construcția personajului

Enigma Otiliei
de George Călinescu

George Călinescu se încadrează în seria personalitățiilor românești de tip

enciclopedic, fiind un spirit polivalent, critic și istoric literar, biograf, eseist, romancier,
dramaturg de la sfârșitul perioadei interbelice și începutul perioadei contemporane. Acesta
se opune tendințelor proustiane pătrunse în literatura română prin Camil Petrescu, optând
pentru clasicism și obiectivitate, realizând prin ”Enigma Otiliei” un roman realist de factură
balzaciană. Toate romanele lui George Călinescu pornesc de la o sumă de secvențe riguros
autobiografice, dar transfigurate într-un univers asociat și integrat imaginarului românesc.
Publicată în anul 1938, opera ”Enigma Otiliei” este un roman realist, obiectiv,
balzacian. Romanul lui George Călinescu este realist prin prezentarea veridică a
evenimentelor, prin precizarea indicilor temporali și spațiali, prin tehnica detaliului: ”Într-o
seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele 10”. Este un roman obiectiv
prin utilizarea persoanei a III-a, prin prezența naratorului omniscient, omniprezent,
heterodiegetic. Perspectiva narativă este una heterodiegetică, în principal, cu viziunea
”dindărăt”, dar există și pasaje în care naratorul este homodiegetic. ”Enigma Otiliei” este un
roman de factură balzaciană prin utilizarea unor motive literare specifice creatorului
francez Honoré de Balzac: motivul moștenirii (averea lui Costache Giurgiuveanu), ideea
paternității (Moș Costache), tehnica detaliilor: ” în strada Antim, venind dinspre strada
Sfinții Apostoli”. Potrivit lui Nicolae Manolescu, această operă este un ”roman realist,
social, obiectiv, citadin, doric” .
Textele călinesciene pornesc deseori de la realitate, documentul fiind sursa ficțiunii.
În ceea ce privește geneza, romanul amintit este inspirat din anumite aspecte
autobiografice. Copil fiind, George Călinescu este fascinant de o tânără, Otilia, ce devine
punctul de plecare al creări protagonistei feminine. Autorul afirmă, în maniera flaubertiană,
”Otilia c′est moi”. Felix Sima este un alterego al autorului deoarece portretul său fizic îl
reproduce pe cel al lui George Călinescu din tinerețe.
Titlul inițial al romanului a fost ”Părinții Otiliei”, ilustrativ în ceea ce privește
motivul paternității. Titlul se schimbă din motive editoriale, deplasându-se accentul de la
un aspect realist, la tehnica modernă a pluriperspectivismului. De fapt, Otilia nu deține
niciun mister, ci enigma ei se naște prin relativizarea imaginilor, răsfrângerea lor în mai
multe oglinzi cu unghiuri de incidență variate. De aceea, apar în carte mai multe Otilii: una
copilăroasă, așa cum o vede Felix, femeia precoce curtată de către Pascalopol, ”fetița” lui
Moș Costache și ”zăpăcita” pe care o urăște mătușa Aglae.
Conflictul oglindește la rândul său, tema romanului. Conflictul dintre clanul Tulea și
Otilia Mărculescu are la baza problema moștenirii. Aglae Tulea, veritabilă ”mater familias”,
își urmărește interesele și pe cele ale copiilor săi, în lupta continua cu toți cei pe care vede
drept amenințări. Magnitatea personajului devine un nucleu generator al conflictelor
familiei burgheze: între ea și Costache, pentru moștenirea pe care cel din urmă ar vrea sa i-
o lase Otiliei, între familia ei și Otilia, pentru aceeași moștenire, între Aurica și Otilia, pentru
posibilii pretendenți ai fetei sale la măritiș, între Titi și Felix, pentru contrastul de
inteligență și realizare socială. Conflictul controlat, neostentativ, dintre Felix și Pascalopol,
între tânărul cu o poziție socială care abia se profilează la orizont, aflat la vârsta primelor
experiențe erotice și maturul bogat, rafinat, singur și resemnat, subliniază tema formării ce
dă caracterul de bildungsroman operei. Alegându-l pe Pascalopol, ca posibilitate mai
realistă, Olivia îl învață, inconștient, pe Felix că pasiunea fără compatibilitatea intereselor
este trecătoare. Tânărul va confirma adevărul aceastei lecții căsătorindu-se mai târziu
”într-un chip care se cheamă strălucit”.
Simetria incipit-final accentuează viziunea realistă, în sistem închis, a universului
românesc. Naratorul prezintă aceeași stradă, aceleași case, aceeași curte, în seara lui iulie
1909, când Felix Sima pătrunde în universul familiei Giurgiuveanu, și zece ani mai târziu, ca
încheiere definitivă a etapei. Tehnica restrângerii cadrului, de la stradă la case, de la case la
interioare și la figurile personajelor este o modalitate de pătrundere în psihologia
personajelor. Pentru Balzac, o căsă este un document sociologic și moral. Arhitectura, cu
amestecul influențelor incompatibile, executate în materiale precare, aflate în diferite stări
de degradare, sugerează incultura, snobismul și delăsarea, dar și declinul unei lumi care a
avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar nu și fondul cultural. Aspectele
sunt anticipatoare, marcă a omniscienței realiste. Peste ani, Felix va regăsi strada Antim, cu
casa lui moș Costache ”leproasă, înnegrită”. Curtea năpădită de scaieți și poarta cu lanț
sugerează trecerea ireversibilă a timpului, confirmată de reformularea replicii lui Costache
Giurgiuveanu: ”Aici nu stă nimeni!”.
În cadrul tipologiei variate a romanului, Otilia Mărculescu este ingenuă, fiind cel mai
modern personaj feminin din literatura română întrucât reprezintă drama feminității,
misterul, un echilibru fragil între copil și femeie. Personaj oponim și multidimensional,
Otilia, spre deosebire de majoritatea personajelor din roman, care sunt caractere deja
formate, este prezentată în devenire, în transformare, ilustrând categoria personajelor
mobile. Ea este feminitatea în procesul ei de formare, remarcabil surprinsă de autor.
Statutul social al acesteia este incert, ea ea este fiica vitregă, încă neadoptată, a
bătrânului avar Costache Giurgiuveanu, o adolescentă sensibilă, cu temperament de artistă,
studentă la Conservator, interesată de pian, cărți și reviste franțuzești. Tânara este respinsă
de clanul Tulea, în ciuda faptului că este indiferentă față de averea lui moș Costache.
În conturarea Otiliei, autorul folosește tehnica modernă a perspectivelor, a
oglinzilor și a observației psihologice. Statutul pshiologic al tinerei este marcat de faptul că
a rămas orfană și de viața ei în casa lui Giurgiuveanu. Aglae o consideră o amenințare în
ceea ce privește moștenirea bătrânului, dar comportamentul manierat al Otiliei rămâne
neschimbat fața de clanul Tulea. Personalitatea ei este în formare, fiind sensibilă,
imprevizibilă, chiar capricioasă, fiind o imagine a misterului feminin și, totodată, reprezintă
un ideal de feminitate pentru Felix și Pascalopol.
Statutul moral, oscilația între Felix și Pascalopol, respectiv decizia ei finală sunt
discutabile. Otilia îl iubește pe Felix, dar îl alege pe moșier, motivându-și opțiunea ca pe o
dovadă de altruism, deoarece ea pretinde că nu dorește să stea în calea realizării
profesionale a tânărului, fiind ”o dragoste nepotrivită pentru marele viitor”. Alege, de fapt,
siguranța și stabilitatea financiară. Otilia este o fire enigmatică, fapt suștinut atât de Felix,
cât și de Pascalopol ”A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigma”.
Trăsătura dominană a Otiliei o reprezintă spiritul contradictoriu, prezent pe tot
parcursul romanului. Cauzat de o combinație de porniri contradictorii: îl iubește sincer pe
Felix, dar îi oferă atenție lui Pascalopol. Nebunatică, frivolă, melancolică, meditativă,
risipitoare, este totuși capabilă de gesturi de devotement.
Portretul Otiliei este completat încă de la început, de către narator : ”față măslinie,
cu nasul mic și ochi foarte albaștri”. Atât caracterul, cât și aspectul fizic al fetei reies din
caracterizarea direct, din perspectiva celorlalte personaje, Felix și Pascalopol o văd în dublă
ipostază: tânărul o privește ca pe o iubită și mama ”Nici nu știu cum te iubesc, ca pe o
logodnică, ca pe o mamă aș zice”, ”Am găsit în tine tot ce mi-a lipsit în copilărie”, pe cand
Leonida Pascalopol o vede ca pe o iubită și fiică ”N-aș putea să-ți spun dacă o iubesc pe
Otilia ca părinte sau ca bărbat”. În monologul său, Costache Giurgiuveanu o asociază pe
Otilia cu mama ei ”Tot așa era, mândră, ținea la casă și cânta bine la pian”. Aglae și Aurica o
percep ca fiind ”o stricată, o destrăbălată”, fiindcă nu respectă eticheta vremii.
Caracterizarea indirectă o surprinde drept o ființă emancipată, care nu respectă întru totul
normele de conduită ale vremii și preferă să se manifeste așa cum simte. Otilia se
autocaracterizează ca fiind ”foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!”. Mijloacele balzaciene,
imaginea contradictorie a Otiliei prin descrierea portretului său fizic și a camerei sale,
interiorul acesteia dezvăluind preocupările artistice, dar și trăsături precum naturalețea,
cochetăria, curiozitatea și atracția spre nou conturează portretul acesteia.
O scenă relevantă pentru construcția personajului este cea în care Felix Sima sosește
în casa lui Costache Giurgiuveanu. Prima întâlnire cu bătrânul este marcată de atitudinea
suspicioasă a lui Costache, care răspunde întrebării tânărului, angoasat și agasat de o lume
care îl solicită la maximum: ”nu stă nimeni aici, nu cunosc”. Din această situație
incofortabilă, Felix este salvat de Otilia, fiica adoptivă a lui Costache, care îl conduce mai
apoi în casa ce îi va deveni cămin până la majorat. Mai apoi, Otilia îi prezintă lui Felix
camera sa, în care acesta va locui. Dezordinea și haosul din camera tinerei îl atrage,
conducându-l către un univers spiritual al ”ascunzișului feminin”. Intrarea în spațiul
labirintic al Otiliei marchează începutul unui traseu afectiv sinuos, la capătul căruia cei doi
se redescoperă: Felix matur, iar Otilia independentă. Atracția față de Otilia îl dezamăgește,
căci nu reușește să o înțeleagă, fata are schimbări bruște de atitudine, pe care mintea
rațională a lui Felix nu le poate înțelege și accepta.
O altă secvență semnificativă pentru construcția personajului este ultima întâlnire a
lui Felix cu Otilia. După moartea lui Costache Giurgiuveanu, Otilia vine în camera lui Felix
pentru a-i dovedi că îl iubește ”Ca să-ți dau o dovadă că te iubesc, am venit la tine”. Discuția
celor doi evidențiază raportarea diferită la iubire și că au, implicit, concepții diferite despre
viață. Dacă Felix este intelectualul ambițios care nu suportă ideea de a nu realiza nimic în
viață și pentru care femeia reprezintă un spirjin în carieră, Otilia este tipul cochetei care
consideră că rostul femeii ”este să placă, în afară de asta neputând exista fericire”. Otilia
concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire și libertate absolută, în timp ce
Felix este dispus să aștepte oricât în virtutea promisiunii că la un moment dat se va căsători
cu Otilia. Dându-și seama de această diferență, dar și de faptul că ea ar putea reprezenta o
piedică în calea realizării profesionale a lui Felix, Otilia îl părăsește pe tânăr și alege
căsătoria cu Pascalopol, acesta reprezentând siguranța materială.
În concluzie, romanul ”Enigma Otiliei” este un roman realist, de factură balzaciană,
în cadrul căruia este construit unul dintre personajele feminine cele mai complexe ale
literaturii române, cu un farmec inefabil, amestec de candoare și rafinament, de copilărie și
maturitate, de capriciu și devotament, de inconștiență și luciditate.