George Călinescu face parte din seria scriitorilor de formație enciclopedică, ale căror

personalitate şi activitate plurivalentă sunt copleșitoare. Opera lui este unitară, în sensul că
aceleaşi modalități estetice circulă de la prozăla istorie literară, de la critică la poezie, într-un
univers literar coerent. În 1932, el susţinea necesitatea apariției, în literatura română, a unui
roman de atmosferă modernă, deşi respingea teoria sincronizării obligatorii a literaturii cu
filosofia şi psihologia epocii, argumentând că literatura trebuie să fie în legătură directă cu
“sufletul uman”. Adept al legăturii romanului cu viața modern, susținând inspirația din mediul
urban, George Călinescu afirmă în 1933 că, sub raportul formulei epice, nu modelul lui Proust
este necesar pentru romanul românesc, ci acela tolstoian şi balzacian, “tipul firesc de roman
românesc este deocamndată acela obiectiv”. Acest roman trebuia să fie interest de cazurile
individuale în măsura în care ele se transfigurează artistic în tipuri, “psihologia unui individ n-a
devenit articeşte interesabtă decât atunci când a intrat într-un tip”. Criticul îşi manifestă astfel, o
data mai mult, adeziunea constantă la clasicismul preocupat de caractere: avarul, ipocritul,
impostorul, mizantropul.
Personajul este principalul centru de interes al literaturii de acţiune. El se constituie în
conformitate cu viziunea estetică a autorului, dar şi în funcție de caracteristicile speciei.
Personajul literar este un tip uman semnificativ, o individualitate cu trăsături fizice şi morlae
distincte, pusă în lumină printr-un şir de întâmplări situate într-un cadru temporal şi social.
Conceptul estetic de personaj literar are vârsta orcărui concept venit din “Poetica” lui Aristotel,
potrivit căruia personajul și acțiunea, ca principale mijloace a textului narativ, se află într-un
aport de intercondiționare. Dacă personajul este “imitaţia unor oameni”, iar subiectul „imitația
unor acţiuni”, în totalitate opera literară este considerată de poetica antică drept “imitația cu
ajutorul cuvintelor”, adică o convenție, un joc propus de autor pentru a procura plăcere şi a
produce catharsis.
Romanul “Enigma Otiliei”, apărut în 1938, creionează o adevărată frescă a societății
româneşti de la începutul secolului al XX-lea atât prin faptele relatate,cât şi prin personajele
care participă la acţiune. Fără a fi persoanj principal, aşa cum procedează însuși autorul, Felix şi
Otilia sunt acolo în calitate de victim, de termini angelici de comparație, Otilia este personajul
eponim, o personalitate în formare, fiind portretizată prin modalități specific unui roman realist.
Personajul are legătură directă atât ca tema, cât şi cu dezumanizarea
titlul romanului. Tematic, romanul
sub
vizează viața burgheziei bucureştene, relațiile de familie, imperiul banului,
pornind de la motivul moştenirii şi
al paternității. Otilia aparține acestei societăți şi unui anumit
 mediu familial, făcând însă o notă aparte prin însușirile sale deosebite şi intră în relație cu toate
ei.
celelalte personaje, unele dintre ele interesați doar de averea La aceasta se adaugă şi tema
iubirii, dintre Felix şi Otilia. a
Otilia este personajul eponim al romanului modern, fiind totodată un personaj rotund,
mobil, deoarece evoluează de-a lungul firului narativ. Arta portretului este preluată de la
Balzac- acesta a inițiat o metodă oarecum didacticistă de cristalizare tipologică, prin intermediul
unui portret demonstrative, plasat de obicei la începutul romanului şi
realizat în tuşe groase,
insistând pe defecte sau trăsături fizionomice pregnante. Acest portret devine teză, o
demonstrate de-a lungul acțiunii, fiecare amănunt portretistic susţinând o latură a caracterului
uman tipizat.
Otilia Marculescu este o tânără de optsprezece ani, fiica celei de a doua soții a lui Costache
Giurgiuveanu, femeie frumoasă şi bogată, care murise „de supărare” şi îi lăsase soțului toată
averea, împreună cu datoria creşterii Otiliei, rămasă de mică fără mamă. Ea este studenta la

EEE
Conservator, înzestrată cu un temperament de artistă, reprezentând atât tipul cochetei cât şi,în
egală măsură, misterul feminin. Otilia este protagonista reprezentativă pentru modernitatea —
romanului, atât prin tehnicile de realizare, cât şi prin problematica sa existențială, reprezentând
enigmatica drama a feminității. Personajul principal al operei, Otilia, personifică libertatea de
spirit, înglobează sentimente şi rațiune. Când Felix spune „Pascalopol e bogat”, ea răspunde
„bogaţia nu e totul şi
tata e foarte bogat iar mama a murit de supărare”. Capabilă de dăruire în
primăvara după moartea lui Moş Costache, vine în camera lui Felix. După noaptea lor castă,
Otilia pleaca la Paris cu Pascalopol cu care se marită.
Titlul romanului este, poate, o prefigurare a finalului, a opțiunii Otiliei, care rămâne o enigmă a
feminității „Pentru mine
eo enigma”, după cum afirmă Pascalopol. Romanul trebuia să se
numească „Părinţii Otiliei” pentru a evidenția calitatea de orfană a fetei şi tendința unor
personaje de a împrumuta o atitudine paternă față de ea: Pascalopol, Costache Giurgiuveanu.
Portretul Otiliei, conturat prin tehnici moderne, se realizeaza mai ales indirect. Aceasta
este caracterizată indirect prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), gandurile ei fiind
necunoscute cititorului, din cauza perspectivei narative obiective. Această tehnică este dublată
de reflectarea poliedrica a personalitatii Otiliei, în conştiinţa celorlalte personaje :
(pluriperspectivismul). Pentru moş Costache, ea este „fetiţa”, pentru Felix, femeia capricioasă
„cu un temperament artistă”, pentru Aglae „o fată desteaptă”, cu spirit practic. Totuşi,
de

complexitatea Otiliei este cel mai bine cuprinsă de colegul lui Felix, Weissmann: „Orice femeie
care iubeste un barbat fuge de el, ca sa rămână în amintirea lui ca o apariție
luminoasă”.Portretul fizic al Otiliei este realizat din perspectiva lui Felix, înincipitul romanului.
Felix remarcă mai întâi „un cap prelung, încarcat cu bucle”. Faţa ei este „măslinie”, „cu nasul
mic şi ochii foarte albaştrii”, arătând „foarte copilăroasă”. Otilia este pusă în opoziție cu Aglae,
pentru a i se arăta bunătatea şi în opoziție cu Aurica, pentru a reliefa frumusețea, feminitatea.

a
Condiția definitorie a Otiliei este cea de orfan. Acest fapt este subliniat de Aglae, care
numeşte casa fratelui său „azil de orfani”. Încă din seara sosirii lui Felix în casa lui Moş
Costache, Otilia se arată generoasă fața de Felix, care îi împărtăşeşte statutul. Ea îi oferă camera

—
sa, prilej prin care este prezentată camera personajului eponim. Felix descoperă dantele,
partituri, romane frantuzeşti şi cutii de pudră, dovedindu-se astfel personalitatea exuberanta a

rr EEE EA
A »
o
Otiliei. Otilia reprezintă întruchiparea misterului feminin, iar comportamentul derutant al fetei îl
descumpaneste pe Felix, pentru ca nu-şi poate explica schimbarile de atitudine, trecerea ei
brusca dela o stare la alta. Otilia însâşi recunoaşte cu sinceritate: „sunt foarte capricioasă”.
Personajul Otilia personifică libertatea de spirit, înglobează sentimente şi rațiune. Când
şi
Felix spune „„Pascalopol e bogat”, ea răspunde „bogaţia nu totul tata e foarte bogat iar mama
a murit de supărare”. Capabilă de dăruire în primăvara după moartea lui Moş Costache, vine în
camera lui Felix. După noaptea lor castă, Otilia pleaca la Paris cu Pascalopol cu care se marită.
O primă scenăîn care este descrisă frumusețea și generozitatea fetei este venirea lui Felix,
străinul, în casa lui Costeache Giurgiuveanu. Întâiul portret fizic al Otiliei este realizat din
perspectiva tânărului. Verişoara Otilia pe care o ştia doar din scrisori îl surprindea în mod plăcut,
mai ales că frumuseţea ei contrastează cu portretul fetei bătrâne Aurica, iar delicateţea, cu
răutatea Aglaei. Ea îl primeşte cu căldură în casa lui moş Costache, îl prezintă familiei şi-l oferă
cu generozitate propria odaie în seara sosirii.
O alta scenă semnificativă care evidențiază misterul protagonistei este cea a ultimei
si
întâlniri dintre ea Felix, înaintea plecării fetei din țară împreună cu Pascalopol. Această scenă
şi
ste esențială pentru înțelegerea personalității tinerilor a atitudinii lor față de iubire. Dacă
relix este intelectualul ambițios, care nu suportă idea de a nu realiza nimic în viață şi pentru
care femeia reprezintă un sprijin în carieră, Otilia este cochetă, credecă “rostul femeii este să
placă, în afară de asta neputând exista fericire”. Otilia începe iubirea în felul aventuros
al
artistului, cu dăruire şi libertate absolută, în timp ce Felix este dispus să aştepte oricât în virtutea
promisiunii că, la un moment dat se va căsători cu Otilia. Dându-și seama de această diferență,
dar şi de faptul că ea ar putea reprezenta piedică în calea realizării profesionale
Otilia îl părăseşte pe tânăr şi alege siguranța căsătoriei cu Pascalopol. a lui Felix,

În concluzie, misterul personajului feminin este conferit de trăsăturile contradictorii ale

cochetei cu temperament de artistă şi este susținut prin tehnicile moderne de portretizare.
Alegerea ei din final, neexplicată de narator, menține ambiguitate personajului: este ea o femeie
interesantă de avere a lui Pascalopol sau una capabilă de sacrificiu pentru bărbatul iubit?
“Enigma” Otiliei este, de fapt, imaginea idealizată pe care i-o construiesc cei doi bărbaţi care o
iubesc, tânărul Felix şi maturul Pascalopol.
 George Călinescu face parte din seria scriitorilor de formație enciclopedică, ale căror
personalitate şi activitate plurivalentă sunt copleşitoare. Opera lui este unitară, în sensul că
la
aceleaşi modalități estetice circulă de la proză la istorie literară, de critică la poezie, într-un
univers literar coerent. În 1932, el susţinea necesitatea apariției, în literatura română, a unui
roman de atmosferă modernă, deşi respingea teoria sincronizării obligatorii a literaturii cu
filosofia şi psihologia epocii, argumentând căliteratura trebuie să fie în legătură directă cu
“sufletul uman”. Adept al legăturii romanului cu viața modernă, susţinând inspirația din mediul
urban, George Călinescu afirmă în 1933 că, sub raportul formulei epice, nu modelul lui Proust
este necesar pentru romanul românesc, ciacela tolstoian şi balzacian, “tipul firesc de roman
românesc este deocamndată acela obiectiv”. Acest roman trebuia să fie interest de cazurile
individuale în măsura în care ele se transfigurează artistic în tipuri, “psihologia unui individ n-a
'evenit articeşte interesabtă decât atunci când a intrat într-un tip”. Criticul îşi manifestă astfel, o
data mai mult, adeziunea constantă la clasicismul preocupat de caractere: avarul, ipocritul,
impostorul, mizantropul.
Romanul este
o specie a genului epic în proză, de mare întindere, cu acțiune complexă,
o
o
desfăşurată pe mai multe planuri narative, cu acţiune care intră în puternice conflicte fiind o
reflectare a vieţii. Publicat în 1938, “Enigma Otiliei” apare la sfârşitul perioadei interbelice, de
puternică afirmare a acestei specii. Opera lui George Călinescu este un roman realist, de tip
balzacian. Astfel, realismul se concretizează prin: temă, simetria semnificativă, specificul
secvențelor narativve, portretizarea personajelor.
Opera literară este un roman realist de tip balzacian, deoarece apar tema familiei şi motivul
moştenirii şi al paternității; structura este închisă, iar relatarea întâmplărilor este făcută la
persoana
a III-a, din perspectiva unui narator omniscient, omniprezent şi obiectiv; este utilizată
“shnica detaliului semnificativ, iar personajele sunt prezentate în relație cu mediul din care
provin şi sunt tipice pentru o anumită categorie socială. -

Tema romanului este una tipic realistă, dar modernă prin factura ei citadină- viața
ei
burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, înfăţişată în aspectele tipice,
legate de relațiile de familie şi dezumanizarea sub imperiul banilor în goana nebună după
înavuţire, opera pretinzând şi “istoria unei mosteniri”. Tema parvenirii, definitorie pentru
aceasta lume în care Stănică Raţiu este un învingător, accentuează conflictul de ordin moral.
Planul epic principal- care urmăreşte destinul clanului familiei. El se ordonează în jurul istoriei
moştenirii, fiind deci dinamizat de un conflict economic. Tema paternității, dezvoltată tot în
acest plan, reliefează un conflict de ordin moral. Cel de-al doilea plan narativ urmăreşte
povestea de iubire dintre Felix și Otilia, eroii surprinşi în devenire, în confruntarea cu lumea
cu ei înşişi. Lor li se adaugă Leonida Pascalopol, care trăieşte revelațiile unei iubiri târzii.
şi
Conflictul acestui plan este interior, un conflict psihologic, care se dezvoltă prin opţiunea
clasicilor: triumful rațiunii asupra pasiunii.
O scenă semnificativă pentru tema romanului, dar şi pentru modul în care evoluează relația
dintre Otilia şi Felix este comportamentul oscilant al Otiliei. Analizându-se, Felix “îşi dădea
prea bine seama că o iubeşte pe Otilia, fără să poată detremina conţinutul acestui sentiment”. Ii
trec prin minte diverse scene petrecute alături de Otilia, caută să interpreteze gesturile şi
replicile fetei, dar nu reuşeşte decât să descopere că în iubirea pentru tânără se amestecau
sentimente diferite: o iubea ca pe o soră, ca pe o mamă, ca pe o iubită. Mai mult, timiditatea îl
îi
împiedică să iasă din această dilemă sentimentală şi-l împinge la gesturi romanțioase: scrie o
scrisoare Otiliei în care îi mărturiseşte iubirea.
O altă scenă semnificativă este discuția dintre Pascalopol şi Felix. Pascalopol o cunoşate
pe Otilia de mică, iar aceasta a crescut sub ochii lui şi a devenit o tânără elegantă, rafinată, cultă
și enigmatică, față de care nu ştie prea bine ce simte: “dacă Dumnezeu mi-ar fi dat libertatea să-
mi fac femeia aşa cum vreau eu, as fi făcut-o ca pe domnişoara Otilia, şi poate nu mă-nşel când
afirm că şi ea mă iubeşte pe mine”. Pentru el, Otilia e “vițiul sentimental” de care are nevoie
viața de celibatar. Astfel, moşierul îl convinge pe Felix să fie primit în casa lui Costache
Giurgiuveanu şi să fie din nou aproape de Otilia, spre bucuria acesteia.
În ceea ce priveşte geneza romanului, acesta poate avea o sursă autobiografică, eroina fiind
imaginea unei tinere cunoscute autorului, iar Felix, un alter ego al scriitorului. Dincolo de acest
ascpect particular, G. Călinescu reuşeşte să realizeze o veritabilă frescă socială a Bucureştuiului
de la început de secol, iar intenția autorului de a-şi intitula romanul “Părinţii Otiliei” pune în
evidență preocuparea acestuia pentru aspectele reale, concrete ale existenței umane, cum ar fi
problema paternităţii.
Compoziția romanului este clasică, cele douăzeci de capitole, fără titlu, se succed
cronologic. Axa unui timp obiectiv, derulat lent la început, apoi într-un ritm tot mai accelerat,
este marcată obsesiv prin sintagme temporale cu care debutează mai toate capitolele. Structura
operei însumează trei planuri: planul-cadru ce conturează, monografic, existența burgheziei
bucureştene la începutul secolului al XX-lea.
Reperele spațio-temporale sunt fixate încă din incipit: “Într-o seară de la începutul lui iulie
1909, cu puțin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de
licean, intră în strada Antim, venind dinspre strada Sfinții Apostoli”. Balzacianismul este
present in roman print ema romanului, care ilustrează viața burgheziei bucureştene de la
începutul secolului al XX-lea, societate degradată sub puterea mistificatoare a banului, întreaga
acțiune a romanului construindu-se în jurul averii lui moş Costache Giurgiuveanu, care
concentrează faptele şi reacțiile tuturor celorlalte personaje. Tot aici se înscrie ş motivul literar
al moştenirii, majoritatea personajelor păzind cu străşnicie integritatea averii lui Costache.
Titlul initial era “Părinţii Otiliei” şi enunța tema balzaciană a paternității. Titlul sub care a
fost publicată cartea, la dorința redactorului, reliefează eternal mister feminine, dar şi misterul
unei vârste şi al vieții însăşi. Ultima semnificație, cea general, este luminată de târzia reflecției a
lui Felix din finalul romanului: ”nu numai Otilia era o enigma, ci şi destinul însuşi”.
Conflictul romanului se bazează, deci, pe relațiile dintre două familii înrudite, a lui
Costache Giurgiuveanu si a Aglaei, un conflict de natură succesorală, aşa cum s-a văzut.
Conflictul erotic priveşte rivalitatea adolescentului Felix şi a maturului Pscalopol pentru mâna
Otililei. Pornind de la teza "obiectul romanului este omul caființă morală”. G. Călinescu
distinge două feluri de indivizi, în funcție de capacitatea de adaptare la lume, cei care se
:

adaptează moral şi cei care se adaptează automatic, instinctual.

Otilia este personajul eponim al romanului, fiind totodata un personaj rotund, mobil,
deoarece evoluează de-a lungul firului narativ. Este un personaj complex, cu un comportament
derutant, fiind capabilă de emoții puternice, apoi trecând împrăştiată şi visătoare. Este un
amestec ciudat de atitudine copilăroasă şi matură- aleargă desculță prin iarba din curte, se urcă
pe stogurile de fân, dar este profund lucidă şi matură când îi explică lui Felix motivele pentru
care nu se poate căsători, dovedind o autocunoaştere desăvârşită a propriei firi.
Arta narativă împleteşte formule narative realist-balzaciene cu modalități moderne: epicul
propriu-zis este relative redus, substituit de dramatic, dialogurile şi monologurile sunt prezente
în proporțiie impresionantă; limbajul eroilor, precum şi cel al naratorului, este încărcat
termini citadini, de enologisme, de termini abstracți, de referințe culturale; descrierile sunt
de
realizate în acelaşi limbaj citadin cult. Aşa cum afirmă Alexandru George, “Enigma Otiliei este
cea mai bună scriere a lui George Călinescu în domeniul literaturii”.
În concluzie, este un roman realist prin prezentarea critică a unor aspect ale societății
bucureştene de la începutul secolului alXX-lea, motivul paternității şi al mostenirii. Dar
depăşeşte modelul realismului clasic, prin spiritul critic şi polemic, prin elemente ale
modernității.
o
[. Unul dintrecei mai importanti scriitori români este Mihail Sadoveanu.
Acesta a realizat numeroase opere dintre care se evidentiaza romanul
„Baltagul”.

Tema acestei opere este conditia taranului de la munte, reliefata prin prezentarea
procesului de transhumanta, a traditiilor şi obiceiurilor, a claselorşi a categoriilor sociale din
satele Moldovei de la sfarstul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea.

reprezintă conținutul de idei al textului şi este constituit din substantivul comun

Titlul
„Baltagul” care denumește o arma folosita in mediul păstoresc inca din Antichitate, un topor
cu doua taisuri. Se considera ca daca aceasta arma a fost folosita in scopuri necurate ea va
ramane patata de sange. Astfel, titlul anunta tema operei, respectiv transhumanță şi
prefigureaza arma crimei şi arma dreptatii, cu ajutorul unui baltag, fiul lui Nechifor Lipan
razbunand moartea acestuia.
II. 1. Romanul este o specie literara narativa de mari dimensiuni care
prezinta o actiune ampla, complexa, derulata pe mai multe fire epice
la care participa un numar mare de personaje.

2. Opera literara „Baltagul” apartine genului epic deoarece modul de expunere

predominant este naratiunea imbinata cu dialogul şi cu descrierea. Se remarca prezenta
naratorului omniscient si omniprezent care nareaza faptele la persoana a lll-a dintr-o
perspectiva narativa nonfocalizata, fiind vorba despre o naratiune heterodiegetica.

3. Acţiunea este cronologica şi se desfasoara pe momente ale subiectului. In

expozitiune este prezentata Vitoria Lipan, care isi asteapta sotul plecat sa cumpere oi de la
Dorna. Intarzierea sa este din ce in ce mai mare, iar munteanca se ingrijoreaza. Îl viseaza
trecand calare o apa neagra şi intelege ca a murit. Cere sfatul preotului Danila, babei
Maranda
şi autoritatilor, dar acestia linistesc şi o asigura de intoarcerea lui Nechifor.

Intriga consta in hotărârea femeii de a pleca in cautarea sotului. Vinde produse, isi
cumpara pistol, comanda şi sfinteste un baltag pentru Gheorghiţă, tine post douasprezece
vineri, o duce pe Minodora la manastire şi lasa gospodaria in grija argatului.

Desfășurarea acțiunii este constituita din etapele drumului pe care-l parcurge

impreuna cu Gheorghiţa. Participa la un botez şi la o nunta, intelegand ca urmează
înmormântarea lui Nechifor.

In fiecare sat aduna informatii despre trecerea sotului, afla ca era insotit de alti doi
pastori. La Dorna afla ca Nechifor cumparase trei sute de oi şi o suta le-a vandut celor doi
insotitori. Pastorii şi turmele lor au pornit spre Valea Jijiei. La Sabasa gaseste cainele lui
Nechifor, Lupu şi afla ca nu ajunsesera decat doi pastori: Bogza şi Cutui.

Descoperă ramasitele lui Nechifor şi ale calului intr-o rapa intre Suha şi Sabasa.
Cheama autoritatile care constata savarsirea unei crime şi organizeaza înmormântarea lui
Lipan.
Punctul culminant consta in izbucnirea lui Calistrat Bogza la parastas, in urma provocarilor
Vitoriei. Neavând dovezi impotriva criminalilor, Vitoria povestește împrejurările in care s-a
comis crima şi insinueaza inclusiv. cine „sunt ucigasii. Calistrat Bogza îl agreseaza pe
Gheorghiţa încercând sa-şi recupereze baltagul, iar aceasta se apăra rănindu-l pe criminal.
Lupusare la gatul acestuia, care apoi cu ultimele puteri cere Vitoriei iertare.

Deznodământul consta in moartea lui Bogza, arestarea lui Ilie Cuţui şi in

programarea intoarcerii la mormantul lui Nechifor pentru parastasul de 40 de zile.

4. Aceasta actiune este şi complexa, ea derulandu-se pe mai multe fire narative ce

se constituie in planuri ale naratiunii.
Primul plan este cel exterior constituit din drumul parcurs de Vitoria şi Gheorghita.
Acesta se constituie intr-un labirint initiatic pentru fiul muntencei, dar in acelasi timp intr-un
labirint al mortii parcurs anterior de Nechifor Lipan, mai ales ca acest traseu are forma unei
cruci.

Al doilea plan se deruleaza in paralel cu acesta şi este cu acesta şi este un plan

interior constituit din amintirile Vitoriei legate de casnicia ei cu Nechifor. E adevarat ca intre
cei doi au existat şi tensiuni, dar Vitoria le accepta ca pe un firesc al vietii de familie.
Evocarea vorbelor, mangaielrilor, impacarilor celor doi evidentiaza iubirea pe care femeia i-o
poarta sotului, dar şi nevoie ca, prin acestea, sa-şi ia rămas bun de la el.

Fiind un roman realist, cronotopul este clar definit prin indici spatiali si temporali
concreti: Magura Tarcaului, Cruci, Brosteni, Dorna, Suha, Sabasa.

Din punct de vedere al structurilor narative si al continutului, opera literara

„Baltagul”se incadreaza in estetica realismului, in primul rand, datorita tematicii de natura
sociala. De asemena, in text sunt redate intamplari verosimile, desfasurate in limite de
spatiu şi timp clar definite: „Pripas, din vara până-n primavara”. O alta trasatura a realismului
o reprezinta ideea conform careia omul este rezultatul mediului social in care traieste. In
acest context personajele intruchipeaza tipuri umane surprinse in imprejurari tipice. Astfel,
Vitoria intruchipeaza tipul femeii de la munte, ce nu se poate linisti decat daca razbuna
moartea sotului, restabilind echilibrul.

Viziunea obiectiva a naratorului se manifesta prin faptul ca acesta nu se implica in

text, nu judeca personajele si faptele lor, nu isi exprima opinii proprii, lasand cititorului
libertatea absoluta de receptare si inerpretare.

Un altaspect al realismului îl reprezinta finalul moralizator, personajele fiind

rasplatite sau pedepsite in functie de faptele lor.

5. Personajele sunt numeroase, cele mai multe fiind personaje episodice: preotul
Danila, Baba Maranda, Domnu Vasiliu, subprefectul, jandarmii, Minodora. Sunt prezente si
personaje secundare: Calistrat Bogza, Ilie Cutui.
 Personajele principale sunt Vitoria, Gheorgita si Nechifor, desi acesta are un statut
special, fiind un personaj absent.

Vitoria este munteanca din zona Dornelor, mai exact Magura Tarcaului, nevasta de
pastor. Vitoria e o femeie trecuta de prima tinerete, trecuta prin multe, mai ales ca femeilor
de la munte le era foarte greu deoarece barbatii fiind plecati mai mereu cu oile,
ele trebuiau
sa aiba grija atat de copii, cat de gospodarie de prepararea produselor provenite de la
si si
oi: “viata muntenilor e grea, mai alesviata femeilor. Uneori stau vaduve inainte de vreme, ca
dansa”.

conturarea acestui personaj, este folosita caracterizarea directa cat si cea

In
indirecta. Caracterizarea directa este realizata de narator care chiar de la începutul
romanului îi trasează câteva elemente ale portretului fizic: „ ochii căprii in care se răsfrânge
lumina castanie a parului”. Personajul este caracterizat direct si de către celelalte personaje,
Gheorghiţa își manifesta nedumerirea fata de tăcerea femeii din timpul calatoriei, care nu
explica nimic şi care pune întrebări ciudate sătenilor: „s-a făcut aricioaica”. Calistrat Bogza
este impresionat de vigoarea femeii: „strașnica muiere”.

Cele mai multe trasaturi se evidențiază in mod indirect. Din faptele Vitoriei rezulta
tenacitatea şi curajul ei. Femeia pornește la drum, deși știe ca exista numeroase pericole,
dar dorința de a afla adevărul side a-şi îngropa creștinește șotul este mai puternica decât
teama.

Atitudinea ei fata de copii este diferita. Fiind înțeleapta, ea știe ca trebuie sa fie aspra
cu Minodora deoarece ea va purta grija gospodăriei, a creșterii copiilor şi a educației lor. Mai
mult, o face responsabila in fata istoriei daca nu respecta tradiția. O obliga sa păstreze
portul „de la Boerebista încoace' şi transmis din generație in generație pe linie materna.

Faţa de Gheorghița, atitudinea Vitoriei este schimbătoare. Când acesta se întoarce

de la stana, îi
pregătește mancarurile lui preferate,îl alinta cu apelativul „ dragul mamei”. In
timpul calatoriei însa devine tăcuta şi aspra, obligandu-l pe acesta sa inteleaga singur
sensul întrebărilor ei şi demersurile pe care le face. Ar putea fi acuzata de cruzime pentru
faptul ca îl lasă pe băiat in râpa cu osemintele tatălui sau pe timpul nopții. Ea nu incerca insa
decat sa grabeasca maturizarea fiului, necesara pentru a deveni cap al familiei in locul
tatalui.

Superstițioasa, ea crede in semne, cum ar fi cantatul cocosului in prag, crede in vise

şi apeleaza la baba Maranda care-i ghiceste in bobi. In acelasi timp ea este şi credincioasa:
cere sfatul parintelui Danila, se închina la icoana sfintei Ana, posteste.

Principala sa trasatura este Inteligenta care se manifesta in toate secventele narative

ale drumului pe care il parcurge in cautarea lui Nechifor. Ea reusete sa adune informatii, sa
stabileasca o cronologie a acestora. Este discreta , participa la botez. si la nunta, face urari
mesenilor, dar nu uita scopul ei si se foloseste si de aceste ocazii pentru a afla detalii ale
trecerii sotului prin satele respective. Mai mult, cu ajutorul acestor informatii reuseste sa
reconstituie crima, sa identifice si motivul si arma si oportunitatea acesteia. Inteligenta sa
este _evidentiata si in episodul parastasului cand, neavand dovezi , Vitoria pune in scena,
impreuna cu Gheorghita, un plan menit sa-i oblige pe criminali sa se autodemaște, iar din
acest punct de vedere ea este considerata un Hamlet feminin.
 6. Relatia cu Gheorghita este definitorie in caracterizarea personajului pricipal. La
inceput cele doua personaje au relatie stransa, fiind dominata de dragostea mamei, care isi
rasfata copilul, gatindu-i mancarea preferata si alintandu-l cu apelativul „Dragul mamei”.
Totul se schimba cand cei doi pornesc la drum. Vitoria intuiește importanța calatoriei în
maturizarea lui Gheorghiță: „Înțelege că jucăriile au stat. De acu trebuie să te arăţi bărbat”.
Gheorghiţă își dă seama de starea interioară a mamei sale și observă schimbarea ei: „Se
uită numai cu supărare și i-au crescut ţepi de aricioaică”. Maturizarea acestuia devine
evidentă atunci când este pus de către mama sa să privegheze rămășițele tatălui său în
râpa de sub Crucea Talienilor, iar iniţierea sa se desăvârșește atunci când acesta răzbună
moartea tatălui său, infruntandu-l pe Calistrat Bogza. Priveghiul are un dublu sens: primul
constă în respectarea unor legi nescrise care-l vor ajuta pe Nechifor să se integreze în noua
stare, iar al doilea sens este legat de inițierea lui Gheorghiţă care se va familiariza cu un
aspect fundamental al existenței umane — moartea.

Vitoria călăuzește cu răbdare, dar

îl
și cu asprime, obligându-l să-și stăpânească
foamea, oboseala, nesiguranța, frica și învăţându-l să descifreze adevărul din spusele
oamenilor și din semnele naturii, să fie ferm și hotărât în acțiunile sale. Antiteza dintre ei nu
are la baza caracterul personajelor, Gheorghiţă avand toate datele pentru a ajunge, cu
vremea, un muntean autentic, ci experienta: „Îl văzu sfios și nesigur, pe când ea era plină
de gânduri, de patimă și durere”.

În drumul lor, Vitoria și Gheorghiţă asistă la câteva evenimente cu valoare simbolică

— naștere, nuntă, înmormântare — trecând prin toate momentele principale ale vieţii. La Vatra
Dornei, Vitoria află de la un slujbaș din târgul de animale de vinderea unei turme de 300 de
oi în prima duminică din noiembrie. În finalul romanului, Gheorghiţă este suficient de
matur
pentru a prelua rolul tatălui său și a deveni un sprijin pentru mama sa.

Portretele celor doi, scot în evidență asemănarea dintre mamă fiu: „Gheorghiţă era
și
un flăcău sprâncenat și avea ochii ei”. Însă asemănarea dintre cei doi nu se rezumă doar
aspectul fizic: „Nu era prea vorbăreț, dar știa să spuie destul de bine despre cele ce lăsase
la
și ce văzuse”.

Astfel, cuplul mamă-fiu, angrenat în căutarea adevărului si in procesul de pedepsirea

a ucigasilor pentru a restabili ordinea firească tulburată de crimă, surprinde prin coeziunea
sa. Cei doi acționează împreună într-o coordonare permanenta Și par să se completeze unul
pe celălalt.
Nll. In concluzie, romanul transpune viziunea despre lume a
autorului, care este fascinat de reperele traditionale ale unui univers
arhaic si patriarhal, repere ce reliefeaza tema. Toate aceste
coordonate morale, sociale, psihologice sunt evidentiate prin Vitoria
Lipan ce reprezintă tipul femeii de la munte care isi asuma intreaga
responsabilitate pentru echilibrul familiei. Desi este conștienta ca cele
mai multe griji sunt atribuite in societate femeii, recunoaște întâietatea
bărbatului. Ea infatiseaza chiar „femeile frumoase şi iubeţe” despre
care Nechifor spunea ca Dumnezeu le-a randuit muntenilor pentru a-i
ajuta sa indure viata aspra. Mihail Sadoveanu reuseste sa
 reconstituie universul rustic, arhaic cu traditii şi obiceiuri, caractere,
clase şi categorii sociale prin intermediul personajului pricipal feminin,
Vitoria Lipan . Aceasta reprezinta, in acelasi timp, si conditia femeii,
definita prin perseverenta si rabdare, prin grija si sprijin fata de toata
familia.
 l-a
Mihail Sadoveanu(1880-1961), „Ceahlăul literaturii române”, aşa cum
numit Geo Bogza, „Ștefan cel mare al literaturii române” cum i-a spus George
Călinescu, are o operă monumentală a cărei măreție constă în
densitatea epică şi __
grandoarea compozițională. Viața satului românesc este principala
sadoveniene. Țăranul său este locuitorul de la munte, moldoveanul cu
a
temă epicii
o viață grea,
dar păstor al valorilorşi tradițiilor lumii vechi, arhaiceşi patriarhale, om blajin şi
al principii sănătoase
întelept, cu un acut simț al dreptății şi libertății, apărător unor
moderist în acelaşi
de viaţă, statornicite din vremi îndepărtate. Tradiționalist şi
sută de volume, în care Omul,
timp, Sadoveanu este autorul unei creații de peste o
Cosmosul şi Eternitatea se întâlnesc pretutindeni.
Personajul este principalul centru de interes al literaturii
de acţiune.

El se constituie în conformitate cu viziunea estetică a autorului,

dar şi în funcţie de
caracteristicile speciei. Personajul literar este un tip uman semnificativ, o
individualitate cu trăsături fizice şi morlae distincte, pusă în lumină printr-un şir de

întâmplări situate într-un cadru temporal şi social. Conceptul estetic de personaj

literar are vârsta orcărui concept venit din “Poetica” lui Aristotel, potrivit
căruia
află într-un
personajul şi acţiunea, ca principale mijloace a textului narativ, se
oameni”, iar
raport de intercondiționare. Dacă personajul este “imitaţia unor
considerată de
subiectul „imitația unor acţiuni”, în totalitate opera literară este
adică o convenție, un joc
poetica antică drept “imitația cu ajutorul cuvintelor”,
catharsis.
propus de autor pentru a procura plăcere şi a produce
Romanul „Baltagul”, apărut în 1930, se înscrie în tematica generală a operei lui
Mihail Sadoveanu, căreia îi constituie o sinteză genială. Romanul este
scris ca o

replică la balada „Mioriţa”, căreia îi

dă o continuare epică, iartema principală o
constituie căutarea şi pedeapsa ucigaşilor unui oier, fapt esențial pentru
echilibrul
unei lumi
lumii, tulburat de crimă. Tema secundară este descrierea monografică a
secolelor al XIX-lea
arhaice, cea a satului moldovenesc de munte de la confluența
elementele din
şi al XX-lea, în care încep să pătrundă, timid, dar neliniştitor,
literatura română.
 Vitoria Lipan este personajul principal, prezent, al romanului
cele mai complexe personaje feminine din literatura noastră. Majoritatea
șiunul dintre

personajelor sunt caractere puternice, care sunt reprezentative pentru lumea pe care
o reprezintă. Dintre toate personajele, figura cea mai imporantă este Vitoria Lipan,
care se individualizează prin câteva trăsături distincte, este soția lui Nechifor Lipan
şi mama Minodorei şi lui Gheorghiță. Încă de la început impresionează prin
frumusețea şi farmecul fizic, căci la cei aproape patruzeci de ani „ochii ei căprui
răsfrângeau lumina castanie a părului”, însă privirea ei era dusă departe, semn al
gândurilor care o copleşeau.
Este o figură reprezentativă de erou popular, deoarece întruneşte calităţile
fundamentale ale omului simplu de la ţară. Ea este o femeie simplă, neştiutoare de
carte, dar cu frică de Dumnezeu şi dotată cu destulă înţelepciune, abilitate şi spirit
de observaţie, reuşind să se descurce în situaţii dificile şi până la
urmă să dezlege
iţele încurcate ale misterului absenței soţului ei, dovedindu-se a fi un adevărat
detectiv particular.”Ea nu este o individualitate ci un exponent al speţei, un arhetip
feminin”, “este un Hamlet feminin”(G. Călinescu)
O scenă importanta pentru evidenţierea trăsăturilor Vitoriei este în cel de-al
doilea capitol al romanului, în care se pune accent pe stăpânirea de sine a Vitoriei,
forța acesteia de a-și ascunde îngrijorarea, păstrând echilibrul şi măsura în
toate, Îi
cere Minodorei să mănânce și să nu ia în considerare frământările ei. “batu să mă
laşi cu ale mele şi să mănânci. Tu nu ştiicâteam cu, nici câte gândesc”. Aceste
cuvinte atestă şi umorulVitoriei, darşi unspirit ascuţit de observație
O altă scenă importantăeste parastasul din final al lui Lipan. Inteligentă şi
şi
calculată, Vitoria reconstituie crima pe bazapropriilor deducții o povesteşte
îi
veridiccelor prezneți, ceeace determină pecriminali să-şi recunoască
şi
vina în
faţa satului a autorităților. Bogzaîşi pierde cumpătul,se repede la flăcău casă-şi
ia arma şi este lovit cupropriul baltag. Astfel tânărul răzbună moartea tatălui său şi
restabilește dreptatea.
Procedeele de caracterizare folosite de scriitor sunt diverse: direct,
prin descriere, prin părerea celorlalte personaje sau, indirect, prin fapte, prin
ei
atitudine, prin relaţiile cu celelalte personaje sau prin felul de a vorbi. Portretul
fizic, sumar, reiese din caraterizare directă, Sadoveanu restrângând trăsăturile
la
eroinei cele care sugerează zbuciumul interior: "ochii ei căprii în care parcă se
şi
răsfrângea lumina castanie a părului erau duşi departe”; „acei ochi aprigi încă
tineri căutau zări necunoscute”; „femeia nu mai era tânără, dar avea o frumuseţe
neobişnuită în privire. Ochii ei luceau ca-ntr-o uşoară ceaţă în dosulgenelor lungi şi
răsfrânte în cârligaşe".
Înfăţişarea fizică ilustrează îngrijorarea femeii pentru absenţa soţului
ei şi prefigurează zbuciumul sufletesc ce o va stăpâni şi o va măcina până ce-i va
descoperi şi pedepsi pe ucigaşii lui Nechifor Lipan. În exterior, ea pare aceeaşi, dar
viaţa ei interioară este profundă, acolo în sine „se orânduieşte totul”.Prin
caracterizarea indirectă, Mihail Sadoveanu dezvăluie stările sufleteşti şi trăsăturile
morale ale eroinei, care reies din faptele, gesturile şi vorbele acesteia. Credincioasă
fiind, Vitoria s-a dus la părintele satului, Daniil Milieş, pentru a se sfătui; ca o bună
creştină se roagă şi ţine post timp de 12 vineri.Totodată, femeia este şi
la
superstiţioasă; s-a dus apoi ghicitoarea satului, baba Maranda, fiind măcinată de
o
visul în care Nechifor apare întors cu spatele trecând peste apă neagră, fiind tot
mai sigură că acestuia i s-a întâmplat o nenorocire.
Vitoria respectă cu străşnicie credinţele strămoşeşti, care sunt puternic
ea
înrădăcinate în mintea şi sufletul ei. De aceea, ştie să interpreteze. semnele
vremii, visele şicrede în superstiții. Femeia comunicăparcă pe căi neştiute cu
elementele naturii care o îndrumă prin semne pe calea cea bună. Astfel, vântul care
şuieră“prin crengile subţiri ale mestecenilor”, brazii “mai negri decât de obicei",
nourul negru de deasupra Ceahlăului sunt pentru ea semne ce prevestesc o
nenorocire. Pricepută, harnică şi meticuloasă, Vitoria îşi orânduieşte treburile
gospodăreşti, apoi o duce pe Minodora, fiica ei, la mănăstirea Văratec, pentru a fi
în siguranţă. Vitoria vinde bunuri din gospodărie, pentru a-şi face bani de drum; se
tocmeşte cu iscusinţă de negustor cu cei care vin să cumpere. Fiind o femeie
înţeleaptă şi dotată cu un acut simţ al investigaţiei, Vitoria reconstituie drumul
făcut de bărbatul ei cu câteva luni în urmă, se amestecă printre localnici şi, bună
cunoscătoare a sufletului omenesc şi cu vorbă pricepută, ea încearcă să afle mai
multe amănunte de la lumea din jur, culege informaţii despre trecerea oicrului
cu "căciulă brumărie şi cal negru ţintat în frunte”. Întrebând cu discreţie şi
inteligenţă din loc în loc, femeia dârză pune cap la cap cele aflate şi ia urma
ciobanilor . Dându-şi seama ca la Sabasa turmele avuseseră trei stăpâni, iar la Suha

i
numai doi, femeia ajunge la concluzia că lui Nechifor s-a întâmplat ceva între
aceste două sate şi, cu ajutorul câinelui, dă de urmă rămăşiţelor bărbatului sau în
râpa de sub Crucea Talienilor.
Profund credincioasă, Vitoria împlineşte toate datinile creştineşti şi îi
organizează lui Nechifor o înmormântare şi o pomană tradiţională.La pomană, la
masă cu Calistrat Bogza dă dovadă de răbdare şi de ingeniozitate, neacuzându-l pe
Bogza de nimic, ci lăsându-l pe acesta să se incrimineze singur. În ceasul morţii
criminalului, Vitoria dă dovadă de om cu suflet bun, nepurtându-i pică, deşi acesta
îi răpise soţul cel drag. Odată împlinită datoria şi înfăptuită dreptatea, viaţa reintră
în normal, Vitoria asumându-şi responsabilitatea totală a familiei sale.
Vitoria Lipan este un personaj complex, acest fapt fiind conturat de
faptele, gândurile şi vorbele ei, prin spiritul justiţiar, setea pentru adevăr,
inteligenţa, luciditatea, stăpânirea de sine, devotamentul şi tenacitatea în împlinirea
tradiţiilor şi datinilor străvechi. Acţiunile eroinei şi comportarea ei relevă toate
aceste calităţi şi defecte; astfel se structurează un caracter complex, în care
defectele nu anulează calităţile, ci le impune în realizarea scopului şi a
responsabilităţilor asumate de personaj.
:

Titlul pune întregul univers al cărții sub simbolul dualității,

baltagul (topor cu două tăișuri) este, în acelaşi timp, şi unealtă, şi armă, figurând
simbolic viața şi moartea. Călătoria Vitoriei este drum de viață şi drum de moarte,
desfăşurându-de nu numai într-un spațiu geografic real, ci şi într-un spațiu lăuntric,
un labirint interior în care se hotărăşte totul. Baltagul emnifică atât unealta cu care
Nechifor Lipan este omorât, cât şi instrumentul cu care se face dreptatea, este, cu
alte cuvinte, unealta crimei și cea a pedepsei, satisfăcând în aceeaşi măsură setea
de înavuțire a lui Calistrat Bogza, cât și dorința de justiție a feciorului lui Lipan.
Baltagul sfințit al lui Gheorghiță rămâne nepătat de sânge, pedeapsa aplicându-se
cu acelaşi baltag cu care
a fost înfăptuită crima- baltagul lui Calistrat Bogza.
În concluzie, exponent a unui străvechi spaţiu spiritual, Vitoria este un
personaj memorabil. Ea oscilează între superstiții și creştinim, în sufletul ei fiind
prezentă, ca în cazul Antigonei, voința de a-şi împlini destinul. Pentru calitățile ei
remarcabile- inteligență, hotărâre, curaj, dovedite pe parcursul călătoriei în
căutarea adevărului, femeia voluntară, Vitoria Lipan este un personaj exceptional
pentru literature română.
 eseu construcție personaj=
Punct de reper în proza românească interbelică, Liviu Rebreanu înseamnă deopotrivă
contiunuitate şi ruptură, tradiție şi inovație. În ciuda aparenței de spirit greoi, masiv,creația sa,
extrem de variată sub raport tematic şi artistic, rămâne momentul de referință, punctul de
plecareîn orice analiză a prozei româneşti din primele decenii ale secolului al XX-lea. Romanul
românesc inerbelic şi implicit romanul realist modern încep cu scrierile lui Liviu Rebreanu, a
cărui opera stă sub semnul unei “poetici a organicului”, coordonată fundamentală a creației sale
şi dimensiune a realismului cu accente naturaliste. Ne aflăm în fața unui scriitor obiectiv, care
uimeşte prin puterea de a prezenta viața în complexitatea ei socilă și psihologică. Prin creația sa,
Rebreanu îşipropune prezentarea lumii țărănești de la începutul secolului al XX-lea, iar speci
prin care se poate exprima cel mai bine este romanul.
Personajul constituie principalul centru de interes al literaturii de acţiune. El se constitui
în conformitate cu viziunea estetică a autorului, dar şi în funcție de caracteristicile speciei.
Personajul literar este un tip uman semnificativ, o individualitate cu trăsături fizice şi morlae
uistincte, pusă în lumină printr-un şir de întâmplări situate într-un cadru temporal şi social.
Conceptul estetic de personaj literar are vârsta orcărui concept venit din “Poctica” lui Aristotel,
"

potrivit căruia personajul şi acţiunea, ca principale mijloace a textului narativ, se află într-un
-
raprot de intercondiționare. Dacă personajul este “imitația unor oameni”, iar subiectul „imitația
unor acţiuni”, în totalitate opera literară este considerate de poetica antică drept “imitația cu
ajutorul cuvintelor”, adică o convenție, un joc propus de autor pentru a procura plăcere şi a
produce catharsis. Într-o nuvelă personajele sunt bine individualizate, construite atât prin
mijloace de caracterizare direct, cât şi procedee ale caracterizării indirecte.
Romanul "Ion' al lui Liviu Rebreanu, apărut în 1920, este un roman realist, care desprinde
o nouă epocă în literatura română interbelică. Prin obiectivitatea şi impersonalitatea naratorului,
prin viziunea naturalist şi prin construcţia ei amplă, grandioasă, “Ion” marchează data de naştere
a romanului realist modern. Roman realist de tip obiectiv “Ion” este o creație monumentală pe
şi
“ma pământului a creației ţăranului, urmărită în toată complexitatea ei. Fiind primul roman
realist-obiectiv al literaturii române, această opera a lui Rebreanu prezintă drama ţăranului care
trăieşte într-o lume în care pământul este nu doar un mijloc de existență, ci şi un criteriu al
valorii țăranilor de la începutul secolului al XX-lea, astfel fiind și o frescă a societății rurale şi o
monografie a satului ardelean.
Romanul de inspirație rurală prezintă lupta unui țăran sărac pentru a obține pământ şi prin
aceasta de a devein fruntaşul flăcăilor din sat. criticul Nicolae Manolescu afirmă că: ”în centrul
romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de stăpânire,de posesiune”. Acţiunea se
desfăşoară pe mai multe planuri narrative, având numeroase personaje. Specia literară impune
focalizarea atenţiei spre personajul central, a cărui evoluție psihologică formează nucleul epic
central al romanului. De aceea, personajul este constituit dintr-o serie de trăsături redate în mod
şi
direct indirect, precum şi prin relațiile sale cu celelalte personaje respective prin mediul în
care trăieşte și acţionează. Naratorul obiectiv şi omniscient își lasă personajele să acţioneze, să-
şi dezvăluie trăsăturile, el nu comentează, nu condamnă faptele lor, însă nici nu le ia apărarea.
El rămâne detaşat de evenimente, fiind un fel de regizor universal al unei lumi în care nimic nu
este întâmplător, fiecare personaj având o viață predestinată. Trăsăturile personajelor sunt
evidențiate şi prin evoluţia conflictului, astfel ele sunt puternic individualizate, bine-conturate
unele fiind personaje representative pentru mentalitatea epocii.

Un astfel de personaj tipic este şi Ion,

protagonistul întâmplărilor relatate de autor,
personajul principal şi eponim în acelaşi timp, căruia scriitorul îi construieşte un portret
complex ale cărui însușiri sunt puse în evidență printr-o serie de elemente ale textului(prin tema,
acţiune, construirea conflictului şi
evidențierea relațiilor personajului cu celelalte personaje ale
romanului). Astfel, mai întâi, însuşirile acestuia sunt puse în relaţie cu una dintre temele
romanului şi anume lupta ţăranului pentru pământ într-o societate în care singura măsură a
valorii omului este averea. De aceea si tăsătura principala eroului este dorința de a avea pământ,
pusă în evidență nu numai de temă, dar şi de-a lungul întregii acţiuni.
Statutul inițial al personajului este ilustrat la începutul romanului, fiind un tânăr cu
diverse calități şi având autoritate între ceilalți tineri. Era chipeş, harnic, isteţ, dar sărac. Cân
Vasile Baciu îl numeşte “fleandură”, ”sărăntoc, hoţ şi tâlhar”, Ion se simte biciuit, nu suportă
jucnirea şi reacţionează violent. Conflictul exterior este evident petot parcursul romanului,
având în prim-plan conflictul dintre Ion şi Vasile Baciu, Ion şi George Bulbuc, Ion şi Simion
Lungu. De fapt, Ion ajunge să sa
intre în conflict cu mama care nu acceptă ca el să se
îndrăgostească de Florica, cu preotul pe care îl ceartă la biserică şi chiar cu familia învățătorului
Herdelea care l-a susținut.
Statutul psihologic este pus în evidență de zbaterea sa între cele doua “glasuri”, între Eros
şi Thanatos. După ce o seduce pe Ana şi
o lasă însărcinată, se poartă cu brutalitate sau
indiferență. În capitolul “Nunta” sunt surprinse frământările lui între cele două glasuri devenite
voci interioare: “Adică cear fi oare dacă aslua-o pe Florica şi am fugi în lume să scap de
urâțenia asta?”, pentru ca apoi să gândească în
sine cu dispreț:”şi să rămân tot calic, pentru o
muiere!...Apoi să nu mă trăznească Dumnezeu din senin?”. Ion încalcă legea, intră cu plugul în
pământul lui Simion Lungu, îşi însuşeşte ”trei patru brazde” din delnița acestuia, schimând
hotarul: "Inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea”.
Preocuparea pentru dobândirea pământului devine pentru Ion obsesie. Este dat în judecată
de Simion Lungu, la îndemnul preotului Belciug. Desi se împacă înainte de proces, judecătorul
hotărăşte să stea “la răcoare”, să-i treacă ”pofta de bătăi”. în urma jalbei întocmite de învățătorul
Herdelea, pedeapsa de lună este executată “la închisoarea judecătoriei din Armandia”. Încalcă
legile statuluişi legile nescrise ale colectivități, de aceea va răspunde pentru tot ce a făcut.
Setea de pământ este trăsătura dominant a personalității sale, făcând din el un personaj
memorabil prin aceea că intreaga sa energie este catalizată îndeprinderii scopului de a avea
pământ. După ce planulîi reușește datorită ”vicleniei procedural și mai ales voinței imense”,
Ion, într-un gest de adorare, sărută pământul: “apoi, încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lasă
în genunchi, îşi coboară fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud”. Pământul
înseamnă pentru Ion demnitate, obiect al muncii asupra căruia îşi exerxită energia, vigoarea,
hărnicia şi priceperea. Când tratează problema zestrei cu Vasile Baciu Ion este semeț, devine
sfidător, fiind conştient că deţine controlul absolut asupra situației. Trăirile lui Ion în lupta dusă
pentru a intra în stăpânirea pământurilor lui Vasile Baciu sunt cele mai diverse (de la brutalitate
şi violenţă, la prefăcătorie şi încântare). George Călinescu îl condamnă oentru modul în care a
actionat: “ion e o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spânzurătoare şi a
rămasîn cele din urmă cu pământ”. Iubirea pătimaşă pentru Florica duce la destinul tragic al lui
Ion. Personajul este drastic pedepsit de autor, întrucât el se face vinovat de dezintegrare morală,
răspunzător de viaţa Anei şi a copilului lor, tulburând liniştea unui cămin, dar şi a întregii
colectivități. După dramele consumate, viața satului îşi reia cursul normal, finalul romanului
ilustrând sărbătoarea sfințirii noii biserici, la care este adunat tot satul, iar drumul dinspre Pripas
sugerează faptul că totul reintră în obişnuită.

o
O scenă semnificativă pentru lăcomia lui Ion de pământ reprezintă atunci când intră cu
plugul pe terenul lui Simion Lungu, teren care fusese al Galentaşilor, şi mută hotarul. Momentul
“archează începutul dezumanizării sale. Susţinut
condamnat la două săptămâni de închisoare.
de
preot, vecinul îl cheamă la
judecată şi este

O altă scenă semnificativă este hora. Ion este viclean cu Ana. Idea parvenirii prin'
seducerea fetei cu zester îi o
vine la horă. Desi nu o iubeşte, ia la joc, pentru că “Ana avea locuri
şi
și case, vite multe...”, iar confruntarea verbală cu Vasile Baciu îl înverşunează pe flăcău. O
seduce,
o lasă însărcinată, apoise înstrăinează, iar căsătoria nu reprezintă decât mijlocul de a
obține averea de la Baciu, folosindu-se de fata lui. Este însă şi naiv, deoarece nunta nu îi va
aduce pământul fără o foaie e zestre. La rândul lui, Vasile se arată şi el viclean. După nuntă,
începe coşmarul Anei, bătută şi alungată fără milă de cei doi bărbați.
Titlul cărții este dat de numele personajului principal, care devine exponent al țărănimii
prin dragostea lui pentru pământ, dar este individualizat prin modul în care îl obţine. Singulară
în satul Pripas nu este căsătoria “sărăntocului” cu
o fată cu zester, pentru că Vasile Baciu şi Ion
Pop al Galentaşului dobândiseră averea în acelaşi fel, şi comportamentul său: o face pe Ana de
uşinea satului înainte de nuntă, iar apoi vrea să se întoarcă lla Florica, care a devenit nevasta lui
George.
În concluzie, romanul fiind o frescă socială, Ion Galentaşu reprezintă o întreagă lume,
cu o
problematică complexă. Deşi individualizat prin faptele sale, Ion rămâne totuşi un personaj
reprezentativ al țărănimii prin iubirea instinctuală a pământului. Personaj realist, Ion este tipul
ţăranului a cărui patimă pentru pământ izvorăşte din convingerea că pământul îi oferă demnitate
şi respect în comunitate, în ciuda brutalității sale, el are o psihologie complicată, trăieşte în
permanentă zbatere între cele două obsesii, pământul şi iubirea, ceea ce îl înscrie în rândul
personajelor complexe. Personaj realist, reprezentativ şi complec, Ion Galentaşu este un
personaj emblematic al literaturii române.
ctg ESEv OFERA

le:
alatur
Rebreanu publica in 1920 romanul "Ion" prin care depăşeşte literatura
idilica, moralizatoare a sămănătorismului din primele decenii ale secolului
XX. Geneza romanului presupune un proces lent în care experiențele intamplatoare din lumea
satului acumuleaza pentru scriitor semnificatie morala si devin subiect artistic.

Tema o reprezintă condiția ţăranului român, reliefată prin destinul tragic al

personajului principal, ce încearcă sa obtina pamant prin orice mijloace. În acelaşi timp
aceasta opera este o monografie a satului românesc din Transilvania de la începutul secolului
al XX-lea prin prezentarea ocupanților, a claselor şi a categoriilor sociale, a tradițiilor și a
obiceiurilor. O alta tema prezentă în text este iubirea, reflectată mai ales în partea a doua a
romanului, prin încercarea lui Ion de a o recuceri pe Florica.

O secvență semnificativă prin care este reliefata tematica textului o constituie

incipitul. Acesta este clasic, specific realismului. Este descris drumul care pătrunde în satul
Pripas, prezentand Râpile Dracului şi troita pe care atarna un Hristos din tablă ruginită.
Imaginea acestuia din urma pare sa anunte degradarea ființei umane care se îndepărtează de
viaţa interioară. Sătenii sunt adunaţi într-o zi de duminică la hora. Din modul în care sunt
dispuşi în aceastascena se observa structura socială a satului: intelectualii, preotul Belciug şi
invatatorul Herdelea stau deoparte, iar țăranii bogați, Toma Bulbuc şi Vasile Baciu, nu
acceptă intervenția în discuția lor a ţăranilor săraci care stau asezati alături. În hora sunt
implicati tinerii. Privirile vesele ale lui Ion adresate Floricai şi faptul ca el dansează cu Ana
evidentiaza conflictul sau interior. Astfel, incipitul are rol revelator deoarece prezinta
cronotopul şi personajele, statul lor social. De asemenea, acesta are un rol prefigurator
deoarece anunţă conflictele ce urmează să izbucnească şi destinul tragic al personajelor.

O altă secvenţă relevantă o reprezintă finalul care prezintă sătenii adunați la slujba
de sfințire a bisericii noi, de unde lipsesc unele personaje, dar se sugerează faptul ca altele par
să le ia locul. Este descris drumul care iese din sat spre Şoseaua Naţională din perspectiva
familiei Herdelea care este nevoită să părăsească satul datorită mutării disciplinare a
învățătorului. Astfel, finalul este moralizator prin faptul ca este evidentiata ideea ca
personajele au fost pedepsite datorită încălcării unor reguli nescrise ale tradiției, menite sa
menţină echilibrul societăţii respective: Ion şi Ana mor, George face închisoare iar Florica
rămâne în casa socrilor săi asemenea unei văduve. Astfel, între incipitul şi finalul operei se
stabileşte 'o relație de simetrie si opozitie care dau textului ciclicitate. Este astfel sugerată
continuitatea şi ciclicitatea vieții, specifica viziunii populare asupra lumii.

Titlul reprezinta conținutul de idei al textului şi este constituit din substantivului

propriu „Ion”. Acest titlu nu anunța doar numele personajului principal ci
şi tematica rurala,
deoarece acest prenume este cel mai utilizat în mediul țărănesc.
II 1. Romanul este o specie literară narativă de mari dimensiuni care prezinta o actiune
ampla, complexa, derulata pe mai multe fire epice, la care participa un număr-mare.de
personaje.
:

2. Opera literara „Ion” aparține genului epic deoarece modul de expunere predominant este
narațiunea îmbinată cu descrierea şi cu dialogul. Se remarca prezenta unui narator omniscient
şi omniprezent care nareaza faptele la persoana a III-a dintr-o perspectiva narativa
nonfocalizata, fiind vorba despre o naratiune heterodiegetica.

3. Acţiunea este cronologică şi se desfăşoară pe momentele subiectului, sustinand tematica

textului. In expozitiune este descris drumul care intra în satul Pripas. Sătenii sunt adunati la
hora in fata bisericii vechi. Ion Pop Glanetasu dansează cu Ana, fiica lui Vasile Baciu, unul
dintre cei mai bogați țărani din sat, dar o priveşte pe Florica, fata văduvei lui Maxim Oprea.

Intriga consta in incercarea lui Ion de a se însura cu Ana. Intenţia sa este înțeleasă de Vasile
Baciu care îl batjocoreşte. Ion se bate cu George Bulbuc, pretendent la mâna lui Ana.

Desfasurarea actiunii prezinta patima pentru pamant care se amplifica în sufletul lui
Ion. Deşi o iubeşte pe Florica, o curteaza pe Ana fara stirea tatalui acesteia şi o lasa
insarcinata. Când Vasile Baciu afla adevărul o bate pe Ana şi o goneste. Ion acceptă nunta
doar după ce Vasile Baciu îi promite ca-i da pamaturile. După nuntă Ana naşte un băiat,
Petrişor, dar Ion rămâne indiferent fata de aceasta şi încearca sa se întoarcă la Florica, deşi
aceasta se casatorise cu George Bulbuc. Umilită şi dezamăgită Ana se spanzura şi la puţin
timp moare şi copilul datorită proastei ingrijiri pe care părinții lui Ion o acorda în timp ce
acesta este la închisoare. După moartea acestuia conflictul dintre lon şi Vasile Baciu
reizbucneşte, este mediat conflictul de preotul Belciug, pământul rămânând lui Ion cu
condiţia ca după moartea acestuia sa revina bisericii.

Ion începe să-l viziteze tot mai des pe George cu diferite pretexte, dar scopul real era
cei
Florica. Savista, oloaga satului, îi aude pe doi planuind o intalnire şi îi spune lui George.
Acesta pleacă la pădure, aşa cum plănuise iniţial, dar se întoarce pe neaşteptate seara,
motivand ca are dureri de cap. Aşteaptă pregătit până târziu şi, când aude semnalul lui Ion, îl
loveşte pe acesta de trei ori cu sapa.

Acest episod constituie punctul culminant. Ion nu moare imediat, este găsit dimineața
de săteni. George este arestat.

Deznodământul prezintă înmormântarea lui Ion. Sătenii sunt adunați apoi, la slujba de
sfințire a bisericii noi, invatatorul Herdelea şi familia sa părăseşte satul fiind mutat
disciplinar.

4. Aceasta acţiune amplă se desfăşoară într-un cronotop extins, delimitat de indicii

spațiali şi temporali clari: din vara pana-n primăvară, Pripas, Armadia, Nasaud.

Complexitatea acestei acţiuni consta în derularea ei pe doua planuri narative. Primul

plan este cel al ţăranului român, având ca nucleu problematica pământului. In al doilea plan,
desfăşurat in paralel, print tehnica contrapunctului, este cel al intelectualității române din
Transilvania. Conflictele acestuia sunt de natură politică şi etnică, în contextul în care
invatatorul Herdelea şi fiul sau Titu încearca sa promoveze drepturile românilor in imperiul
Austro-Ungar. Invatatorul Herdelea este șantajat şi forțat sa voteze la alegeri candidatul
ungur, fapt ce-l revoltă pe Titu.

Din punct de vedere al structurilor narative şi al continutului, opera literara „Ion” se

incadreaza in estetica realismului, in primul rand, datorită tematicii de natura socială. De
asemenea, în text sunt redate intamplari verosimile, desfășurate în limite de spaţiu şi timp
clar definite: Pripas, din vară până-n primăvară. O alta trasatura a realismului o reprezinta
ideea conform careia omul este rezultatul mediului social în care trăieşte. În acest context
personajele întruchipează tipuri umane surprinse în împrejurări tipice. Astfel, Ion
întruchipează tipul ţăranului sărac, ce nu se poate linisti decat daca îşi asigura pamantul.
Pentru el pământul nu înseamnă doar o avere, ci mai ales o modalitate de a obţine respectul

.
celorlalți săteni

Viziunea obiectiva a naratorului se manifesta prin faptul ca acesta nu se implica în

text, nu judeca personajele şi faptele lor, nu îşi exprima opinii proprii, lasand cititorului
libertatea absoluta de receptare si inerpretare.

Un alt aspect al realismului îl reprezinta finalul moralizator, personajele fiind

rasplatite sau pedepsite în funcție de faptele lor. Astfel, Ana şi Ion mor, fiind personajele care
comit hybrisul şi care se casatoresc, deşi aparțin unor categorii sociale diferite, şi, astfel,
distrug echilibrul întregii comunităţi.

5. Personajele sunt numeroase, cele mai multe sunt personajele episodice: Laura,
Ghighi, Alexandru Glanetasu, Toma Bulbuc, Avrum şi altele. Personajele secundare sunt:
Vasile Baciu, Ana, George, Florica, Zaharia Herdelea, Titu Herdelea.

Personajul principal este Ion, deoarece participă la toate momentele subiectului şi

interacționează cu toate celelalte personaje. El aparține clasei ţăranilor săraci, categorie pe
care o considera înjositoare, motiv pentru care doreşte să scape de aceasta eticheta. El este
condiționat de mediul sau social şi recurge la o ironie instinctiva pentru a se apara. În
încercarea de a dobândi avere, o seduce pe Ana. Lăcomia pentru pământ este scuzabilă
datorită sărăciei, dar cinismul de care da dovadaîl face un personaj memorabil.

În conturarea trăsăturilor personajului principal este folosită caracterizarea directă, cât

şi cea indirectă. Personajul este caracterizat direct de către narator care-i evidentiaza statutul
social de țăran sărac şi care-i trasează câteva trăsături morale importante: „harnic şi iute ca
mă-sa. Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila. lar pământul îi era drag ca o
ibovnica”. Se mai precizeaza “iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil”, “Avea ceva
straniu în privire, parcă o nedumerire şi un viclesug neprefăcut”, anticipându-se astfel
comportamentul ulterior. Ion este caracterizat direct şi de către alte personaje, Vasile Baciu
numindu-l „zdreanţă”, „tâlhar”, „hoţ”, deoarece ghiceşte intențiile necurate ale acestuia.
 Cele mai multe trăsături se evidentiaza cu ajutorul caracterizarii indirecte. Din faptele
personajului rezultă dragostea lui pentru pământ care este, de altfel, trăsătura sa principală.
Chiar de la începutul romanului, Ion străbate şi mângâie cu privirea loturile de pământ care
fuseseră ale familiei. Planifică în gând culturi, calculează ce producţie ar obţine, li- se
adresează direct personificându-le: „săracul pământul nostru”.

În acelaşi context, deşi învățătorul Herdelea, admirându-i inteligența, îl ajutase să se

înscrie la şcoala normală, Ion renunţă pentru că nu poate sa accepte îndepărtarea lui de munca
pământului. Pentru el pământul nu înseamnă doar un obiect al muncii sau o sursă de a se
împlini, ci şi o modalitate de a obține respectul celorlalți.

Elocventă în acest sens este secvenţa narativă din capitolul „Sărutarea”, Când zăpada
începuse să se topească, Ion se îmbracă în straie de sărbătoare şi iese în câmp pentru a
desăvârși obținerea pământului lui Vasile Baciu. Ingenunchează şi sărută pământul, „ca pe o
ibovnică pătimaşă”. Aceasta îmbrățisare îi dă puterea de care are nevoie pentru a sta în
picioare şi pentru a privi trufaş şi amenințător spre sat, „ se simțea un uriaş”.

Aceasta relatie patimasa cu pamantul este trasatura principala a personajului care

determina toate celelalte elemente de comportament ale acestuia. Pământul este pentru Ion o
stihie, o forţă care îl cheamă, îi ordonă mişcările şi îl face să se simtă stăpân în aceeaşi
măsură în care este stăpânit. Deşi Ion o iubeşte pe Florica, satisfacerea patimii pentru pământ
se realizează prin intermediul căsătoriei cu Ana, forțându-l astfel pe Vasile Baciu să-i cedeze
pământurile. După căsătorie, “Ion ieşea deseori în hotar să-şi desfete sufletul în priveliştea
pământurilor lui. [...] privea brazdele cu dragoste pătimaşă, mormăind mândru de mulțumire:

- Acum avem şi noi pământ, slavă Domnului, numai sănătos să fiu să-l muncesc!”. Se
evidenţiază astfel satisfacerea setei organice de pământ a lui Ion.
Cu Ana se cât
poarta tandru şi iubitor timp îi face curte. După ce
este respins de Vasile
Baciu devine şi mai insistent, o viziteaza noaptea pe ascuns. După ce
afla de sarcina Anei,
încetează sa o mai vadă, nu dă explicaţii. Cand Ana vine la el, după ce Vasile Baciu afla
adevărul şi o bate cu cruzime, Ion are un comportament rece, cinic, gonind-o la rândul lui.
După nuntă şi după naşterea lui Petrişor, Ana spera ca Ion se va schimba, dar acest lucru nu
se întamplă, iar Ana se spânzură nemaiputând să suporte indiferența acestuia.

6. Importantă în portretizarea personajului principal este relația acestuia cu Vasile

Baciu. Încă de la început cele doua personaje sunt prezentate în antiteză, conflictul izbucnind
datorită intuiției lui Vasile Baciu care înțelege scopurile ascunse ale tânărului, el însuşi
casatorindu-se cu o fata bogată pe care în timp a învățat să o respecte. Temerile sale sunt
întemeiate iar refuzul devine din ce în ce mai categoric. Vasile Baciu ajungeîn cele din urmă
sa il jignească şi să-l umilească pe Ion în fața satului. Tatăl Anei are şi sustinerea preotului
îl
care îi ține predici aspre şi critică pe tânăr. Aflând însă de sarcina Anei, după o primă etapă
în care-şi descarcă furia pe fiica sa, Vasile Baciu se linişteşte şi încheie o înțelegere verbală
cu Ion, căruia îi promite pamantul pentru ca acesta, căsătorindu-se cu Ana, să-i spele ruşinea.
Cei doi se tolereaza reciproc un timp, dar conflictul reizbucneşte după moartea Anei şi a
 copilului, Vasile Baciu cerându-şi pământul înapoi, in contextul în care nu se semnase niciun
act. Preotul Belgiuc mediază o altă înţelegere între cei doi, finalizată cu acceptarea de către
Vasile Baciu ca pământul să îi rămână lui Ion, dar cu condiția ca după moartea sa acesta sa
revină bisericii. In final, la înmormantarea lui Ion, Vasile Baciu aruncă o mână de ţărână pe
sicriul acestuia murmurând cu cinism: „Na, pământ, ca asta ai vrut!”.

Astfel, relația dintre aceste doua personaje are la bază o aparentă antiteză, dar ea se
bazează mai ales pe trăsături comune. Atât Vasile Baciu, cât şi Ion sunt ţărani care ştiu să se
gospodărească şi care respectă pământul. Amândoi ajung în posesia acestuia prin căsătoria cu
fete bogate pe care nu le iubesc. Diferența dintre ei constă în faptul că Ion trăieşte cu patimă
bucuria de a avea pământul şi nu înțelege ca trebuie sa se mulțumească cu atât. Ceea ce
determină sfârşitul tragic al tânărului este iluzia sa că poate sa se împlinească şi în
iubire.

III. În concluzie, în contextul literaturii române, opera literara „Ion” de Liviu Rebreanu
ocupă un loc aparte prin complexitatea ei şi a personajului principal. Romanul surprinde
viziunea despre lume a autorului prin evoluţia personajului central. Acesta întruchipează
condiția ţăranului român, pentru care pământul nu reprezintă doar o sursă de venituri, sau
doar un obiect al muncii, ci este sursa vitală a puterii, a respectului din partea comunităţii.

Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din satul tradiţional, unde averea
condiţionează respectul comunităţii. Drama lui Ion este drama ţăranului sărac: “Glasul
pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l.”. Mândru şi
orgolios, conştient de calităţile sale, Ion nu-şi acceptă condiţia şi este pus în situaţia de a
alege între iubirea pentru Florica şi averea Anei. Cele două chemări lăuntrice nu îl pun într-o
situaţie-limită, pentru că personajul răspunde acestora succesiv, nu simultan.

Romanul „Ion” se constituie într-o capodoperă a scriitorului , prin originalitate şi prin

"capacitatea acestuia de a contura destine.
 aici
Emma RE Ca ,

E
conflictelor de idei,
Primul autor remarcabil de proză subiectivă, promotor în dramaturgie, al
livresc, Camil
eseist percutant, gânditor modern, înzestrat cu fervoarea speculației filosofice şi poet
omului cu opera sa. Experiențele lui au
petrescu rămâne un caz excepțional de unitate organică a spiritului
fost transpuse, cu un minum de ficţiune şi abia disimulate, în creațiile sale. Plasat în spaţiul
mai evidente intenții
modernismului românesc, Camil Petrescu(1894-1957) este prozatorul român cu cele
reformatoare ale prozei româneşti şi este un transformator al “realității”, al ”adevărului”. Permanenta
conflict nemărginit, care asază în prim-plan
luptă între realitatea exterioară şi cea interioară creează un
de iubire sau război, de real şi ideal,
personajul-narator, ce dezvăluie cititorului sterile interioare generate
evenimentelor
de “Realia” şi “Utopia”. Intelectualul este cel care resimte cel mai puternic presiunea
exterioare.
El se constituie în conformitate
Personajul este principalul centru de interes al literaturii de acţiune.
caracteristicile speciei. Personajul literar este un tip
cu viziunea estetică a autorului, dar şi în funcție de
lumină printr-un şir de
"an semnificativ, o individualitate cu trăsături fizice şi morlae distincte, pusă înliterar
are vârsta orcărui
întâmplări situate într-un cadru temporal şi social. Conceptul estetic
de personaj
concept venit din “Poetica” lui Aristotel, potrivit căruia personajul şi acţiunea, ca principale mijloace a
textului narativ, se află într-un raprot de intercondiționare. Dacă personajul este “imitaţia unor
oameni”,
de poetica antică drept
iar subiectul „imitația unor acţiuni”, în totalitate opera literară este considerate
plăcere şi a
“imitația cu ajutorul cuvintelor”, adică o convenție, un joc propus de autor pentru a procura
produce catharsis.

Opera literară “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, aparținând lui Camil Petresc
în orice scriere din această categorie,
este un roman subiectiv, de tip psihologic şi a apărut în anul 1930. Ca
-

priveşte construcția personajelor. Astfel,

pe lângă alte trăsături specific, există note aparte şi cee ace
în
şi nu evidențiază o
reacțiile personajului, de obicei un intellectual, sunt, ca şi evenimentele, imprevizibile
predominante fiind cele
evoluţie care se lasă ghicită. El se defineşte în funcţie de conflictele acţiunii,
numite mutații de ordin
interioare, provenite din conştientizarea conflictelor exterioare care provoacă
sufletesc.
Romanul psihologic este scris la persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului principal,
fundamentale: iubirea şi războiul. Ştefan este
Ştefan Gheorghidiu, care traversează două experiențe
fiind subiectivă şi unică. Modernitatea
protagonistul şi personajul narator al cărții, perspectiva narativă
afectivă şi de luciditatea
romanului este susținută si de timpul prezent, de fluxul conştiinţei, memoria
tensiune intelectuală;
autoanalizei. Personajele lui Camil Petrescu sunt: născuţi din frământări, scepticism,
sunt hipersensibili, amplificând semnificația unui gest, a unei priviri, a
unui cuvânt pânăla proporțiile
unei catastrofe; sunt inadaptați superior, intelectuali intransigenti într-o
luptă continuă cu ordinea socială;
sunt intelectuali lucizi, ei trăiesc drama inflexibilității conştiinţei, a
pasiunii analizate cu luciditate; sunt
drame de conştiinţă, fiind însetați de
încătuşați ai absolutului, spirite absolutizante, intelectuali ce trăiesc
supraviețuitor fiind
absolut; şi sunt învinși de propriul lor ideal, trăiesc drama destinului tragic, singurul
Ştefan Gheorghidiu.
de zbucium interior,
Ştefan Gheorghidiu este un personaj intelectual,complex, dinamic, capabil
suferă nu din cauza
intelectual inadaptat, superior, idealist, lucid şi aflat în real conflict cu realitatea, care
 unei teorii filozofice, ci a unui sentiment uman, gelozia. Numai că el, un personaj problematic, intelectual,
acest sentiment dobândeşte proporții cosmice. Gelozia este un sentiment care se alimentează din el însuşi
chiar Ştefan Gheorghidiu recunoaşte “de alminteri, toată siferința asta monstruoasă îmi venea din nimic:
mici incidente care hipertrofiat, luau proporții de catastrofă”. Neîncrederea în Ela înseamnă
o proăbuşire
interioară și o rupere a axei sufleteşti. El respinge etichetarea ca fiind gelos: ”nuu, n-am fost nicio secundă
gelos, desi am suferit atâta din cauza iubirii”.

Personajul principal Ştefan Gheorghidiu reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior,
care nu-şi găseşte locul într-o societate dominate de mediocritate și de lipsă de normalitate. Sub aspect
social, student la Filosofie, Ştefan este un intellectual care trăieşte în lumea ideilor, a cărţilor şi care are
impresia că s-a izolat de realitatea material imediată. Însă tocmai această realitate produce destrămarea
cuplului pe care îl formează cu Ela. Conştiință lucidă şi problematizantă, Gheorghidiu aspiră la iubirea

i
absolută, dar este dezamăgit de realitate. Analitic şi hipersensibil, analizează cu luciditate gesturile de
afecțiune pe care Ela le arată domnului G, cu prilejul excursiei de la Odăbeşti. În concepția lui George
Călinescu, Ştefan Gheorghidiu este “un om cu un sufet clocotitori de idei şi pasiuni, un om intelligent,
plin de subtilitate, de pătrundere psihologică”. Ştefan Cioculescu remarcă, printre primii, ca ”nimeni ca
dânsul nu
a izbutit să redea psihologia combatanatului, teroarea perpetuă a morţii, sentimental insupertabil
al necunoscutului”, iar Pompiliu Constantinescu apreciează ca “dl. Camil Petrescu este primul scriitc
roman care descrie războiul ca o experiență directă.”
Principala trăsătură de caracter a protagonistului este orgoliul. Ilustrativă în acest sens este
mărturisirea lui Gheorghidiu referitoare la felul în care ia naştere iubirea pentru Ela. O primă scenă
semnificativă pentru a ilustra orgoliul personajului este aceea a mesei în familie din casa unchiului Tache.
Astfel, de Sf. Dumitru, Ela şi Ştefan sunt invitaţi la masă la unchiul Tache, unde celălalt unchi, Nae
Gheorghidiu, ironizează căsătoria din dragoste cu o fată săracă, pe care i-o reproşează atât lui Ştefan, cât
şi tatălui său mort, Corneliu, pe care în plus îl acuză că nu i-a lăsat nicio moştenire fiului său. Ştefan
încearcă să-şi apere tatăl şi le spune unchilor lui ce crede despreei.
O altă scenă semnificativă este ilustrată de război. Protagonistul constată că realitatea frontului nu
corespunde imaginii despre eroism pe care şi-o formase înaintea înrolării: “Orgoliului meu i se pune acum,
şi
de altfel, o altă problemă. Nu pot să dezestrez căci, mai ales, n-sş vrea să existe pe lume o experiență
definitive, ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact, să lipsească ea din întregul meu
FA
sufletesc”.
Titlul dezvăluie compoziția bipolară şi surprinde cele două experiențe existențiale şi cognitive ae lui
Ştefan Gheorghidiu, devenite teme ale romanului- iubires și războiul. Simbolul nopţii figurează
incertitudinea care-l devorează lăuntric, irrational şi întunericul firii umane cu care se confruntă. Cele
două adjective așezate în ordine semnificatică “ultima”, “întâia” sugerează disponibilitatea eroului de a
depăşi drama iubirii înşelate şi de a intra în mereu alte orizonturi ale cunoaşterii.
În concluzie, originalitatea romanului este data de subtilitatea analitică a propriei conştiinţe, de
declanşarea prin memorie involuntară a dramei suferite din iubire, de faptul că scriitorul este în acelaşi
timp personaj şi narator."Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern,
psihologic, de tip subiectiv, reprezentativ pentru o nouă viziune autentică şi demitizată asupra războiului.
Prin Ştefan Gheorghidiu, personajul-narator, scriitorul impune în literature română o nouă tipologie:
intelectualul inadaptat, ce aspiră spre absolut.
 Primul autor remarcabil de proză subiectivă, promotor în dramaturgie, al
conflictelor de idei, eseist percutant, gânditor modern, înzestrat cu fervoarea
speculației filosofice şi poet livresc, Camil petrescu rămâne un caz excepțional de
unitate organică a spiritului omului cu opera sa. Experiențele lui au fost transpuse,
cu un minum de ficțiune şi abia disimulate, în creațiile sale. Plasat în spațiul
modernismului românesc, Camil Petrescu(1894-1957) este prozatorul român cu
cele mai evidente intenții reformatoare ale prozei româneşti şi este un
transformator al “realităţii”, al ”adevărului”. Permanenta luptă între realitatea

E
exterioară şi cea interioară creează un conflict nemărginit, care asază în prim-plan
personajul-narator, ce dezvăluie cititorului sterile interioare generate de iubire sau
şi
război, de real ideal, de “Realia” şi “Utopia”. Intelectualul este cel care resimte
cel mai puternic presiunea evenimentelor exterioare.
——
Romanul este o specie a genului epic în proză, de mare întindere, cu o acţiune
complexă, desfăşurată pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase care
intră în puternice conflicte, fiind o reflectare a vieţii. Apărut în 1930, “Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman interbelic modern,
subiectiv, de analiză psihologică. Caracteristicile romanului modern, enunțate în
articolul "Noua structură şi opera lui Marcel Proust”(1935) se regăsesc în acest
roman: autoanaliza, autenticitate, substanțialismul, perspectiva narativă unică,
narațiunea la persoana 1, timpul prezent şi subiectiv, fluxul conştiinţei.
Opera debutează printr-un artificiu compozițional: acțiunea primului capitol,
“La Piatra Craiului în munte”, este posterioară întâmplărilor relatate în restul Cărții
I. Capitolul pune în evidență cele două planuri temporale din discursul narativ:
şi
timpul narării fiind prezentul frontului timpul narat, trecutul poveştii de iubire.
În primăvara lui 1916,în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei, Ştefan
Gheorghidiu asistă la popota ofițerilor la o discuţie despre dragoste şi fidelitate,
pornind de la faptul divers aflat din presă: un bărbat care şi-a ucis soţia infidelă a
dost achitat la tribunal. Această discuţie declanşează memoria afectivă a
 Spațiul şi timpul narativ nu mai sunt exact reprezentative, au loc răsturnări
temporale, iar planurile narative se îmbină haotic. Se accentuează individualitatea
fiecăruia dintre personaje, întocmindu-li-se adevărate dosare ale existenței.
Perspectiva narativă este subiectivă şi se caracterizează prin existența unui narator
în
care este prezent istorie şi ca personaj-actor;prezentarea universului operei din
punct de vedereal naratorului-personaj se numeşte perspectivă auctorialăşi
presupune un „eu” central care structurează discursul prin intermediul
subiectivității şi permite anexarea unui nou teritoriu în discursul
narativ:psihologicul uman. Relatarea face la persoana I, scoțând în reief trăirile
se

protagonistului, ca reflex al unor evenimente exterioare, trecute însă, prin

reflectarea la nivelul conştiinţei, în plan secund. În aceste condiții, naratorul
foloseşte preponderent focalizarea internă, concentrându-se asupra propriei
experiențe de viață, evidențiate pe două planuri, relative simetrice în arhitectura
interioară a romanului: drama unei iubiri eşuate şi experiența războiului. În
romanul subiectiv, prelevează dimensiunea temporală a prezentării evenimentelor.
Specific este acronia evenimentelor, datorată memoriei involuntare. De accea,
sunte prezente multe analipse, care urmează fluxul conştiinţei li relativizează
timpul. Spațiul îşi pierde, astfel, în romanul subiectiv, rolul predominant în
constatarea cadrului acțiunii. Acesta devine spaţiu interior, supus determinărilor şi
oscilaţiilor temporale ale memoriei involuntare.
Spre deosebire de romanele tradiționale, în care conflictul este exterior, în
romanul lui Camil Petrescu principal este conflictul interior. Aceste se desfăşoară
în conştiinţa personajului-narator, Ştefan Gheorghidiu, care trăieşte stări şi
sentimente contradictorii față de soția sa, Ela. Principalul motiv al rupturii dintre
cei doi este implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o dispreţuieşte.
Aşadar, conflictul interior se produce din cauza diferenței dintre aspirațiile lui
Gheorghidiu şi realitatea lumii înconjurătoare. Conflictul interior este dublat de un
conflict exterior generat de relația protagonistului cu societatea, acesta este plasat
în categoria inadaptaţilor social.

Personaj-narator Ştefan Gheorghidiu reprezintă tipul intelectualului lucid,

inadaptatul social. Filosof, el are impresia că s-a izolat de lumea exterioară, însă, în
realitate, evenimentele exterioare,filtrate prin conştiinţa sa, îi influențează destinul.
Gândurile şi sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscute de citator decât
în măsura în care se reflect în această constiinţă.
protagonistului, trezindu-i amintirile legate de cei doi ani şi jumătate de căsnicie cu
Ela.
Tema romanului este prezentată de iubire şi război. Opera surprinde drama
intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de
incertitudini, care se salvează prin conştientizarea unei drame puternice, aceea a
omenirii ce trăieşte tragismul unui război absurd, văzut ca iminență a morții.
Iubirea şi războiul sunt souă experiențe fundamentale ale individului, care îl
determinăsă îşi reconsidere viziunea asupra lumii şi față de semenul său. Pentru
Ştefan Gheorghidiu, eroul cărții, iubirea şi războiul sunt dramatice verificării
interioare, experiențe ale cunoaşterii, ale metamorfozei lăuntrice şi ale regăsirii de
sine.
O scenă semnificativă care susține tema textului este discuţis la care ia parte
Stefan despre dragoste şi fidelitate. Această discuţie declanşează memoria afectivă
a protagonistului, trezindu-i amintirile legate de cei doi ani şi jumătate de căsnicie
cu Ela. Întocmai ca la Proust, un eveniment exterior declanşează rememorarea unr
întâmplări sau stări trăite într-un timp trecut. Spre deosebire de Proust, care
povesteşte evenimentele în mod spontan, potrivit fluxului discontinuu al memoriei
involuntare, în cartea lui Camil Petrescu evenimentele din trecut sunt ordonate
cronologic şi analizate cu luciditate.
O altă scenă importantă care reflectă tema este excursia la Odăbeşti. După
căsătorie, cei doi soți trăiesc modest, dar sunt fericiţi. Echilibrul tinerei familii este
tulburat de o moştenire pe care Gheorghidiu o primeşte de la unchiul său, Tache.
Ela se implică în discuțiile despre bani, lucur care lui Ştefan îi displăcea profund:
“as fi vrut-o mereu feminină, deasupra acestor discuţii vulgare”. Mai mult, spre
deosebire de soțul său, se pare că Ela este atrasă de viața mondenă, la care are
acces datorită noului statut social al familiei. Cuplul evoluează spre o inevitabilă
criză matrimonială, declanşată cu ocazia excursiei la Odobeşti, când Ela pare să-l
acorde o atenție exagerată unui anume domn G.
Textul narativ este structurat în două părți precizate în titlu, care indică temele
romanului şi, în acelaşi timp, cele două experiențe fundamentale de cunoaştere
trăite de protagonist, dragostea
şi iubirea. Dacă prima parte reprezintă rememorarea
iubirii matrimoniale eşuate, partea a doua, constituită sub forma jurnalului de
campanie a lui Ştefan. Prima parte este în întregime ficțională, în timp ce a doua
valorifică jurnalul de campanie al autorului, atricole şi documente de epocă, ceea
ce conferă autenticitate romanului.
 Artanaraţivă camilpetresciană ilustrează structure modern ale epicului şi ale
discursului analitic. Tehnicile narrative sunt şi ele moderne: tehnica analitică, dar și
cea a inserației, a alternanței, a contrapunctului.
În concluzie, “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un
roman modern, psihologic, având drept caracteristici unicitatea perspective
narrative, timpul present şi subiectiv, memoria afectivă, narațiunea la persoana I.
 Eseu Moromeţii de Marin Preda

Pregătit de proza scurtă din volumul de debut „Întâlnirea din pământuri”, primul
roman scris de Marin Preda, „Moromeţii”, este alcătuit din două volume, publicate la
doisprezece ani distanţă, în 1955, respectiv 1967.
Romanul reconstituie imaginea satului românesc într-o perioadă de criză, în
preajma celui de-al Doilea Război Mondial şi înregistrează transformările vieţii rurale,
ale mentalităţilor şi ale instituţiilor , de-a lungul unui sfert de secol, şi impune o tipologie
nouă în proza românească.
Inspirându-se dintr-o perioadă de adânci frământări social-istorice, creând o
frescă a lumii satului din Câmpia Dunării – Siliştea – Gumeşti, Marin Preda meditează
asupra uneia din problemele cele mai importante ale vieţii româneşti din perioadă, temă
fundamentală a scrierilor sale: dispariţii ţărănimii tradiţionale.
Ca formulă estetică, romanul lui Marin Preda se încadrează în realismul postbelic
şi ilustrează, cu o mare putere de sugestie, sfârşitul romanului doric prin „renunţarea
parţială la omniscienţă” şi naşterea unei obiectivităţi moderne în cadrul căreia
autoritatea centrală – naratorul, „decade din drepturi” prin suprapunerea „informatorilor”.
Titlul „Moromeţii” aşează tema familiei în centrul romanului, însă evoluţia şi criza
familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii. Astfel este
construit „un roman al deruralizării satului”, o frescă a vieţii rurale dinaintea şi de după
cel de-al doilea război mondial.
O altă temă este criza comunicării, absenţa unei comunicări reale între Ilie
Moromete şi familia sa. Conflictul dintre o structură veche a familiei şi noua realitate
sufletească ,evoluată, a membrilor ei, care nu mai încape în vechile tipare, dă substanţa
romanului. Vechea structură familistă este adusă în roman în starea de criză prin
ignorarea realităţilor sufleteşti individuale. Ilie Moromete s-a căsătorit a doua oară. El
aduce din prima căsătorie trei fii, pe Paraschiv, Nilă şi Achim, iar după căsătorie familia
are încă trei copii: Niculae, Ilinca şi Tita. Armonizarea acestei familii se dovedeşte în
cele din urmă imposibilă, cu atât mai mult cu cât fraţii mai mari sunt instigaţi cu
regularitate împotriva mamei vitrege de cineva din afara familiei: Guica, sora lui Ilie
Moromete.
Incipitul se realizează prin referire la tema timpului. La început, timpul pare
îngăduitor cu oamenii: „timpul avea nesfârşită răbdare cu oamenii”.
Finalul primului volum este construit simetric faţă de incipit. Astfel timpul, istoria
colectivă, devine necruţător şi intolerant, mai ales ca evenimentele care vor urma, vor
supune satul unor transformări ireversibile: „Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al
Doilea Război Mondial. Timpul nu mai avea răbdare.”
Lumea satului este conturată într-o viziune realistă, prin sondările de tip
psihologic ale vieţii personajelor, prin prezentarea ei, din interior. Perspectiva
naratorului obiectiv se completează prin aceea a reflectorilor – Ilie Moromete, în volumul
I, şi Niculae, în al doilea volum.
Din punct de vedere compoziţional,primul volum al romanului „Moromeţii” are trei
părţi şi toate încep cu o prezentare de ansamblu a relaţiilor dintre membrii familiei: la
început scena antologică a cinei în care tatăl stă pe locul cel mai înalt, băieţii cei mari
arată de parcă ar fi gata de plecare, copilul cel mic nu are scaun, toate dând
sentimentul că locul este prea strâmt pentru toţi, în partea a doua prispa, pe care sunt
înşiraţi la adăpost de ploaie toţi membrii familiei şi în ultima parte secerişul, precedat de
o pregătire aproape mistică, sub puterea unei mari exaltări a plecării la câmp.
Timpul în spaţiul narativ dă dovada modernităţii tehnicii romaneşti a lui Marin
Preda: prima parte se desfăşoară de sâmbătă seara şi până duminica noaptea şi
conţine scene care ilustrează monografic viaţa rurală: cina, tăierea salcâmului,
întâlnirea duminicală din poiana lui Iocan, hora, a doua parte se derulează pe parcursul
a două săptămâni, începând cu plecarea lui Achim cu oile la Bucureşti, iar partea a
treia , de la seceriş până la sfârşitul verii, se încheie cu fuga feciorilor.
Acţiunea primului volum este structurată pe mai multe planuri narative.
În prim plan, se află Moromeţii, o familie numeroasă, măcinată de nemulţumiri
mocnite. Ţăran din clasa de mijloc, Ilie Moromete încearcă să păstreze întreg, cu preţul
unui trai modest, pământul familiei sale, pentru a-l transmite apoi băieţilor. Fiii cei mari
ai lui Ilie Moromete, Paraschiv, Nilă şi Achim îşi doresc independenţa economică. Ei se
simt nedreptăţiţi pentru că, după moartea mamei lor, Ilie Moromete s-a căsătorit cu o
altă femeie, Catrina, şi că are încă trei copii. Îndemnaţi de sora lui Ilie , Maria Moromete,
poreclită Guica, cei trei băieţi pun la cale un plan distructiv. Ei intenţionează să plece la
Bucureşti, fără ştirea celorlalţi membri ai familiei, pentru a-şi face un rost. În acest scop,
ei vor să ia şi să vândă oile cumpărate printr-un împrumut la bancă şi al căror lapte
constituie principala hrană a familiei şi caii, indispensabili pentru munca la câmp. Achim
îi propune tatălui să-l lase să plece cu oile la Bucureşti, să le pască în marginea
oraşului şi să vândă laptele şi brânza la un preţ mai bun în capitală. Moromete se lasă
convins de utilitatea acestui plan, amână achitarea datoriei la bancă si vinde o parte din
lotul familiei pentru a-şi putea plăti impozitul pe pământ, „fonciirea”. Însă Achim vinde
oile la Bucureşti şi aşteaptă venirea fraţilor. După amânări generate de refuzul lui Nilă
de a-şi lăsa tatăl singur în preajma secerişului, cei doi fug cu caii şi cu o parte din
zestrea surorilor. Moromete este nevoit să vândă din nou o parte din pământ pentru a-şi
reface gospodăria, pentru a plăti „fonciirea”, rata la bancă şi taxele de şcolarizare ale lui
Niculae, fiul cel mic.
După prezentarea micului univers, familia Moromeţilor, scriitorul se îndreaptă
spre viaţa comunităţii rurale. Alte istorii, aceea a lui Birică şi a Polinei, a bolii lui
Boţoghină, a răzvrătirii ţăranului sărac Ţugurlan, vin să coloreze viaţa unui sat de
câmpie în care oamenii, trăind sub ameninţarea unui timp capricios, continuă
imperturbabil să se nască, să iubească, să treacă prin întâmplări vesele si triste şi să
moară în cele din urmă, lăsând locul altora.
În volumul al doilea, acţiunea se concentrează asupra a două momente istorice
semnificative: reforma agrară din 1945 şi transformarea socialistă a agriculturii după
1949, percepută ca un fenomen abuziv. Satul tradiţional intră într-un ireversibil proces
de disoluţie.
Volumul debutează cu o întrebare retorică: „În bine sau în rău se schimbase
Moromete?”. Foştii săi prieteni au murit sau l-au părăsit, iar cei noi (Matei Dimir, Nae
Cismaru, Giugudel, Costache al Joachii) îi par mediocrii. Vechile duşmănii se sting,
Tudor Bălosu devine chiar binevoitor faţă de vecinul său. Guica murise, fără ca relaţiile
cu fratele său să se amelioreze, iar acesta nu se duce nici la înmormântarea ei.
Moromete se apucă de negoţ, treburile îi merg bine, câştigă bani frumoşi, dar îl
retrage pe Niculae de la şcoală pe motiv că „nu-i aduce nici un beneficiu”. Toată energia
tatălui se concentrează în încercarea de a-i determina pe băieţii fugari să se întoarcă
acasă. De aceea, cumpără pământurile vândute odinioară si pleacă la Bucureşti pentru
a-i convinge să revină în sat. Paraschiv care lucra acum ca sudor la tramvaie, Nilă, ca
portar la un bloc şi Achim care avea un mic magazin de „Consum alimentar”, resping
încercarea de reconciliere a tatălui. Aflând de propunerea făcută fiilor, Catrina îl
părăseşte şi se duce să locuiască la Alboaica, fiica ei din prima căsătorie. Destrămarea
familiei continuă cu moartea lui Nilă în război. Fetele se căsătoresc, dar familia
Moromete pare atinsă de un blestem, fiindcă soţul Titei, deşi scapă de război, moare
într-un accident stupid în sat.
Niculae Moromete devine adeptul ideologiei socialiste şi se înscrie în Partidul
Comunist, prilej pentru numeroase dispute cu tatăl său. Tânărul este trimis la o şcoală
de activişti şi se întoarce în sat cu sarcina de a supraveghea buna desfăşurare a
primelor forme colective de muncă: strângerea cotelor şi predarea lor către stat. Dar se
iscă o agitaţie agresivă în timpul căreia un sătean moare înecat în apele râului de la
marginea satului. Aşa că activistul Niculae Moromete este destituit, se retrage din viaţa
politică şi îşi continuă studiile.
Romanul se încheie zece ani mai târziu. Niculae a devenit inginer horticol. La
înmormântarea lui Moromete, Niculae află de la Ilinca, sora lui, că tatăl se stinsese încet,
fără a fi suferit de vreo boală. Chiar dacă moartea lui Moromete lasă multe remuşcări în
sufletul lui Niculae, în finalul romanului, tatăl şi fiul se împacă in visul băiatului.
Există în primul volum al romanului „Moromeţii” câteva secvenţe care susţin
temele cărţii. Scena cinei care reprezintă o primă schiţă a psihologiei Moromeţilor şi
tăierea salcâmului, simbol al statorniciei, prefigurând astfel destrămarea familiei,
prăbuşirea satului tradiţional şi risipirea iluziilor lui Moromete.
Personajul central, Ilie Moromete reprezintă un tip de ţăran aparte în literatura
română deoarece prezintă un spirit reflexiv, contemplativ, inteligent şi ironic. Este un
personaj exponenţial, al cărui destin ilustrează moartea unei lumi, „cel din urmă ţăran”
reprezintă concepţia tradiţională faţă de pământ şi faţă de familie.
Criza satului arhaic se reflectă în conştiinţa acestui personaj confruntat, tragic, cu
legile implacabile ale istoriei, cu timpul nerăbdător.
Ilie Moromete este caracterizat în mod direct de către narator în debutul
capitolului al X-lea din primul volum: „Era cu zece ani mai mare decât Catrina şi acum
avea acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri sau bucurii mari mai
pot schimba firea cuiva”.
Autocaracterizarea realizată prin monolog este semnificativă în construcţia
personajului pentru că scoate în evidenţă atitudinea sa critică faţă de noua societate,
care se întemeiază utopic, pe anularea unei clase sociale, ţărănimea, adică pe
distrugerea unei civilizaţii şi a unui cod străvechi de comportament şi înţelepciune.
Personajul este portretizat în mişcare, prin acumularea detaliilor. Obiectivitatea
observaţiilor este dublată de fineţea analizei interioare, de prezentarea jocurilor
gândurilor lui Moromete.
Încadrându-se în tematica rurală, ilustrată în literatura interbelică prin romanele
lui Liviu Rebreanu şi Mihail Sadoveanu, romanul lui Marin Preda aduce în prim plan
condiţia ţăranului în istorie, la confluenţa dintre cele două epoci istorice: înainte şi după
al Doilea Război Mondial.
Viziunea despre lume se concentrează în roman prin tematica abordată, prin
conflict, prin particularităţile de compoziţie, prin evenimentele prezentate şi, mai ales,
prin perspectiva personajului Ilie Moromete asupra vieţii şi a întâmplărilor.
CARACTERIZARE ILIE MOROMETE ‘’MOROMETII’’
DE MARIN PREDA

Volumul 1 aparut in anul 1955 si volumul 2 aparut in anul 1967 il

prezinta pe Ilie Moromete ca fiind ultimul aparator al valorilor
patriarhale romanesti, al conditiei libere al taranului roman: ‘’cel din
urma taran’’. Portretul tatalui scriitorului, Tudor Calarasu, reprezinta
punctul de plecare in constructia personajului Ilie Moromete.
Ilie Moromete reprezinta tipologia taranului mijlocas, al tatalui
autoritar, pentru care familia este intotdeauna pe primul loc.Totodata,
acesta se arata interesat de politica, fiind singurul din sat care stia sa
citeasca, acest fapt subliniind faptul ca Ilie era printre putinii indivizi
inteligenti din sat. Este personajul principal al primului volum si
secundar celui de-al doilea. Volumul 1 il contureaza pe Ilie Moromete in
mod complex, cap de familie, dominand copiii din prima si a doua
casnicie cu autoritate, cu o pozitie centrala in lumea satului, fiindca era
cel mai inteligent si abil dintre tarani. Spre deosebire de alte personaje,
isi ascundea gesturile prin puterea disimularii. Volumul 2 il gaseste pe
Ilie Moromete ca personaj secundar si un om dominat de timpul
schimbarilor.
Caracterizarea directa facuta de narator arata ca Ilie Moromete “era
cu zece ani mai mare decat Catrina” si acum avea acea varsta intre
tinerete si batranete cand ‘’numai nenorociri sau bucurii mari mai pot
schimba firea cuiva.’’ In alta scena, naratorul spune ca “Moromete avea
uneori obiceiul de a se retrage pe undeva prin gradina si de a vorbi
singur.’’
Caracterizarea directa facuta de alte personaje sugereaza perceptia
diferita asupra personajului. Sotia sa, Catrina ii reproseaza lenea si
placerea vorbei “Toata ziua stai la drum si bei tutun’’, in timp ce
Cocosila, prietenul sau, ii zice mereu “Esti prost!”, calificativ ce ascunde,
pe de o parte, simpatia, iar pe de alta parte invidia fata de inteligenta si
spontaneitatea personajului.
Conflictul interior al lui Ilie Moromete reprezinta lupta dintre dorinta
de a implini nevoile familiei si imposibilitatea de a se descurca intr-o
lume bazata exclusiv pe simbolul banilor. Conflictul se manifesta prin
lupta interioara a protagonistului care doreste sa isi mentina familia unita
si sa-i asigure un trai decent, insa realitate economice exterioare il
constrang sa faca sacrificii, neputand asigura viitorul copiilor. Lipsa de
comunicare in cadrul familiei, firea autoritara a personajului, adancesc
ruptura sinelui si a relatiei cu ceilalti.
O secventa narativa care subliniaza autoritatea tatalui este cea a cinei
in familie. Ilie Moromete este situat ‘’pe pragul celei de-a doua scari’’,
dominandu-i pe ceilalti cu privirea. Asezarea acestuia mai sus fata de
ceilalti subliniaza si rolul barbatului in familia traditionala a secolului
trecut, in care acesta era capul familiei, era superior si avea autoritate in
casa. Catrina Moromete este situata langa vatra, lucru care subliniaza
statului femeii traditionale, acela de a avea grija de gospodarie, conditia
acesteia fiind de inferioritate.
O alta secventa reprezentativa pentru constructia personajului este
taierea salcamului, care reprezinta dublul vegetal al Ilie Moromete.
Protagonistul, cuprins de datorii, va taia salcalmul si il va vinde; motivul
taierii salcamului subliniaza inceputul problemelor financiare si
economice ale familiei Moromete si anticipeaza chiar destramarea
satului odata cu aparitia regimului comunist. La fel de elocventa este
scena pranzului la camp; desi se frige cu fasolea fierbinte, nu se
exteriorizeaza in niciun fel, asteptand curios si amuzat ca Paraschiv, fiul
sau, sa pateasca acelasi lucru, lasandu-l sa se friga, demonstrand astfel
lacomia, apoi prevenitor ii ofera apa rece si se intereseaza grijuliu daca
s-a fript rau “Na, Paraschive, bea apa, se precipita Moromete, apucand
bota in brate si intinzandui-o grijului. Te-ai ars rau? Eu credeam ca e
rece, marturisind el naiv.”
Drama familiei Moromete se agraveaza, atunci cand Niculae
Moromete, fiul intelectual, doreste sa fie scolarizat. Opozitia, din motive
economice, a tatalui, fata de intentia copilului de a studia, din primul
volum, se va atenua in cel de-al doilea volum, in care Niculae va fi
trimis la Bucuresti pentru a se inscrie la facultate.
Un conflict exterior important se naste intre Ilie si sora sa, Maria
Moromete, cunoscuta in sat drept ‘’Guica’’. Gelozia surorii, indepartate
o data cu aparitia Catrinei in familie, genereaza dorinta de razbunare a
femeii viclene care ii instiga pe Nila, Paraschiv si Achim sa fure caii si
sa isi caute alt destin la oras.
Un motiv literar sugestiv prezent in opera este fuga baietilor. Instigati
de matusa lor, Guica, fiii cei mari uneltesc pentru a ramane la Bucuresti
si a imparti banii intre ei,alegandu-si alt destin. Nemultumirile lor sunt
cauzate de lipsa comunicarii in familie , de nepriceperea tatalui in
afaceri si de nesiguranta unei mosteniri care sa le asigure viitorul.
Incipitul si finalul primului volum sunt construite prin relatie de
simetrie, in ceea ce priveste una dintre temele fundamentale ale
romanului, si anume relatia individ-timp. Insa, cele doua personificari
‘’Timpul avea nesfarsita rabdare cu oamenii’’ si ‘’Timpul nu mai avea
rabdare’’, intra in relatie de opozitie, sugerand, la inceput, existenta
patriarhala a taranilor romani de la jumatatea secolului al XX-lea, iar, in
final, prefacerile istorie ce avea sa zdruncine destinul taranimii dupa cel
de-al Doilea Razboi Mondial.
 Perspectiva narativa este obiectiva, viziune ‘’dindarat’’cu focalizare
zero, naratiunea realizandu-se la persoana aIIIa, narator omniscient,
omniprezent si obiectiv. Totodata, apar si micronaratiuni subiective ale
unor personaje reflector – Ilie in primul volum, si Niculae Moromete in
cel de-al doilea, consideratiile personale ale acestora conturand viziunea
omniscienta a naratorului. De asemenea, apar si personaje-narator,
Parizianul, prezentand vizita lui Ilie la Bucuresti, si Ilinca, prezentand
ultimele clipe de viata ale acestuia.
Perspectiva spatio-temporala este bine conturata, creandu-se
veridicitatea operei: Campia Dunarii, Silistea-Gumesti, ‘’vara anului
1937’’ (vol I), ‘’intre 1937-1961’’ volumul II, ‘’cu cativa ani inaintea
celui de-al Doilea Razboi Mondial.’’
Din punctul meu de vedere, constructia personajului Ilie Moromete
reflecta taranul traditional, mjlocas, al secolului al XX-lea. Ilie
Moromete este tipologia tatalui autoritar, cu datorii, familist, gospodar,
care incearca din rasputeri sa iti mentina familia unita, in ciuda faptului
ca, din punct de vedere financiar, nu are prea multe de oferit. Drama
personajului se adanceste atunci cand este tradat de Nila, Achim si
Paraschiv, acestia furand chiar de la tatal lor. Ilie Moromete, chiar daca
va ascunde acest lucru, va fi profund dezamagit de fiii sai, acest punct
constituind inceputul rupturii cu sinele si a relatiei cu ceilalti.
In concluzie, protagonistul Ilie Moromete din operea “Morometii’’ De
Marin Preda, subliniaza drama taranului mijlocas, cu datorii, familist,
care incearca sa isi mentina familia unita, realitatea economica
exterioara, insa, constrangandu-l sa faca sacrificii, fiind incapabil de a
asigura viitorul copiilor.