Temă și viziune în „Enigma Otiliei”

George Călinescu a fost un scriitor român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii

române. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile,
alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu.
Publicat în 1938, romanul „Enigma Otiliei” apare la sfârșitul perioadei interbelice, și este al doilea
dintre cele patru romane scrise de G. Călinescu. Teoreticianul romanului românesc optează pentru
romanul obiectiv și metoda balzaciană (realismul clasic), dar depășește acest program estetic, apelând la
elemente de modernitate.
Romanul este specia genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acțiune complexă care se
desfășoară pe mai multe planuri narative, cu personaje numeroase a căror personalitate este bine
individualizată și al căror destin este determinat de trăsături, de caracter și întâmplările ce constituie
subiectul operei.
Opera literară „Enigma Otiliei” este un roman deoarece are o acțiune amplă, desfășurată pe mai
multe planuri, cu un conflict complex, la care participă numeroase personaje.
Este ​roman realist de tip balzacian deoarece apar tema familiei și motivul moștenirii și al
paternității, pentru că structura este închisă, iar relatarea întâmplărilor este făcută la persoana a III-a,
este utilizată tehnica detaliului semnificativ, iar personajele sunt tipice pentru o anumită categorie
socială. Cu toate acestea, romanul depășește modelul realismului clasic, prin spiritul critic și polemic, prin
elemente ce țin de modernitate, precum ambiguitatea personajelor.
Tema romanului amintește de influența balzaciană, dar susține și caracterul realist. Modernitatea
cărții este dată de descrierea mediului citadin, autorul realizând o frescă a Bucureștiului de la începutul
secolului al XX-lea și a burgheziei bucureștene prezentată în aspectele ei esențiale.
Tema familiei este corelată cu tema paternității și cu tema banului, relațiile interumane fiind
degradate moral din cauza obsesiei pentru avere. O altă temă este iubirea ilustrată prin cuplul de
personaje Felix și Otilia, iar evoluția și formarea lui Felix susține caracterul de bildungsroman.
Secvența din incipit este realizată prin metoda realist-balzaciană: situarea exactă în timp și spațiu,
veridicitatea, notarea detaliului semnificativ. Descrierii care pornește de la o geografie reală îi urmează o
secvență-cheie, reunind toate personajele romanului. Secvența reuniunii familiale prilejuiește
prezentarea personajelor în ipostaze definitorii, surprinderea relațiilor dintre ele, fixarea conflictului.
Ultima întâlnire dintre Felix și Otilia​, înaintea plecării ei din țară cu Pascalopol, este esențială
pentru înțelegerea personalității tinerilor și a atitudinii lor față de iubire. Dacă Felix este intelectualul
ambițios pentru care femeia reprezintă un sprijin în carieră, Otilia este cocheta care crede că „rostul
femeii este să placă, în afară de asta neputând exista fericire”. Otilia concepe iubirea în felul aventuros al
artistului, în timp ce Felix este dispus să aștepte oricât în virtutea promisiunii că, la un moment dat, se va
căsători cu Otilia. Dându-și seama de această diferență, dar și de faptul că ea ar putea reprezenta o
piedică în calea realizării profesionale a lui Felix, ea îl părăsește pe tânăr și alege siguranța căsătoriei cu
Pascalopol.
Conflictul​. Istoria moștenirii include un dublu conflict succesoral: este vorba, pe de o parte, de
ostilitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei Otilia, și pe de altă parte, de interesul lui Stănică
pentru averea bătrânului, care duce la dezbinarea familiei Tulea. Conflictul erotic privește rivalitatea
pentru iubirea Otiliei dintre adolescentul Felix și maturul Pascalopol.
Acțiunea​ prezintă un subiect liniar, clasic organizat, în ordinea cronologică a desfășurării faptelor.
● Expozițiunea – este tipic balzaciană, prin enunțarea mai întâi a momentului și a locului
declanșării acțiunii: „Într​-o
​ seară, pe la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele
zece [...] în strada Sfinții Apostoli...”. Personajele apar în planul narațiunii progresiv, pe
măsură ce privitorul, tânărul Felix, înaintează în scenă.
 ● Intriga – scena de familie, jocul de cărți, la care Felix – după ce este prezentat de Otilia –
asistă din umbră, are rolul de a configura intriga care stă la baza temei fundamentale:
lupta pentru acapararea unei moșteniri, complicată cu intriga erotică.
● Desfășurarea acțiunii – apariția lui Felix adâncește conflictele. Felix, care se îndrăgostește
de Otilia, devine un rival pentru Pascalopol, care înțelege că nu poate concura cu
tinerețea noului venit. Felix se dovedește naiv și ratează șansa de a se apropia de Otilia,
sincer îndrăgostită de el. În paralel, este evocată viața sărăcăcioasă și mizeră a studenților,
tarele morale ale societății, călătoria celor doi tineri la moșia lui Pascalopol etc.
● Punctul culminant – îl constituie momentul în care moș Costache se îmbolnăvește și, la al
doilea atac cerebral, este jefuit de către Stănică Rațiu, care îi și provoacă moartea atunci
când îi smulge banii de sub salteaua pe care zace.
● Deznodământul – Aglae moștenește casa fratelui și o alungă pe Otilia, care se căsătorește
cu Pascalopol. Felix își urmează destinul și devine un medic cunoscut, profesor
universitar și familist. Finalul narațiunii se constituie ca un epilog, proiectând dramele
individuale pe fundalul marii drame a războiului mondial, când Felix, medic militar, îl
întâlnește, într​-u
​ n tren cu răniți, pe Pascalopol, de la care află că i​-a​ redat Otiliei
libertatea, aceasta ajungând în Spania, nevasta unui conte.
Titlul ​inițial, „Părinții Otiliei”, reflectă ideea balzaciană a paternității, deoarece fiecare dintre
personaje determină cumva soarta orfanei Otilia, ca niște „părinți”. Autorul schimbă titlul din motive
editoriale și deplasează accentul de la motivul realist al paternității la misterul protagonistei.
În concluzie​, roman al unei familii și istorie a unei moșteniri, „Enigma Otiliei” de G. Călinescu se
încadrează în categoria prozei realist-balzaciene, deși criticul N. Manolescu consideră că este de un
„balzacianism fără Balzac”.