ENIGMA OTILIEI

de George Călinescu

-PARTICULARITĂRI DE CONSTRUCȚIE A PERSONAJULUI -

Personajele, ca element esențial al structurii unui roman realist-obiectiv, balzacian, participă la

acțiune și se încadrează unei anumite tipologii, stabilind între ele anumite relații și fiind purtătoarele
mesajului autorului. Aceasta nu înseamnă însă că personajele sunt construite schematic, deoarece ele sunt
prezentate, în mod realist, cu defectele și cu calitățile lor, devenind individualități complexe si verosimile.
George Călinescu, personalitate enciclopedică a culturii române, a fost critic şi istoric literar, poet şi
estetician, dramaturg şi romancier. Apărut în 1938 şi comentat, de atunci, într-o bogată exegeză, romanul
„Enigma Otiliei”, are ca temă principală viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.
Otilia Mărculescu este ,,eroina mea lirică”, proiecţia autorului în afară, ,,tipizarea mea în ipostază
feminină” (G. Călinescu). Ea este prezentată în mod direct de către narator, care îi atribuie rolul de
observator lui Felix, la începutul romanului: „faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri arăta şi mai
copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă”. Portretul personajului se completează prin alte
trăsături, precum cochetăria, bunul gust în vestimentaţie: „Fată subţirică, îmbrăcată într-o rochie foarte
largă pe poale, dar strâmtă tare la mijloc...”
Personajul îşi dezvăluie complexitatea, prin caracterizarea indirectă, ce reiese din faptele şi
comportamentul său, din modul în care vorbeşte şi din relaţiile cu celelalte personaje. Astfel, descrierea
camerei fetei, realizată spre sfârşitul primului capitol al romanului, corespunde modelului balzacian, care
propune tehnica focalizării în vederea prezentării personalităţii celui care trăieşte în mediul descris. Deci,
cadrul în care trăieşte devine o modalitate de pătrundere în psihologia personajului, iar camera Otiliei, prin
detaliile surprinse, vorbeşte despre caracterul ei dezordonat şi spontan: „Sertarele de la toaletă şi de la
dulapul de haine erau trase afară în felurite grade şi în ele se vedeau, ca nişte intestine colorate ghemuri de
panglici, cămăşi de mătase mototolite…”. Faptul că era interesată de moda vremii justifică bunul gust,
rafinamentul, dragostea de muzică şi armonie. Dezordinea şi amalgamul de lucruri prezente în camera
Otiliei sugerează, pe de altă parte, şi faptul că ea încă se caută pe sine, este la vârsta la care personalitatea ei
nu s-a desăvârşit încă. În opoziţie cu acestă etapă este imaginea Otiliei, din finalul romanului, pe care Felix,
cu surprindere, o observă în fotografia pe care i-o dă Pascalopol - imaginea femeii mature care nu-i mai
aminteşte prin nimic de cea pe care el o cunoscuse cândva. În conturarea portretului Otiliei, scriitorul
foloseşte şi tehnica modernă a perspectivelor multiple şi a observaţiei psihologice (pluriperspectivismul).
Personalitatea Otiliei este evidenţiată prin reflectarea ei în conştiinţa celorlalte personaje, ca şi cum ar fi
văzută în mai multe oglinzi paralele, prin tehnica reflectării poliedrice. Astfel, moş Costache o consideră
fata cuminte şi iubitoare, pe care trebuie să o protejeze, dar nu are forţa de a lua decizia înfierii ei, din
pricina caracterului său avar. Aurica o invidiază, considerând-o o rivală în alegerea bărbaţilor: „E o şireată,
caută numai bărbaţi în vârstă, bogaţi”. Cel mai violent o sancţionează Titi, Stănică considerând că Otilia
este „o fată faină, deşteaptă”; colegii lui Felix o văd ca pe ,,cea mai elegantă conservatoare”, în vreme ce
Aglae o detestă, utilizând la adresa fetei apelative precum „dezmăţată”, „stricată”, „zănatică”.
Cei doi bărbaţi între care oscilează eroina completează acest portret: în timp ce pentru Felix, Otilia
reprezintă feminitatea tulburătoare, Pascalopol mărturiseşte că nu poate delimita sentimentele virile de cele
paterne. Pentru ambele personaje masculine, Otilia este, într-o anumită etapă a existenţei lor, o enigmă,
ceea ce justifică titlul romanului. Din perspectiva psihologiei masculine, feminitatea va fi întotdeuna
resimţită ca fiind misterioasă, enigmatică pentru că nu se lasă descoperită în toate resorturile ei intrinseci.
Firea năstruşnică, visătoare şi imprevizibilă, în tumultul tinereţii este cuceritoare. Vitalitatea,
exuberanţa şi sinceritatea deconcertantă a tinereţii formează o imagine pură, de un farmec aparte: îl târăşte
în goană pe Felix prin curte, răpăie pe scară, fluieră, dansează, stările sale de spirit, schimbându-se foarte
repede. Aceeaşi feminitate şi francheţe a gesturilor manifestă şi faţă de Pascalopol. Pentru Aglae şi Aurica,
purtările Otiliei sunt asemeni „fetelor fără căpătâi şi fără părinţi”.
 Autocaracterizarea îi completează portretul Otiliei, care-şi cunoaşte foarte bine soarta de fiinţă
tolerată, obligată să-şi rezolve singură problemele vieţii. Interesant este că, deşi manifestă o oarecare
superficialitate, ea are totuşi conştiinţa acestei superficialităţi tipic feminine: „când tu vorbeai de ideal, eu
mă gândeam că n-am şters praful de pe pian”; „Noi, fetele, Felix, suntem mediocre şi singurul meu merit e
că-mi dau seama de asta”. Comportamentul fetei este contrariant de multe ori, pentru cei din jur. Ea
impresionează prin naturaleţe, prin calităţile tipice vârstei adolescentine: gustă oricând farmecul jocurilor
copilăreşti, escaladează la moşia lui Pascalopol stogurile de fân, trăieşte din plin viaţa şi nimic nu o
împiedică să râdă în hohote sau să fie melancolică: „Îmi vine uneori să râd, să alerg, să zbor. Vrei să fugim?
Hai să fugim!”, ceea ce atestă stările de exuberanţă şi de libertate pe care le resimte în unele momente. În
relaţia cu Felix dovedeşte însă maturitate: deşi îl iubeşte, va pleca alături de Pascalopol, realizând că o
relaţie între ei va interveni în destinul strălucit al tânărului.
Compoziţia personajului include şi bibliografia lui evidentă într-o discuţie cu Felix: „Papa, vezi tu,
nu mi-e tată bun... Mama a mai fost căsătorită înainte, şi când a luat pe papa, eu eram de câţiva ani...
Priveşte! Uite pe mama şi pe tatăl meu adevărat. (Şi Otilia întinse lui Felix o fotografie puţin ruptă, în care
Otilia din alte vremuri, însă cu privirile blânde, în rochie cu panier şi cu un mare zuluf căzut peste umăr
ţinea de braţ un bărbat gras, şi el cu ochii Otiliei)”. Otilia se mişcă într-o lume fixată pentru totdeauna în
tipare. Moş Costache îi pecetluieşte definitiv destinul. Nu o înfiază şi Otilia va fi sacrificată de familia care
îşi doreşte atât de mult moştenirea. Într-un comentariu pe care chiar scriitorul îl face cu referire la romanul
său el va nota „Otilia nu e personaj principal. Felix şi Otilia sunt acolo în calitate de victime şi de termeni
angelici de comparaţie.” Prin faptul că sunt orfani, ei sunt vulnerabili.
În intenţia scriitorului, cartea purta titlul „Părinţii Otiliei”, ilustrând astfel motivul balzacian al
paternităţii, urmărit în relaţiile părinţi-copii, în contextul epocii interbelice, de altfel, o idee care l-a
interesat foarte mult pe scriitorul român. Fiecare dintre personajele romanului poate fi considerat părinte al
Otiliei, pentru că, într-un fel sau altul, ei îi hotărăsc destinul sau sunt interesaţi, din diferite motive, de
soartea tinerei fete. De pildă, moş Costache îşi exercită lamentabil rolul de tată, deşi nu este lipsit de
sentimente faţă de Otilia. El se gândeşte la viitorul ei, vrea chiar să o înfieze, dar amână la nesfârşit gestul. Şi
Pascalopol, mult mai vârstnic decât Otilia, mărturiseşte că în iubirea pentru ea îmbină pasiunea cu
paternitatea. Titlul „Enigma Otiliei” sugerează comportamentul derutant al eroinei, uneori absurd, care-l
uimeşte pe Felix: „Nu Otilia are o enigmă, ci Felix crede că o are”, mărturiseşte G. Călinescu, justificând
titlul romanului.
Naratorul este omniscient, naraţiunea la persoana a III-a, iar perspectiva narativă este de tipul
„dindărăt”, aşa cum se observă din primele rânduri cu care începe romanul, situând exact personajele,
acţiunea, în timp şi spaţiu. Descrierea minuţioasă a străzii Antim (a clădirilor, a interioarelor), pustie şi
întunecată, având un aspect „bizar”, varietatea arhitecturală, amestecul de stiluri, ferestrele neobişnuit de
mari, lemnăria vopsită care se „dezghioga”, făceau din strada bucureşteană „o caricatură în moloz a unei
străzi italice”.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite, care sugerează universul
social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, şi Otilia
Mărculescu, adolescenta orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate. Aici pătrunde Felix Sima, fiul surorii
bătrânului, care vine la Bucureşti pentru a studia Medicina şi locuieşte la tutorele său legal, moş Costache.
Un alt personaj este Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe care îl aduce în familia Giurgiuveanu
afecţiunea pentru Otilia, pe care o cunoaşte de mică şi dorinţa de a avea o familie care să-i aline
singurătatea. A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este familia
surorii acestuia, Aglae. Familia Tulea este alcătuită din soţul Simion Tulea, cei trei copii ai lor: Olimpia,
Aurica şi Titi. În această familie va pătrunde Stănică Raţiu pentru a obţine zestrea ca soţ al Olimpiei.
Otilia Mărculescu este unul dintre cele mai reuşite personaje ale romanului, atât prin tehnicile de
realizare, cât şi prin problematica sa existenţială, reprezentând tipul feminităţii.