ENIGMA OTILIEI

-caracterizarea unui personaj-

G. Călinescu este una dintre figurile principale din lumea noastră literară, atât în
perioada interbelică, cât și după război. Activitatea sa se conturează în jurul vocației de scriitor.
Chiar dacă G. Călinescu participă cu intermitențe și la cenaclul “Sburătorul” condus de Eugen
Lovinescu, romancierul va rămâne adeptul romanului realist clasic (de tip obiectiv), inspirit de
formula lui Balzac. Astfel, cele două romane interbelice sunt fidele acestei ideologii într-o
măsură mai mare decât romanele de după război în care se simte o deschidere mai puternică
înspre modernitate.
Romanul “Enigma Otiliei” este publicat pentru prima dată în anul 1938. Aceasta este
opera cea mai apropiată de formula balzaciană atât prin temele principale, cât și prin tipologiile
caracteriale illustrate de inspirație clasicistă (Giurgiuveanu – avarul, Felix și Otilia – tipul
orfanului, Aglae – baba, Aurica – fata bătrână, Titi și Simion – alienatul mintal), respective prin
tehnicile românești.
Principalele teme în jurul cărora se constituie nucleul acțiunii sunt cele de tip balzacian
(problematica moștenirii și paternitatea), la care se mai adaugă și teme precum societatea
burgheză bucureșteană de la începutul secolului XX (de inspirație realistă) și iubirea sau familia
(teme cu caracter universal).
Otilia Mărculescu este o tânără de optsprezece ani, fiica celei de a doua soții a lui
Costache Giurgiuveanu, care îi lăsase soțului toată averea, împreună cu datoria creșterii Otiliei,
rămasă de mică fără mamă. Ea este studentă la Conservator, înzestrată cu un temperament de
artistă, reprezentând atât tipul fetei cochete, copilăroase, care iubește luxul și care își dorește
să se bucure de viață fără a avea nimic din ambițiile profesionale ale lui Felix. Condiția ei de
orfană o face să se simtă o străină, întrucât atitudinea lui Aglae și a întregii familii Tulea, îi
subliniază în permanență această trăsătură. Pentru clanul Tulea, Otilia este o rivală pentru
moștenirea lui Costache și de aceea se vor asigura că tânăra nu va fi niciodată adoptată oficial
de tatăl ei vitreg. Pentru Giurgiuveanu și Pascalopol, Otilia este o fetiță răsfățată care merită să
se bucure de atenția lor, deoarece le luminează și le bucură viețile cu frumusețea, veselia și
carisma ei.
Conturarea personajului se realizează atât prin caracterizarea directă de către narator,
alte personaje, autocaracterizare, cât și indirect prin fapte, gânduri, gesturi, relațiile cu alte
personaje.
Portretul fizic al Otiliei este prezentat prin ochii lui Felix, în incipitul romanului. Felix
remarcă mai întâi „un cap prelung, încărcat cu bucle”, „fața măslinie”, „cu nasul mic și ochii
foarte albaștri”, arătând „foarte copilăroasă”. Deși surprins de frumusețea Otiliei, atunci când
se va reîntâlni cu Pascalopol în tren, după zece ani, și va vedea poza cu Otilia ce devenise
femeie în adevăratul sens al cuvântului, aceasta nu i se va mai părea însă la fel de specială,
farmecul său pălise din momentul în care l-a părăsit.
Principala trăsătură morală a personajului este temperamentul de artistă ceea ce
presupune sensibilitate, inteligență, nevoia de libertate și schimbare. O scenă relevantă în acest
sens este descrierea camerei, modalitate de caracterizare tipic balzaciană. Măsuța de toaletă cu
trei oglinzi mobile, sertarele trase în afară din care curgeau tot felul de haine, amestecate cu
romane franțuzești, jurnale de modă, partituri muzicale tocite indică o tânără plină de viață și
cochetă.
Definitorii pentru Otilia sunt și relațiile pe care le stabilește cu ceilalți. Felul straniu,
surprinzătot al fetei îi va determina pe cei doi bărbați pentru care Otilia devine obiectul pasiunii,
să o considere o enigmă. Statutul de orfan o pune pe protagonistă în situația de a se adapta
unei atmosfere ostile. O compensație găsește în relația cu moș Costache și cu Pascalopol. Ambii
o consideră o fetiță răsfățată, care merită atenția și micile daruri pentru bunătatea și veselia ei.
În plus, Pascalopol dezvoltă în timp și o pasiune pentru tânăra în care vede o posibilă parteneră.
Acesta o răsfață, o tratează cu delicatețe și îi oferă luxul de care are nevoie.
Finalul acestui roman lasă loc de semnul întrebării în ceea ce privește destinul Otiliei,
Pascalopol recunoscând chiar el că, deși au trecut mulți ani, pentru el, Otilia a rămas „o
enigmă”. În poza pe care o studiază Felix, acesta găsește o „femeie frumoasă, cu linii fine, dar
nu era Otilia, nu era fata nebunatică”, cea care l-a fascinat în tinerețe. De aici, reiese faptul că
Otilia este un personaj modern, plin de contradicții.
În concluzie, evoluția Otiliei de la fata nebunatică la femeia placidă din fotografie susține
profunzimea caracterului său și „enigma” din spatele ei.