AUTONOMIILE LOCALE SI INSTITUŢIILE CENTRALE

A. EVOLUŢIA STATELOR MEDIEVALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC

1. PRIMELE FORMAŢIUNI POLITICE ROMÂNEŞTI (SEC. IX-XIII)

În sec. VII-IX forma de organizare specifică spaţiului românesc a fost obştea sătească → se
baza pe:
- proprietatea comună asupra pământului;
- conducere şi răspundere comună;
- organizarea colectivă a muncii.
La începuturile existenţei sale, obştea se baza pe o decizie colectivă – sfatul satului; cu
timpul decizia se individualizează şi atribuţile militare, juridice, sociale sunt încredinţate unor
membri, numiţi în documente jupân, cneaz, voievod. Puterea unora dintre cnezi s-a extins cu
timpul peste mai multe obști formându-se uniunile de obști. N. Iorga a numit aceste structuri
„romanii populare”.
- țările - autonomii politice născute din asocierea mai multor sate depindeau de un
centru de putere străin fie direct, fie prin intermediul unor căpetenii militare (voievod,
în izvoarele slave, dux în cele latine)
Locuitorii sunt cunoscuţi sub numele de vlahi, valahi, volohi, blachi în izvoarele
armene, bizantine, ruse şi maghiare şi de români, armâni în vorbirea proprie.
Instalarea ungurilor în Câmpia Panonică și apoi cuceririle lor după creștinarea
Regstului Ungar în E și SE Europei , precum și ofensivele încununate de succes ale
împăraților bizantini Ioan Tzimiskes (969-976) și Vasile al II-lea (976-1025), care au anihilat
primul Țarat bulgar, mai întâi în estul apoi în vestul Peninsulei Balcanice, au adus în lumina
izvoarelor romanitatea răsăriteană și autonomiile ei regionale.
Izvoarele bizantine semnalează în spaţiul balcanic primele realităţi politice româneşti
şi pe vlahi.
Autonomiile româneşti din nordul Pen. Balcanice au fost supuse unui puternic asalt de
anihilare în sec. XI-XIII, din partea Imperiului Bizantin şi în efortul lor de apărare, acestea au
făcut trecerea de la „ţară”, cadru politic tradiţional, la stat. Două sunt momentele însemnate
sub raport politic: 1066, când se răscoală vlahii din Tesalia, cel de-al doilea este în 1185 când
sub conducerea fraţilor Petru şi Asan se răscoală vlahii din nordul Pen. Balcanice şi se
constituie statul vlaho-bulgar. Noul stat a recunoscut în timpul lui Ioniță cel Frumos (1197-
1207) autoritatea spirituală a Romei în schimbul titlului dat de papa Inocențiu al III-lea ca
,,rege al vlahilor și bulgarilor,,. Sub Ioan Asan al II-lea (1218-1241) a atins apogeul puterii
sale, a rupt legătura cu Roma și a revenit la ortodoxism. Treptat, elementul bulgar a devenit
predominant, în vreme ce elementul vlah s-a estompat.
Începând din sec. IX-X, în spaţiul românesc s-au constituit primele formaţiuni politice
medievale, de tipul cnezatelor şi voievodatelor.
Până în sec. XIII, zona nord-dunăreană a fost dominată de fenomenul migraţiilor. Din
sec. Al IX-lea, s-au succedat maghiarii (stabiliţi în Pannonia), apoi, după anul 1000,
pecenegii, uzii, cumanii, iar la 1240-1241, tătarii. Hanatul Hoardei de Aur, constituit de
aceştia din urmă în nordul Mării Negre, şi-a exercitat dominaţia îndeosebi asupra zonei

1
extracarpatice, constituind, totodată, o barieră în calea expansiunii în regiune a altor state
vecine precum Ungaria, principatul Kievului sau Imperiul Bizantin
Tipuri de autonomii românești (sec. IX-XIII)
a) în spaţiul intracarpatic (Transilvania)
- sec. IX – voievodatele conduse de:
- Glad – centrul la Cuvin – în Banat
- Gelu – centrul la Dăbâca – în centrul Transilvaniei (IX-X) – numit blach
(român)
- Menumorut – centrul la Biharea – în Crișana
- izvorul istoric - Gesta Hungarorum – Cronica notarului anonim (Anonymus) al
regelui Ungariei Bela al III-lea- scrisă probabil spre sf. sec. al XII-lea

- sec. XI - voievodatele conduse de:

- Ahtum – în Banat – centrul la Morisena
- Gyula – centrul Transilvaniei – centrul la Bălgrad – înfrânt de Ștefan I (1003)
- izvorul istoric – Legenda Sf. Gerard
- sec. XII – Cronica lui Nestor – la trececerea lor prin Carpaţii Păduroşi, spre Panonia, ungurii
i-au găsit acolo pe români şi pe slavi.
b) la sud de Carpaţi (Ţara Românească)
- Diploma cavalerilor ioaniţi (1247) menţionează:
- cnezatele conduse de Ioan şi Farcaş (în S şi N Olteniei// între Jiu și Olt)
- voievodatele conduse de Litovoi (în dreapta Oltului) şi Seneslau (în stânga
Oltului)
- Banatul de Severin
- oferă informaţii asupra stratificării sociale, consemnând diferenţele dintre ţărani şi mai marii
pământului (rustici, în opoziţie cu majores terrae)

c) la E de Carpaţi (Moldova)
- ţări – Ţara Brodnicilor, Sipenițului
- câmpuri – Câmpul lui Dragoş, Câmpul lui Vlad
- codrii – Codrii Cosminului (sec. IX-XI), Orheiului, Lăpușnei (spațiul
dintre Prut și Nistru)
- cobâle (în ținuturile Dorohoi, Neamț, Bacău, Vaslui)
- ocoale (Câmpulung, Vrancea)
d) între Dunăre şi Marea Neagră (Dobrogea)
- sec. X – jupan Dimitrie – inscripţia de la Mircea Vodă /943
- jupan Gheorghe – complexul de la Basarabi-Murfatlar
- sec. XI- Alexiada Anei Comnena menţionează pe Tatos, Seslav şi Satza
- 971-1204 - Thema Paristrion (întemeiată de către bizantini)
-sec. XIII – trece sub stăpânirea temporară a Asăneștilor apoi sub al doilea Țarat bulgar
- 1230 – menţionata Ţara Cavarnei (între Mangalia şi Varna) – nucleul viitorului stat
dobrogean

- geografia armeană a lui Moise Chorenati menţionează în sec. IX „Ţara Balak”, iar o veche
cronică turcă menţionează o ţară „Ulak Ili” la est de Carpaţi, unde tradiţia localizează o Ţară a
Sipeniţului în jurul anului 1000

Semnificația formării autonomiilor locale

Autonomiile locale, cnezatele și voievodatele sunt semnalate în întreg spațiu carpato-
danubian. Ele sunt dovada progresului înregistrat în interiorul obștilor satești, sub aspect

2
social, economic și politic. Autoritatea conducătorilor de obști sătești a fost consolidată prin
rolul de intermediari între autohtoni și migratorii, care exercitau dominația asupra spațiului
românesc. Statele românești constituite în secolele XI-XIV sunt continuatoarele autonomiilor
locale, cnezate și voievodate.

2. CONSTRUCŢIA STATALĂ ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC

A. TRANSILVANIA DE LA VOIEVODAT LA PRINCIPAT

- sec. IX- instalarea ungurilor în Câmpia Panonică

- începutul sec. X (Gesta Hungarorum) – încep cucerirea teritoriului dintre Tisa,
Crișuri și Someș- s-au lovit de voievodatele lui Menumorut, Glad și Gelu – cucerite.
- între sec. XI-XIII – Transilvania este cucerită de maghiari – 1222 maghiari erau
atestaţi documentar la limita estică a Transilvaniei;
- creștinarea ungurilor după anul 1000
- organizând teritoriile cucerite, maghiarii au încercat să instituie principatul (primul
principe, Mercurius, este atestat în 1111; primul episcop catolic al Transilvaniei „Simion
Ultrasilvanus, cu reşedinţa la Bălgrad) şi comitatele (primul comitat, atestat tot în 1111, a fost
Bihorul); nu au reuşit, revenindu-se la forma de organizare tradiţională a voievodatului (în
anul 1176 este atestat voievodul Leustachius);

- statutul voievodului Transilvaniei:

- era vasal regelui Ungariei, fiind numit de acesta în funcţie;
- atribuţii:
- administrative, judiciare, militare;
- la conducerea Transilvaniei participau şi stările privilegiate:
- nobilimea maghiară
- patriciatul săsesc
- fruntaşii secuilor
- clerul catolic
- Adunarea Generală a nobililor se transformă după 1437 (anul răscoalei de la
Bobâlna) în ”Congregaţiile generale ale nobilimii”, românii fiind îndepărtaţi de la această dată
din viaţa politică a Transilvaniei
- în timpul răscoalei de la Bobâlna, nobilimea ”naţiunilor” catolice a organizat alianţa
stărilor privilegiate (Unio trium nationum) pentru înăbuşirea răscoalei;
Din punct de vedere religios – unirea cu Roma; promisiunile din Diploma leopoldină
(1701) care îi număra pe uniți între privilegiați nu au fost nicodată onorate

STRUCTURA ETNICĂ ŞI RELIGIOASĂ A TRANSILVANIEI

- românii- majoritari, de religie ortodoxă, considerați tolerați
- începând din 1366, prin diplomele regale date de regele Ungariei Ludovic de Anjou,
calitatea de nobil este condiţionată de apartenenţa la catolicism, românii au fost excluşi treptat
din viaţa politică a provinciei
- maghiari – s-au stabilit în Transilvania după anul 1000; de religie catolică
- secuii, înrudiţi cu maghiari, au fost colonizaţi începând cu sec. Al XII-lea; de religie
catolică; - instalați în Bihor, apoi în zona Târnavelor și în subcarpații răsăriteni pentru
apărarea trecătorilor.

3
 - saşi, de origine germană, au fost colonizaţi de maghiari în Transilvania în sec. XII-
XIII; - instalați în regiunea Orăștiei, a Sibiului, a Târnavelor și în SE Transilvaniei
- în 1211, regele Andrei al II-lea a instalat pe Ordinul Cavalerilor Teutoni în Ţara Bârsei
pentru stăvilirea invaziei cumanilor şi crearea premiselor expansiunii maghiare în ţinuturile
extracarpatice; alungaţi în 1225.

ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ A TRANSILVANIEI

- se caracterizează prin împărţirea voievodaului în:
a) comitate (unităţi administrativ-teritoriale specifice regatului maghiar; teritorii stăpânite
direct de maghiari cuprinzând de regulă cetatea şi teritoriul înconjurător)
- 1111 – primul comitat Bihorul, urmat de Crasna și Dăbâca – 1164, Clujul, Alba și Timișul
-1175, iar în sec. XIII Aradul, Zarandul și Târnava
b) scaunele (unităţi administrativ-teritoriale specifice saşilor şi secuilor)
- 7 scaune + 2 districte = ”Universitatea saşilor” (adunare teritorială şi politică)
- aveau autonomie;
- oraşele întemeiate de colonişti (Sibiu, Braşov, Bistriţa) erau conduse de un consiliu format
din juraţi şi coordonat de primar.
- în 1224 saşii au beneficiat de privilegiul acordat de regele Andrei al II-lea (Andreanum) prin
care se preciza că teritoriul din zona Sibiului nu putea fi înstrăinat prin danii; obţineau dreptul
de a folosi „pădurea românilor şi pecenegilor împreună cu aceştia.
c) districtele erau teritorii autonome locuite de români, conduşi de juzi, cnezi sau voievozi şi
îşi menţineau legea românească (Ţara Maramureşului, Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului, etc.)
- Ungaria a încercat fie să limiteze, fie să anuleze această autonomie, ce a stârnit reacţia
locală. În acest context are loc revolta unor conducători locali ai românilor precum Bogdan,
voievodul românilor maramureşeni şi Negru-Vodă din Ţara Făgăraşului.
CONSTITUIREA PRINCIPATULUI TRANSILVANIEI
- oştile sultanului Soliman Magnificul au înfrânt rezistenţa maghiară în anul 1526, la
Mohacs, partea centrală a Ungariei fiind transformată în 1541 în paşalâcul de la Buda
- 1541 Transilvania iese de sub autoritatea maghiară, devenind principat autonom sub
suzeranitate otomană; în fruntea ei se afla un principe, ales de Dietă (adunare reprezentativă)
şi confirmat de sultan (1543).

B. ÎNTEMEIEREA STATELOR ROMÂNEŞTI MEDIEVALE: ŢARA

ROMÂNEASCĂ, MOLDOVA, DOBROGEA

Premisele formării
- factori externi:
- criza regatului Ungariei (1301 stingerea dinastiei Arpadiene au dus la lupte
pentru ocuparea tronului)
- decăderea puterii tătarilor (constituirea unui stat mongol pe râul Volga)
- factori interni:
- dezvoltarea econmică, socială şi politică
- contribuţia românilor din Transilvania la formarea Ţării Româneşti şi
Moldovei (reflectată prin tradiţia ”descălecatului” ) – în Moldova poate fi dovedit

ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI (VALAHIA)

4
 - închegarea statală a Ţării Româneşti s-a realizat prin unificarea formaţiunilor politice
menţionate în Diploma Cavalerilor Ioaniţi (1247) – acordată de regele Bela al IV-lea; oferă
inf. și despre stratificarea socială (rustici (țărani) în opoziție cu maiores terae
- 1277-1279 – voievodul Litovoi încercase să obţină independenţa faţă de Ungaria;
este ucis în luptă; fratele său, Bărbat, luat prizonier se răscumpără cu o sumă nu mică de bani
ceea ce ilustrează forţa economică a acestei formaţiuni politice; obligat să recunoască
suzeranitatea Ungariei.
- de începuturile Ţării Româneşti, se leagă şi tradiţia ”descălecatului” lui Negru Vodă
din Făgaraş (1291)
- suprimarea autonomiei Ţării Făgăraşului de către maghiari a determinat o parte a
populaţiei de aici să treacă munţii, în frunte cu Negru Vodă, întemeind un stat în zona
Câmpulungului (potrivit tradiţiei, prima capitală a Ţării Româneşti; reprezenta și sediul unei
comunități catolice, necropolă domnească)
- desăvârşirea unificării teritoriului de la Sud de Carpaţi a fost făcută de către Basarab
I Întemeietorul (1310-1352)
- a pus bazele unui stat menţionat la începutul sec. Al XIV-lea cu numele de Valahia
nord-dunăreană, conducătorul său fiind numit ”mare voievod şi domn”.
- 1324 Basarab se recunoaşte vasal al regelui Carol Robert de Anjou, care îi recunoaşte
domnia – numit voievodul nostru transalpin
- intră în conflict cu regele Ungariei Carol Robert de Anjou – cauza – stăpânirea
Banatului de Severin. Basarab îi oferă 7000 mărci de argint (cca. 74 kg aur) – Robert refuză
- 1330 – lupta de la Posada între Basarab şi Carol Robert de Anjou; Basarab victorie.
- urmare:
- este înlăturată suzeranitatea magiară şi obţinută independenţa Ţării Româneşti
- bătălia este redată în ”Cronica pictată de la Viena”
- Basarab cucerește sudul Moldovei actuale – numele de Basarabia
Consolidarea Ţării Româneşti s-a realizat sub urmaşii lui Basarab:
- Nicolae Alexandru (1352-1364) a restabilit legăturile cu Ungaria şi a înfiinţat în 1359
prima Mitropolie Ortodoxă a Ţării Româneşti la Argeş, mitropolie ce depindea de
Constantinopol; îşi ia titlul de „singur stăpânitor” (autocrat, samodîrjeț)
- Vladislav Vlaicu (1364-1377) a a întemeiat a doua mitropolie a Ţării Româneşti la
Severin (1370); primeşte ca feude de la regele Ungariei, Severinul şi Făgăraşul

ÎNTEMEIEREA MOLDOVEI

- din sec. Al XIII-lea, Moldova se afla sub dominaţia tătarilor, care îşi stabiliseră un
centru politic la gurile Dunării;
- 1332 – document al cancelariei papale vorbea despre „puternicii acelor locuri” care
confiscaseră bunurile episcopiei Cumaniei
- la nord de Moldova, în teritoriile revendicate de Cnezatul halician, letopisețele
rusești semnalează în sec. XIII pe cnezii bolohoveni
- după invazia din 1241-1242, regiunile unde locuiau triburile turanice au fost preluate
de către mongoli;
- pozițiile Hoardei de Aur în SE Moldovei au fost menținute până cca. 1370
- trecerea drumurilor comerciale de la M. Baltică la gurile Dunării şi M. Neagră, a
influenţat prosperitatea unor oraşe, precum Baia
- prima etapă a întemeierii Moldovei este legată de organizarea unei mărci de apărare
împotriva tătarilor, în anii 1352-1353.
- ”Marca Moldovei” era un teritoriu de graniţă, cu rol de apărare împotriva tătarilor,
avea capitala la Baia şi se afla sub suzeranitatea regelui Ungariei Ludovic de Anjou

5
 - în fruntea Mărcii Moldovei (Moldova Mică) era voievodul Dragoş din
Maramureş(1347), considerat de tradiţie primul ”descălecător” al Moldovei.
- cea de-a doua etapă a întemeierii Moldovei este legată de revolta declanşată de
localnici împotriva dominaţiei maghiare, urmaşii lui Dragoş (Sas și Balc) fiind alungaţi din
Moldova
- la răscoală participă şi voievodul Bogdan din Maramureş, considerat cel de-al doilea
”descălecător” al Moldovei (cel de-al doilea descălecat a avut loc, probabil, în anul 1359)
- 1364-1365 - Bogdan I respinge încercările maghiare de a restaura dominaţia la răsărit
de Carpaţi (Cronica lui Ioan de Târnave) şi organizează Moldova într-un stat deplin, într-o
domnie.
Consolidarea Moldovei s-a făcut sub urmaşii lui Bogdan:
- Laţcu (1369-1377) – papa îi recunoaște titlul de duce
- Petru Muşat (1377-1392) – se bat primele monede şi ia fiinţă Mitropolia Ortodoxă
(cca. 1387) la Suceava, recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol în 1402 în timpul lui
Alexandru cel Bun; stabilește capitala la Suceava; pentru a contracara pretenţiile Ungariei, în
1387, Petru I depune jurământ de vasalitate regelui Poloniei, Vladislav I Iagello.
- Roman I (1392-1394) – realizează unificarea teritorială a statului, extinzându-şi
stăpânirea ”de la munte până la mare”.

ÎNTEMEIEREA DOBROGEI
- 1346 – este atestat un conducător local numit Balica (1346-1354)
- urmaşul său Dobrotici(1354-1386) – primeşte titlul de strateg apoi de despot (1357)
de la împăratul bizantin şi şi-a extins stăpânirea asupra teritoriului dintre Dunăre şi M. Neagră
(Dobrogea, de la Dobrotici)
- Ivanco(1386-1391), se confruntă cu pericolul otoman, pierzându/şi viaţa în luptă
- 1388 – Dobrogea intră în componenţa Ţării Româneşti în timpul lui Mircea cel
Bătrân
- la începutul sec. Al XV-lea(1417 sau 1420), Dobrogea a fost cucerită de turci,
devenind paşalâc şi rămâne sub stăpânire otomană până la 1878.

INSTITUŢIILE STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI

a) domnia – este instituţia centrală în Ţara Românească şi Moldova. Titlul de domn

vine de la cuvântul latin dominus (singur stăpânitor), iar poziţia sa independentă s-a
concretizat prin formula „de sine stătător”. Puterea domnească era considerată de origine
divină, exprimată prin apelativul simbolic „Io-Ioan”. Ceremonialul de la curte era de
inspiraţie bizantină. Însemnele domniei erau coroana, buzduganul şi sceptrul
- atribuţiile domnului:
- era şeful statului
- mare voievod (conducător al armatei)
- judecător suprem
- stabilea legile
- bătea monedă
- declara război sau încheia pace;
- încheia tratate
Succesiunea la tron era electiv-ereditară, dar nu exista dreptul primului născut, ceea ce
a determinat pe unii domni să-şi asocieze la domnie pe unul din fii încă din timpul vieţii
(Basab pe Nicolae Alexandru, Mircea cel Bătrân pe Mihail).

6
 Pe măsură ce dominaţia otomană se accentuează, autoritatea domnului începe să se
restrângă iar boierii să exercite o tutelă asupra domnului. Domni numiți direct de Poartă, fără
consultarea boierimii.
- din a doua jumătate a sec. XVI – transformare – domnia devine o funcție
administrativă, iar domnul înalt dregător al Porții.
- în Transilvania – voievodatul simboliza autonomia țării față de autoritate
- sec. XVII – domnii și principii sunt aleși de stările privilegiate sau numiți direct de
Poartă; aveau nevoie de confirmare.
Poarta a inaugurat în sec. Al XVIII-lea regimul fanariot, prin înlocuirea domnului
pământean cu unul străin adus din cartierul grec (Fanar) al Constantinopolului (1711 –
Moldova; 1716 – Ţara Românească). Primul domn fanariot a fost Nicolae Mavrocordat.
- domnul era considerat un înalt funcţionar al Porţii, putând fi numit sau schimbat după
cum erau interesele acesteia. Domnii erau asimilaţi unui paşă cu două tuiuri.
- tronul se cumpăra cu mari sume de bani
- schimbările de domni sunt foarte dese (2,5-3 ani), iar boierii pământeni sunt eliminaţi
treptat din conducere.
- fiscalitatea creşte excesiv.
- funcţiile se vindeau cu mari sume de bani
- domnii fanarioţi reformează sau înfiinţează o seamă de instituţii în spaţiul social,
edilitar sau al învăţământului. (Alexandru Ipsilanti domn al Țării Rom. 1774-1782,1796-1797
și al Moldovei 1786-1788 a reorganizat Academia Românească de la Sfântul Sava)

Transilvania cunoaște la sfârșitul secolului al XVII-lea o modificare a statului ei

politic. Prin pacea de la Karlowitz (1699), Poarta recunoaște oficial trecerea Transilvaniei sub
stăpânire habsburgică, ceea ce se petrecuse în fapt cu un deceniu înainte.
Transilvania, potrivit Diplomei leopoldine din 1691, a devenit o provincie a Imperiului
Habsburgic condusă de împărat (titlul de principe era însușit de acesta) prin intermediul unui
guvernator. Acesta era ales de Dietă și confirmat de către Curtea de la Viena.
b) Sfatul domnesc – îl ajuta pe domn în exercitarea atribuţiilor sale
- fomat iniţial din marii boierii a ajuns să fie formată din boieri cu dregătorii şi clerul
înalt
- cele mai imp. Dregătorii:
- vornicul (şeful curţii domneşti)
- logofătul (şeful cancelariei domneşti)
- marele postelnic, marele ușar(activitatea diplomatică, primirea solilor străini
și ceremonialul primirii lor)
- spătarul (Ţ. Rom.), hatman (Moldova) - (comandant militar)
- banul Olteniei (al doilea după domn în Ţara Românească)
- portarul Sucevei (al doilea în funcţie după domn în Moldova)
- atribuții:
- asistau pe domn la scaunul de judecată
- participau la încheierea tratatelor cu statele vecine
- principalele acte ale domniei nu aveau putere dacă lipsea consimțământul marilor
boieri din Sfat.
- a doua jumătate a sec. XV – eliminați boierii fără dregătorii
- sf. Sec. XVI – Sfatul numit Divan
În timpul domniilor fanariote numărul dregătorilor a crescut foarte mult
În Transilvania, Consiliul princiar a fost subordonat principelui în vremea
absolutismului. În timpul dominației habsburgice Guberniul, instituția administrativă
organizată în 1693, a creat o reprezentanță la Viena care se constituia în Cancelaria aulică a

7
Transilvaniei, condusă de un cancelar aulic și șase consilieri , îndeplinind funcțiile unui
adevărat guvern.
c) Adunarea Ţării (Adunările de stări) (semnalată din sec. XV) – formată din
reprezentanţii stărilor privilegiate, se întrunea numai în situaţii excepţionale;
începând cu sec. XIV-XV a fost convocată periodic
- și-a definit atribuțiile în mai mare măsură în vremea lui Matei Basarab când au apărut
conturate deosebirile dintre Sfat - Sfatul sau Divanul domnesc al marilor boieri,
Soborul – fețele bisericești și Adunarea a toată țara.
- ultima alegere a unui domn de către Adunarea Țării a avut loc în 1730, iar ultima sa
reunire, dedicată desfințării șerbiei, a avut loc în 1749. Sub o formă modernizată
instituția va renaște între 1831-1848 sub numele de Adunarea Obștească.
Congregațiile generale convocate pentru a dezbate în principal probleme de ordin
judiciar, devin din sec. XVI, adunări de stări nobiliare
d) Biserica – a constituit principalul sprijin al domniei
- d.p.d.v. religios românii au rămas legaţi de Bizanţ
- în a doua jumătate a sec. XIII a apărut un arhiepiscopat la Vicina care se va
transforma într-o mitropolie
- întemeierea mitropoliilor a consolidat ortodoxia şi a legitimat statele româneşti
d.p.d.v. religios
- domnul îl numea pe mitropolit iar acesta era principalul sfetnic în Sfatul Domnesc;
era întâiul sfetnic al domnului, locţiitor al domnului în caz de vacanţă a tronului. El era
subordonat domniei (putea fi desemnat sau îndepărtat de domn).
Mitropolitul Țării Românești era numit exarh al plaiurilor (reprezentant al patriarhiei
în ținuturile locuite de români stăpânite de Ungaria.
e) Armata
- oastea cea mare – toţi locuitorii capabili să poarte arme
- oastea cea mică – curteni, garda domnului şi cetele militare ale boierilor
f) Administraţia
- Ţara Românească era împărţită în judeţe
- Moldova era împărţită în ţinuturi

Consecințe
Prin formarea instituțiilor, societatea medievală românească se afirmă prin structuri
politice, administrative, juridice și religioase proprii.
Existența instituțiilor a favorizat reglementarea relațiilor sociale, a politicii externe,
dezvoltarea economică și intrarea țărilor române în circuitul economic european prin
privilegiile acordate de domnitori negustorilor străini. O caracteristică a societății românești în
această perioadă este evoluția ei unitară (în Țara Românească și Moldova) în formele
instituționale prin care se manifestă (domnie, sfat domnesc, adunarea țării, armată, biserică).
Concluzii
Evoluția formelor de organizare din spațiul românesc, de la obști sătești la autonomii
locale, la state medievale, a dus la perpetuarea civilizației românești, chiar dacă statele nu s-au
unit într-unul singur. Acestea aveau să joace un rol important în istoria Europei în secolele
următoare, în contextul luptei antiotomane.
Statele medievale se integrează în tiparul european feudal atât prin dezvoltare, cât și
prin alcătuirea instituțiilor, asemănătoare celor din restul Europei. Modelele au fost preluate
din sud, de la Imperiul Bizantin, din est, de la populația slavă și din vest, Ungaria.