ENIGMA OTILIEI

G. Călinescu

-relatie-

G. Călinescu, prozator și critic literar interbelic, este creatorul romanului de tip balzacian în
literatura română. După apariţia, în 1933, a romanului „Cartea nunţii”, considerat de autor „un exerciţiu
narativ minor”, G. Călinescu publică în 1938 „Enigma Otiliei”, roman de sinteză estetică, în care
realismului obiectiv de factură balzaciană i se asociază elemente clasice, romantice şi moderne.

Aparut in 1938, ,,Enigma Otiliei’’ e o opera realista, de factura balzaciana, caruia George
Calinescu ii atribuie elemente clasice, moderna si sociale, fiind un roman de sinteza estetica si un
bildungsroman.

Titlul iniţial al romanului era “Părinţii Otiliei”, ilustrând ideea balzaciană a paternităţii şi
punând în evidenţă caracterul de orfană al fetei şi tendinţa celorlalte personaje de a apărea ca protectori
ai ei, ca potentiali parinti care ii decid destinul intr-un mod sau altul. Titlul a fost schimbat la dorinţa
editorului şi a fost explicat apoi de G. Călinescu: “Această criză a tinereţii lui Felix, pus pentru întâia
oară faţă în faţă cu cu absurditatea sufletului unei fete, aceasta este enigma. ” Ultima semnificaţie - cea
generală - este luminată de reflecţia a lui Felix din finalul romanului: „Nu numai Otilia era o enigmă, ci
şi destinul însuşi". Schimbarea titlului deplasează accentul de la un aspect realist, tradiţional, la tehnica
modernă, a reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul eponim.

Timpul acţiunii este perioada de dinaintea Primului Război Mondial, în 1909, adică la sfârşitul
unei epoci: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele 10.. .”. Epilogul
romanului duce acţiunea până după război: „Războiul dădu lui Felix, peste câţiva ani, prilejul de a se
afirma încă de tânăr.”
 Cea mai mare parte a acţiunii are drept spaţiu casa lui moş Costache aflată în strada Antim, din
Bucureşti; alte episoade au loc în casa Aglaei, în casa lui Pascalopol din Calea Victoriei, la moşia
acestuia, în Bărăgan etc. Descrierea străzii Antim şi a casei lui Giurgiuveanu, în stil balzacian, este
un bun prilej pentru scriitor de a critica amestecul de stiluri arhitectonice ale caselor, aspectul "bizar" al
străzii bucureştene, o adevărată „caricatură în moloz a unei străzi italice".

Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii şi a casei lui moş Costache, din
perspectiva lui Felix, în momente diferite şi prin replica bătrânului: „Aici nu stă nimeni”.

Perspectiva narativă este cea a naratorului obiectiv, omniscient, relatând la persoana a III-a.
Viziunea/ focalizarea este deseori internă fixă, centrată pe Felix, lumea prezentată fiind văzută prin
ochii tânărului.

Arta narativă dezvăluie uluitoarea putere a autorului de a crea viață. Autorul omniscient
dezvaluie caractere, sondează psihologii, deplasând accentul de pe evenimentul exterior pe cel interior.
Uneori epicul este substituit de dramatic, cele mai multe personaje ființând la nivelul limbajului. Acesta
este încadrat de neologisme, termeni abstracti și referințe culturale. Pentru portetizarea personajelor
autorul alege tehnica balzaciana a descrierii mediului și a fizionomiei pentru deducerea trăsăturilor de
caracter. Romanul realist devine o adevărată "comedie umană" plasând în context social personaje
tipice.

Tema principală a romanului este cea socială: viaţa burgheziei bucureştene din primele
decenii ale secolului al XX-lea; G. Călinescu îşi definea romanul ca “monografia unei familii
bucureştene”. Alte teme sunt moştenirea, paternitatea, parvenirea (toate trei, teme balzaciene), iubirea.

Un element relevant pentru relatie îl constituie conflictul întrucât definește atât interesul pentru
averea al familiei Tulea și Rațiu, cât și sentimentele unor personaje, neclare în cazul lui Pascalopol față
de Otilia, dar și iubirea dintre Felix și Otilia. Se dezvăluie conflictul interior al lui Felix care, pe de o
parte își dorește o carieră strălucită de medic. Pe de altă parte este gata să renunțe la tot pentru Otilia,
"să fugă și să devină dansatori în Mexic" .

Planul epic principal urmărește istoria unei moșteniri ce este dinamizată de un conflict economic
și de ordin moral, ilustrând tema parvenirii și a paternității. Membrii familiei Tulea tânjesc după averea
lui Moș Costache, Aglae așteptând chiar decesul fratelui său. Ea este o fire energică, cu o inepuizabilă
putere de manipulare, însă rămâne o mare perdantă, răutatea sa excesivă fiind biruită de inteligența și de
lipsa de principii aliatului său, Stănică. Cel de al doilea plan dezvoltă povestea de dragoste dintre Felix
și Otilia si evoluția lui Felix. Cei doi se află în antiteză cu satiryanul călinescian, un cuplu de nevinovați
printre personajele caricaturile. Urmărindu-le relația, romanul zugrăvește tema erosului juvenil, o
poveste de iubire casta, cu toate fluctuațiile vârstei, cu incertitudini repetate și dovezi de iubire uneori
neașteptate. Acesta are în aceeași ordine de idei un caracter analitic, fiind un roman al educației
sentimentale. Relația celor doi stă sub semnul ipoteticului, iar conflictul central este de ordin psihologic
și vizează triumful rațiunii asupra pasiunii. Ambele planuri se proiectează pe un plan cadru și anume
existența burgheziei bucureștene de la începutul secolului 20.

Cele 20 de capitole fara titlu se succed cronlogic si ilustreaza principiul simetriei si al circularitatii
prin relatia incipitului cu finalul.

Un alt element relevant este relația incipit-final întrucât conferă simetrie romanului prin
descrierea străzii și a casei lui Moș Costache din perspectiva lui Felix, în momente diferite ale existenței
sale (adolescență și 10 ani mai târziu), surprinzand evolutia relatiiei dintre el si Otilia. Cele două tablouri
care au același decor, casa din strada Antim, evidențiază însăși o tehnică a contrastului (descrierii ample
balzaciene de la început îi corespunde imaginea de final) ele propun un motiv de mare modernitate: cel a
lui "Nimeni". Replica lui Costache Giurgiuveanu, absurda la început: "Aici nu stă nimeni" are valoare
oraculară în final, rămânând doar casa în ruină. Arta compoziției valorifică și alte tehnici moderne,
precum cea a contrapunctului (decorul citadin este brusc substituit de peisajul vast al Bărăganului), a
colajului (juxtapunerea a planurilor) și a discursului discontinuu din capitolul al 18-lea.

Otilia Mărculescu, fiica vitregă a lui moş Costache, este personajul eponim al romanului,
complex şi greu de încadrat într-o tipologie. Otilia este unul dintre cele mai interesante personaje
feminine din proza românească şi reprezintă feminitatea în procesul de formare. Autorul spune despre
ea: „Otilia este eroina mea lirică […], fondul meu de ingenuitate şi copilărie”.

Studentă la Conservator, înzestrată, aşa cum afirmă Pascalopol, cu un „temperament de artistă,

care simte nevoia luxului, a schimbării”, Otilia a crescut în casa lui Costache Giurgiuveanu, dar este
indiferentă în ceea ce priveşte averea acestuia. Deşi iubită de Costache, Felix şi Pascalopol, fata are un
statut social precar, trăind drama singurătăţii şi a incertitudinii viitorului. După moartea lui
Giurgiuveanu, Otilia va fi alungată din casă de Aglae, care aştepta momentul acesta de ani buni, şi va
accepta protecţia lui Pascalopol, cel ce i-a purtat mereu de grijă, căsătorindu-se cu el. Procesul devenirii
eroinei este urmărit nu atât din perspectiva auctorială, cât din perspectiva nemediată a faptelor, a
comportamentului, a vorbirii şi a gândirii personajului.

Otilia este figura centrală, iar caracterul ei se defineşte prin prezenţa unor elemente contradictorii.
Astfel, fata demonstrează un amestec de inocenţă şi maturitate, de iubire şi raţiune.
 Naratorul, prin caracterizare directă, o prezintă pe Otilia ca pe o fiinţă a contradicţiilor: „Faţa
măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de
dantelă. Însă în trupul subţiratic... era o mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie”.

Autocaracterizarea o prezintă la fel de surprinzător, pentru că afirmaţia: „Eu sunt o zăpăcită, nu

ştiu ce vreau...” va fi contrazisă de fapte şi de judecăţile ei profunde.

Cel mai interesant efect îl au caracterizările făcute de celelalte personaje, deoarece părerile sunt, de
multe ori, opuse. Va rezulta un portret între oglinzi paralele, procedeu modern ce mai este denumit şi
„pluriperspectivism” sau „tehnica reflectării poliedrice”. Costache Giurgiuveanu o crede încă un
copil şi o numeşte „fe-fetiţa mea”. Aglae o consideră o femeie uşoară, vicleană şi interesată: „O fată ca
Otilia merită să intre într-o casă de corecţie.”. La fel gândeşte şi Aurica: „Nu e nimic interesant într-o
destrăbălată ca Otilia” . Pe de altă parte, Felix o consideră frumoasă, inteligentă, altruistă şi talentată:
„E o fată admirabilă, o fată superioară”. Pascalopol vede la ea aceleaşi calităţi: „Dacă Dumnezeu mi-
ar fi dat libertatea să-mi fac femeia cum vreau eu, aş fi făcut-o ca pe domnişoara Otilia” . Amândoi
evidenţiază cea mai importantă trăsătură a Otiliei: faptul că este „enigmatică”, imprevizibilă: „Pentru
mine, Otilia, ai început să devii o enigmă” (Felix), „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e
o adevărată enigmă” (Pascalopol).

Faptele Otiliei o caracterizează drept altruistă, grijulie faţă de cei apropiaţi (îl convinge pe
Costache că nu vrea să fie înfiată şi nici trecută în testament, pentru a-l proteja pe tatăl vitreg de furia
Aglaei; nu vrea să frâneze cariera lui Felix) şi chiar faţă de adversari (dăruieşte pianul Auricăi).

Felix Sima este un personaj realist, complex, surprins în devenire. Dominanta tipologică îl
plasează în tipul intelectualului ambițios. Fiul doctorului Sima din Iaşi, absolvent al unui liceu-internat,
vine la Bucureşti, în casa unchiului Costache, pentru a urma Facultatea de Medicină. Deşi pătrunde într-
o lume necunoscută, lacomă şi agresivă, băiatul îşi păstrează principiile, rămânând deasupra
mediocrităţii. El îşi construieşte un cod moral şi comportamental superior: „Voi căuta să fiu bun cu
toată lumea, modest şi să-mi fac o educaţie de om. Voi fi ambiţios, nu orgolios”. Nu dovedeşte însă
aceeaşi siguranţă de sine şi în viaţa sentimentală. Se îndrăgosteşte de Otilia, dar această iubire îl face să
sufere, să penduleze între încredere şi dezamăgire. Eroul este totuşi un învingător, în final, căsătorindu-
se şi devenind o personalitate în lumea medicală.

Felix se îndrăgosteşte de Otilia, dar ea pendulează între iubirea profundă pentru tânărul student şi
siguranţa unei căsătorii cu Pascalopol. În timp ce Felix abia descoperă lumea, Otilia are deja o concepţie
bine definită despre viaţă. Amestec de copilărie şi maturitate, Otilia îl ocroteşte pe Felix, dar simte, la
rândul ei, nevoia de protecţie, de siguranţă şi de afecţiune din partea lui Pascalopol.

O scena reprezentativa pentru relatie este prezentarea camerei, secventa ce in care tanarul
student reuseste sa o inteleaga mai bine pe Otilia. Descrise într-o maniera balzaciana, printr-o
aglomerare de amănunte, camera îi definește întreaga personalitate. Fotoliile "scunde și mici de pluș
maro", alături de mobilierul masiv "ce dădea odaii un aer bătrânesc, dar elegant" sugerează influență
puternică pe care o are Otilia asupra lui Costache. Amestecul de miros de parfum cu cel de pudră și
oglinzile sugerează farmecul degajat și totodată grija față de propria persoană. Cărțile și partiturile
pentru pian evidențiază interesul pentru lectură, simțul estetic și preocupările mondene. Sertarele
deschise din care atârna tot felul de lucruri, rochiile împrăștiate peste tot, flacoanele de parfum și cutiile
de pudră fără capace arată, dincolo de o dezordine tinerească, dinamismul fetei aflate în continuă
mișcare, bucuria ei de a trăi, temperamentul de artistă. Patul acoperit de păpuși arată latura copilăroasă.

Reprezentativă pentru relatie este și scena ultimei întâlniri dintre Felix și Otilia, înaintea plecării
ei din țară cu Pascalopol. Este esențială pentru înțelegerea personalității tinerilor și atitudinii lor față de
iubire. Felix este intelectualul ambițios, care nu acceptă ideea de a nu realiza ceva în viață și pentru care
femeia nu reprezintă un sprijin în carieră. Otilia este cocheta care cred că rostul femeii este să placă, în
afară de asta "neputând exista fericire". Otilia concepe iubirea în felul aventurosul artistului, cu dăruire
și libertatea absolută, în timp ce Felix este dispus să aștepte oricât la virtutea a promisiunii că, la un
moment dat, se va căsătorit cu Otilia. Dându-și seama de această diferență, dar și de faptul că ar putea
reprezenta o piedică în calea realizării profesionale a lui Felix, Otilia îl părăsește pe tânăr și alege
siguranța căsătoriei cu Pascalopol. Testul la care este supus nu este înțeles de tânăr, așa că a doua zi
dimineață Felix constată că Otilia a plecat, peste două săptămâni primind o motivație a gestului printr-o
carte poștală: "Cine a fost în stare de atâta stăpânire e capabil să învingă și o dragoste nepotrivită
pentru marele lui viitor".

Finalul romanului închide evoluția personajului, suprapunand imaginii inițiale o imagine care îl
surprinde profund pe Felix. Motivul fotografiei, ilustrat în secvența întâlnirii lui Felix cu Pascalopol
definește continua devenire a personajului, nerecunoscând-o în imaginea actuală Pe Otilia de altădată:
"femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatica", "un aer de platitudine
feminină stingea totul". Întâlnirea din epilogul romanului în tren, dintre Felix și Pascalopol, pare a
certifica ipoteza enunțată de Otilia în incipitul romanului: "noi fetele trăim cu adevărat vreo cinci-șase
ani". Enigma feminității este subliniată atât de Felix "pentru mine, Otilia, ai început să devii o enigmă",
cât și de Pascalopol: "a fost o fată delicioasă, dar ciudată, pentru mine o enigmă". Pascalopol îi
dezvăluie lui Felix că i-a redat libertatea Otiliei, iar ea a devenit soția unui conte exotic.

In concluzie, George Calinscu a innoit structura si limbajul romanului romanesc, preluand si reformuland
un model deja clasicizat. ,,Enigma Otiliei’’ este o opera impecabil construita, un roman auctorial, cu un
autor care comenteaza cu mare volubilitate toate actele eroilor si toate situatiile prin care acestia trec.