
până Nistru, Dunăre şi mare. Într-un act domnesc din 1393, Roman I era proclamat
“domn singur stăpânitor, de la munte până la mare”.

Dobrogea

Primele autonomii locale localizate între Dunăre şi mare au fost menţionate

pentru secolul X: jupanatele lui Dimitrie (943, la Mircea Vodă) şi Gheorghe (992,
la Basarabi-Murfatlar). Intre 971 si 1204, Dobrogea a fost o unitate administrativă
bizantină, Thema Paristrion (unitate administrativă întemeiată de împăratul Ioan
Tzimiskes)
Pentru sfârşitul secolului XI, avem informaţii de la Ana Comnena, în
lucrarea “Alexiada”. Aici sunt amintiţi liderii de origine pecenegă Tatos, Sestlav şi
Satza, precum şi un lider al românilor, Pudilă (1094).
Din sec. XIII, Dobrogea s-a aflat sub dominaţia tătarilor. Nucleul viitorului
stat medieval Dobrogea a fost “Ţara Cavarnei”, atestată documentar pentru anul
1230 între Mangalia şi Varna şi având centrul la Caliacra.
Pentru anul 1285 avem o informaţie şi despre întemeierea mitropoliei
ortodoxe de la Vicina (în Dobrogea).
Printre lideri s-au remarcat:
*Balica (1346-1354) – s-a implicat în războiul civil din Bizanţ
*Dobrotici (1354-1386) a primit titlul de strateg, apoi pe cel de “despot” (1357) de
la bizantini. A desăvârşit unificarea statală a Dobrogei.
*Ivanco (1386-1388) a reuşit să se desprindă din sfera influenţei bizantine şi a
bătut propria monedă, pentru a-şi marca independenţa. Totuși, în 1388, Ivanco a
căzut în luptele cu turcii.

Instituţia Principatului în sec. XVI-XVIII

La începutul secolului al XVI-lea, Imperiul Otoman se afla în plină

expansiune teritorială. Astfel, în anul 1521, turcii au cucerit cetatea Belgrad, iar în
1526 i-au înfrânt pe maghiari în bătălia de la Mohacs. În anul 1541, Imperiul
Otoman a transformat Ungaria răsăriteană în paşalâc. Voievodatul Transilvaniei,
Banatul (până în 1552, când e transformat în paşalâc) şi comitatele Partium au
alcătuit Principatul autonom al Transilvaniei, sub suzeranitate otomană, care şi-a
păstrat autonomia şi instituţiile proprii. Autonomia Principatului s-a manifestat în
primul rând prin dreptul Dietei de a-l alege pe principe care era confirmat şi
investit cu însemnele puterii de sultan. Principele Transilvaniei, ca şi domnii
Moldovei şi ŢR, era investit cu largi prerogative, hotăra în probleme de politică
externă, declara război şi încheia pace, acredita misiuni diplomatice şi primea
trimişii diplomatici.
Dieta Transilvaniei, continuare a “congregaţiilor” celor trei naţiuni
privilegiate, se întrunea anual, sau chiar de mai multe ori pe an. Ea a fost un factor
permanent de coguvernare alături de principe. Rolul ei a scăzut în condiţiile în care
principele a căpătat puteri sporite.
La începutul sec. XVII, principele Gabriel Bethlen a inaugurat politica de
consolidare a absolutismului princiar, izvorâtă din necesitatea consolidării
statutului autonom al Principatului în raport cu ţelurile expansionist ale
Habsburgilor. Aceştia au ocupat Principatul Transilvaniei, integrându-l în imperiu.
La 4 decembrie 1691, a fost acordată Diploma Leopoldină care a constituit baza
juridică a administraţiei austriece, menţinând uniunea celor trei naţiuni medievale
şi statutul religiilor recepte. Prin Tratatul de Pace de la Karlowitz (1699), dintre
Habsburgi şi otomani, Transilvania a fost cedată Habsburgilor.
Din a doua jumătate a sec. XVIII Transilvania va fi numită Mare Principat,
împăratul Habsburg având şi titulatura de principe, fiind reprezentat de un
guvernator. Instituţiile Principatului erau: Guberniul, armata, Tezaurariatul, care
aplica politica economică a Imperiului, subordonate Vienei prin Cancelaria Aulică.
Administraţia austriacă a realizat primele măsuri de recenzare a populaţiei de pe
teritoriul Transilvaniei. În 1765, Transilvania a devenit Mare Principat.

Instituţii medievale româneşti

Întemeierea statelor medievale româneşti în sec. XIV a fost rezultatul a trei

tendinţe istorice:
- agregarea formaţiunilor politice preexistente
- crearea instituţiilor supreme: Domnia şi Biserica
- emanciparea de sub dominaţia străină
La scurt timp după constituirea Ţării Româneşti şi a Moldovei, regimul
politic a evoluat spre formula monarhică în tiparele generale ale monarhiei feudale,
dar cu trăsături specifice societăţii româneşti.
Domnia – a reprezentat instituţia politică centrală în ŢR şi Moldova,
organizată după modelul bizantin
 Succesiunea la tron era electiv-ereditară. Domnul era ales de către marea
boierime din rândul membrilor familiei domnitoare (familia Basarabilor în ŢR,
familia Muşatinilor în Moldova). Putea fi ales, dacă era considerat vrednic de
domnie, oricare dintre descendenţii familiei domnitoare, chiar şi din afara
căsătoriei. Era de ajuns ca pretendentul la domnie să fie “de os domnesc”.
Pentru a limita amestecul marii boierimi în succesiune, domnii îşi asociau încă
din timpul vieţii fiul preferat la domnie.
  Autoritatea domnului – Domnul şi-a asumat titlul de “mare voievod”
(comandant suprem al armatei, care exprima funcţia militară a
conducătorului.)
În calitate de mare voievod, domnul percepea birul, dare în general destinată
acoperirii cheltuielilor de apărare sau răscumpărării păcii prin tributul impus de
puterile vecine.
Titulatura domnului reflecta puterea acestuia: “Io, Vladislav, mare voievod,
domn şi singur stăpânitor a toată Ungrovlahia”. Originea divină a puterii
domneşti se reflecta prin introducerea cuvântului “Io” (prescurtare de la “Ioannes”,
cel ales de Dumnezeu) şi a titlului de “Domn” (care a conservat în limba română
semnificaţia de “Dominus”- stăpân atribuit împăraţilor romani). Domnii dobândeau
aura divinităţii prin ceremonia religioasă a ungerii şi încoronării, care le transfera
harul divin şi confirma sprijinul divinităţii pentru puterea lor.
Formula “singur stăpânitor” reprezintă o afirmare de suveranitate în raport
cu puterile vecine, dar şi internă faţă de toţi supuşii, inclusiv categoria boierimii.
Domnul avea atribuţii
A. de politică externă - declara război şi încheia pace, semna tratate cu statele
vecine
B. de politică internă:
* conducea întreaga administraţie a statului, numindu-i pe marii
dregători;
* teoretic, domnul era proprietarul întregului pământ al ţării şi din această
poziţie putea acorda danii şi confirma proprietăţile;
* bătea monedă (semn al independenţei)
* fixa taxe şi impozite
* era judecătorul suprem
Atribuţiile domniei au fost limitate de drepturile şi privilegiile boierimii
mari, care-l asista pe domn la guvernarea ţării şi de “obiceiul” sau “legea ţării”,
dreptul cutumiar românesc.
În sec. XIV-XVI domnia a avut un rol esenţial în lupta antiotomană, reuşind
să păstreze autonomia statală, păstrându-se dreptul de a se alege domnul dintre
boierii pământeni.
În primele secole după întemeierea statelor medieval româneşti, veniturile
domniei proveneau, mai ales, din beneficiile aduse de drumurile comerciale care
străbăteau spaţiul românesc.
Ca urmare a creşterii influenţei otomane, ideea de domnie a suferit o
transformare notabilă din a doua jumătate a sec. XVI. Domnia a început să nu mai
fie considerată un atribut exclusiv al voinţei divine, ea depinzând acum de voinţa
sultanului. În concepţia otomană, domnia a devenit, încă din a doua jumătate a sec.
XVI, o funcţie administrativă. În secolul al XVII-lea ascendentul boierimii în viaţa
socio-economică a ţării s-a reflectat în tendinţele ei de instituire a regimului
nobiliar, simultan cu evoluţia spre monarhia feudală reprezentată de Matei
Basarab şi Vasile Lupu.
Alte modificări au intervenit în organizarea instituţiei centrale odată cu
instaurarea regimului fanariot în Ţările române (în 1711 în Moldova şi în 1716 în
ŢR) şi a regimului habsburgic în Transilvania.

Sfatul Domnesc – organul central al guvernării era alcătuit iniţial din marii
boieri, dar, treptat, pe măsura consolidării puterii domneşti, rolul cel mai important
a revenit boierilor cu dregătorii. Dintre atribuţiile Sfatului domnesc amintim:
asista pe domn la scaunul de judecată, participa la încheierea tratatelor cu puterile
vecine.
Un pas important a înregistrat politica de centralizare a puterii în urma
apariţiei cancelariei domneşti, în fruntea căreia se afla marele logofăt. Afirmarea
şi consolidarea prerogativelor judecătoreşti ale domniei şi-au găsit expresia în
instituţia marelui vornic.
Gestiunea centrală a veniturilor domniei, adunate de vistierie, se afla sub
autoritatea marelui vistier. Activitatea diplomatic, primirea solilor străini şi
ceremonialul primirii lor se aflau în grija marelui postelnic, a marelui portar al
Sucevei, sau a marelui uşar. Paharnicul degusta vinul domnesc (stolnicul degusta
alimentele) pentru a dejuca vreun plan de asasinare a domnului. Comisul avea în
grijă grajdurile domneşti. Hatmanul, dregător din Moldova, şi spătarul din Ţara
Românească aveau atribuţii precumpănitor militare.
În a doua jumătate a sec. XV, o dată cu întărirea autorităţii centrale, din
Sfatul domnesc au început să fie eliminaţi, treptat, boierii fără dregătorii.
Accentuarea dependenţei faţă de Poarta otomană a făcut ca de la sfârşitul sec. XVI,
Sfatul domnesc să fie numit cu termenul turcesc de divan. În timpul domniilor
fanariote, numărul dregătorilor a crescut considerabil, iar dregătoria a devenit
principalul mijloc de îmbogăţire.
În Transilvania, Consiliul Princiar a fost subordonat principelui în vremea
absolutismului, câştigându-şi în momentele de declin ale puterii central, un rol
dominant. În timpul dominaţiei habsburgice, Guberniul, instituţie administrativă
organizată în anul 1693, a creat o reprezentanţă la Viena care se constituia în
Cancelaria Aulică a Transilvaniei, condusă de un cancelar aulic şi şase consilieri.
Această Cancelarie, având rolul unui guvern, lua deciziile privind Transilvania.
Adunările de Stări - reprezintă o instituţie semnalată încă din sec. XV,
purtând numele de Marea Adunare a Ţării în ŢR şi Moldova. Adunarea Ţării se
compunea din marii boieri, din clerul înalt, din boierimea mică şi mijlocie şi din
curteni. Întrunită numai când o convoca domnul, Adunarea Ţării nu a devenit o
instituţie permanentă, ci una sporadică, din ce în ce mai frecventă în sec. XVI,
când era vorba de alegerea domnului, declaraţii de război împotriva turcilor sau
încheierea păcii cu aceştia. Adunarea Ţării şi-a definit atribuţiile în mai mare
măsură în vremea lui Matei Basarab. În timpul regimului fanariot a scăzut
semnificativ rolul Adunării Ţării. Ultima alegere a unui domn de către Adunarea
Ţării a avut loc în anul 1730, iar ultima sa reunire, dedicată desfiinţării şerbiei, a
avut loc în anul 1749. Sub o formă modernă, instituţia va renaşte între 1831 şi 1848
sub numele de Adunarea Obştească.
Armata – Progresele centralizării s-au manifestat şi în organizarea militară.
Pe lângă serviciul feudal al membrilor claselor privilegiate, care alcătuiau oastea
cea mică (curtea), domnia putea dispune în situaţii de primejdie, participarea la
apărarea ţării a întregii populaţii apte de serviciul militar, oastea cea mare
(formată în timpul confruntărilor cu Imperiul Otoman). După instaurarea
dominaţiei otomane, oastea cea mare nu a mai fost chemată sub arme. Un rol
important în sistemul de apărare al ŢR şi Moldovei l-au avut cetăţile de la hotare şi
din interiorul ţării.
Administraţia ŢR şi Moldovei se realiza prin intermediul unor dregători
teritoriali, în cadrul judeţelor, respectiv ţinuturilor.

Biserica – În ceea ce priveşte organizarea bisericească, românii au urmat

modelul bizantin adaptat necesităţilor româneşti. În 1285 a apărut un arhiepiscopat
bine organizat la Vicina, care se va transforma într-o mitropolie.
În mai 1359, a fost inaugurată Mitropolia Ţării Româneşti, la Curtea de
Arges. Dependentă de Patriarhia de la Constantinopol, ea urma să fie condusă de
mitropoliţi acceptaţi de Bizanţ. Prin înfiinţarea Mitropoliei de la Curtea de Argeş,
domnul îşi consolida tronul şi poziţia, devenind un monarh civil şi religios. Între
domnie şi Biserică exista o strânsă legătură. Mitropolitul ocupa primul loc în Sfatul
domnesc şi ţinea locul domnului în caz de vacanţă a tronului. Domnul îl putea
delega pe mitropolit cu conducerea unei delegaţii care să poarte negocieri cu un alt
stat. În Moldova, Petru I Muşat a pus bazele mitropoliei de la Suceava,
recunoscuttă de Bizanţ abia în 1402.
Titlul suplimentar atribuit de patriarhul de la Constantinopol mitropoliului
Ţării Româneşti, care arăta şi calitatea sa de “exarh al plaiurilor”, avea sensul de
reprezentant sau împuternicit al Patriarhiei în ţinuturile locuite de credincioşii
ortodocşi români stăpânite de Ungaria.