Enigma Otiliei

- temă și viziune-
George Călinescu
Vorbind despre sine însuși, într-o succintă autoportretizare din ziarul „Națiunea”,
scriitorul s-a prezentat astfel: „Prima impresie redacțională este că cu George
Călinescu nu se poate lucra. E autoritar, hotărât a nu ceda o iotă din
hotărârile lui, plin de amor propriu și iritabil din te miri ce. (...) Spiritul
autoritar provine din ideea pe care și-o face despre muncă. Infatigabil, ar vrea
ca și ceilalți să umble prin biblioteci să studieze, să se sistematizeze. (...) Apoi,
filozof, directorul nu abandonează lupta, se resemnează cu ceea ce poate face.
Ocupat până peste gât, directorul fuge de conferințe, de reuniuni, nu și de
munca de redacție...”
Romanul „Enigma Otiliei” a fost publicat în anul 1938. Acest roman aparține
realismului, ce este un curent literar constituit în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, cu centru de iradiere în Franța. Este o mișcare, un curent, o atitudine în
creația sau teoria literară și artistică cu principiul de bază reflectarea realității în
datele ei esențiale, obiective, caracteristice, fiind o concepție ce se opune
idealismului.
Realismul literar românesc a fost inaugurat în proză și dramaturgie de către
scriitorii pașoptiști, cum sunt Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Vasile
Alecsandri, și cei postpașoptiști, precum Nicolae Filimon și Bogdan Petriceicu
Hașdeu. A fost mai apoi adoptat și de alți mari scriitori români, cum sunt I. L.
Caragiale, Liviu Rebreanu, Ioan Slavici, Marin Preda și George Călinescu.
George Călinescu s-a născut pe data de 19 iunie 1899 la București și a decedat pe
data de 12 martie 1965 la Otopeni. El reprezintă una dintre cele mai complexe
personalități din istoria culturii românești, o personalitate ce amintește de marile
spirite ale Renașterii. El este prezent în toate genurile literare, în poezie, proză și
teatru, este istoric și critic literar, eseist, jurnalist, activist pe tărâm obștesc,
eminent profesor, ce aparține filiației spirituale reprezentat la noi prin scriitori și
învățați de dimensiunea unui Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Hașdeu și
Nicolae Iorga. De pe urma activității sale, s-au îmbogățit simțitor mai multe
domenii ale culturii, unele dintre acestea chiar ocupând un loc de întâia
însemnătate. Intuiția ascuțită, gustul literar fin, extraordinara putere asociativă,
subtilitatea și profunzimea analizelor, vasta erudiție, originalitatea expresiei fac din
autorul „Istoria literaturii române” un mare critic și istoric literar. Prin creația
epică, Călinescu și-a cucerit un loc în rândul prozatorilor români de frunte.
Versurile și teatrul său aduc o notă originală în cuprinsul respectivelor genuri.
Eseurile, publicistica se integrează în literatura durabilă, prin mișcarea idelor, prin
vervă, prin calitatea stilului. Autor al unor opere monumentale, George Călinescu
se numără printre cei mai de seamă exponenți ai geniului creator românesc.
„Enigma Otiliei” este un roman realist prin promovarea următoarelor deziderate:
prezentarea veridică a societății de dinainte de Primul Război Mondial, observarea
socială și psihologică a personajelor, folosirea tehnicii detaliului semnificativ,
prezența tipurilor umane, subordonarea socială a femeii. Astfel, chiar autorul va
afirma „Romanul, în forma lui de azi, este un gen literar constituit aproape
exclusiv în secolul al XIX-lea și putem afirma cu prea puțină eroare că
Honore de Balzac este creatorul lui”, în „Reflecții mărunte asupra romanului”.
În primul argument, tema principală a acestei opere reprezintă aspecte ale vieții
burgheziei bucureștene din anii dinaintea Primului Război Mondial. Ca teme
secundare, avem temele moștenirii, paternității, averii. Avem și motive narative
specifice ce apar pe tot parcursul operei, precum avaristul, iubirea, „baba
absolută”, orfanii, parvenitul. Viziunea asupra lumii este realistă, în care
naratorul-obiectiv va fi și naratorul-comentator, așa cum și Nicolae Manolescu
afirmă: „În loc să înfățișeze realitatea, o studiază pe probe de laborator.”
Titlul este reprezentat analitic, cu o structură nominală formată dintr-un
substantiv comun „enigma” și un substantiv propriu, „Otilia”, arătând astfel
misterul protagonistei. Titlul a fost inițial denumit „Părinții Otiliei” care a făcut
referire la diferite tehnici moderne de construcție, cum sunt reflectarea poliedrică –
în care fiecare personaj o va descrie pe Otilia în propriul mod: Aglae va spune
despre ea că e „stricată și orfană”, Aurica „amenințare”, Costache Giurgiuveanu
„fe-fetița mea”, Felix o va vedea ca pe o iubire absolută, Stănică „o partidă
bună”, Weissmann „Orice femeie care iubește un bărbat, fuge de el, ca să
rămână în amintirea lui ca o apariție luminoasă. Domnișoara Otilia trebuie să
fie o fată inteligentă. După câte mi-ai spus, înțeleg că te iubește”, iar colegii lui
Felix „cea mai elegantă conservatoristă și mai mândră”- și comportamentismul,
adică imposibilitatea lui Felix de a înțelege comportamentul fetei și reacțiile ei prin
prisma relațiilor cu celelalte personaje.
Perspectiva narativă a acestui roman este obiectivă, cu un narator ce nu este în
totalitate omniscient, având ca personaj-reflector pe Felix. Avem mărci lexico-
gramaticale precum verbe la persoana a III-a: „strigă”, „zise”, „se îndoi”,
„îngălbeni”, „o sperie”, „impresionă”, „lăsase”, precum și moduri de expunere
ca narațiunea, descrierea – pentru strada Antim, personaje care conferă veridicitate,
fiind o funcție decorativă și simbolică- și dialogul, ce ajută la caracterizarea și
individualizarea personajelor.
De asemenea, în construcția acestui roman se folosește tehnica planurilor
paralele, făcându-se alternanță între ele pe tot parcursul acestuia, creând
compoziția clasică, ce este formată din douăzeci de capitole notate cu cifre romane.
„Enigma Otiliei” începe cu înfățișarea cadrului în care tipurile de oameni se vor
defini, vrednică de penelul lui Balzac. Se fixează astfel veridic cadrul temporal și
spațial, ni se prezintă personajele și se sugerează conflictul exterior și principalele
planuri epice: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de
orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean,
intra în strada Antim, venind dinspre strada Sfinții Apostoli cu un soi de
valiză în mână, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindcă, obosit, o trecea
des dintr-o mână într-alta.” În acest mod, cititorul intră în imaginarul creat odată
cu Felix Sima care, pătrunzând într-un univers necunoscut, asemenea unui neofit,
parcurge un drum de inițiere în calitate de martor și actor.
Finalul acestei opere va fi reprezentat de revenirea acestui tânăr care, împlinit pe
plan familial și social, pe strada Antim, la casa moșului Costache, însă va primi din
nou răspunsul ce-i va spulbera calmul și amintirile: „Aici nu stă nimeni”. Relația
dintre incipit și final este dată de replica lui Costache Giurgiveanu „Aici nu stă
nimeni”, care creează factura circulară a romanului.
În al doilea argument, acest roman prezintă un singur fir narativ ce se poate
observa cu ușurință. Felix Sima vine la București la unchiul său, Costache
Giurgiuveanu, pentru a urma facultatea de medicină. Ajuns la adresa indicată,
Otilia îi vine în întâmpinare și îl invită în casa unchiului, unde va face cunoștință
cu restul personajelor: clanul Tulea, Stănică Rațiu și Pascalopol. Următoarea zi,
Otilia îi prezintă locuința, remarcând felul jucăuș al fetei și este surprins când
găsește o scrisoare către „Otilia Mărculescu”. Curios de enigma numelui, află că
soarta fetei nu este cu mult diferită de a lui. Rugat de Aglae, va oferi meditații
corigentului Titi, având ca atașament bonus pe Aurica. Cu timpul, va dezvolta
sentimente tot mai puternice pentru Otilia cu care va petrece majoritatea timpului
său. În acest mod se va clădi o relație profundă de prietenie, dar nu și de cuplu în
devenire. Felix îi va confesa cu emoție iubirea sa adâncă, însă Otilia va rămâne
copilăroasă, devenind gelos când Pascalopol o va răsfăța. Din cauza unei ușoare
insolații și efort, moș Costache va avea un atac de inimă, moment care va declanșa
cucerirea averii lui de către clanul Tulea. Însănătoșindu-se, vor urma multe alte
conflicte ce vor afecta relațiile Otiliei cu personajele din jur, ajungând să se
căsătorească și să fugă cu Pascalopol la Paris. După mult timp, în care Felix se va
schimba, va uita de iubirea adolescentină și se va stabili pe plan familia, emoțional
și social, se întâlnește iar cu Pascalopol în tren. Prin el află că cei doi au divorțat,
Otilia s-a recăsătorit și că înfățișarea ei fizică este de nerecunoscut. Toate
amintirile se vor nărui în momentul în care Felix se va întoarce la casa lui moș
Costache, de pe strada Antim, și va primi același răspuns ca cel din trecut: „Aici
nu stă nimeni”.
Avem și conflicte prezente în acest roman. Avem un conflict exterior ce este
stabilit între toate personajele, pentru averea lui moș Costache ce este cuvenită
Otiliei. De asemenea, există și un conflict interior, un conflict erotic, reprezentat de
zbuciumul lui Felix, un conflict ce privește rivalitatea adolescentului și a maturului
Pascalopol în vederea obținerii iubirii protagonistei.
În altă ordine de idei, se folosește tehnica balzaciană pentru descrierea mediului,
dar și a personajelor, ce are tendința de generalizare care conduce la realizarea
unor tipologii clasice. Astfel, Costache Giurgiuveanu e tipul avarului, Aglae e
„baba absolută”, Aurica e „fata bătrână”, Simion Tulea e dementul senil, Titi e
debilul mintal, Stănică Rațiu e tipul avaristului, Otilia e tipul femeiii enigmatice,
Felix e tipul adolescentului ambițios, iar Pascalopol este aristocratul rafinat.
Otilia este protagonista operei aduse în discuție, un personaj eponim, care
prezența ei înviorează și luminează atmosfera mediului în care se află. Ea are un
amestec de copilărie și adolescență, un instinct feminin sigur, e naivă și plină de
candoare, „părea că știe multe și intimida pe bărbați”. În conturarea ei, cel mai
complex personaj al acestui roman, scriitorul folosește tehnica modernă a
perspectivelor multiple și observației psihologice. Chiar moș Costache „o sorbea
umilit din ochi și râdea din toată fața lui spână”, iar Pascalopol o descrie de
multe ori: „o mare ștrengăriță”, „cu un temperament de artist”, „o rândunică
închisă în colivie”, „o ființă gingașă care merită ocrotirea”, „o floare rară”, „o
fată mândră și independentă”. Astfel, Marieta Popescu spune „Este, poate, o
prefigurare a finalului, a opțiunii Otiliei, care rămâne o enigmă a feminității.
Eroina se înscrie în rândul altor personaje feminine, remarcabile din romanul
românesc: Sașa Comăneșteanu din „Viața la țară” de Duiliu Zamfirescu,
Olguța din „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”, Adela din romanul eponim
scris de George Ibrăileanu”.
 Un alt argument menit să susțină faptul că „Enigma Otiliei” este un roman realist
este relația dintre Otilia și Felix. Cei doi au caractere în formare și nu au toate
trăsăturile precizate, cum au celelalte personaje. Felix este un adolescent dornic să
înfăptuiască lucruri mari, pândind năluca gloriei, iar Otilia este o fată încântătoare,
sensibilă, generoasă și înclinată spre confort, cu un amestec de mister și grație, de
luciditate și inocență copilăroasă. Enigma nu se află în Otilia, ci în mintea lui Felix
Sima, chiar autorul afirmând: „Pentru orice tânăr de douăzeci de ani,
enigmatică va fi în veci fata care îl va respinge, dându-i totuși dovezi de
afecțiune”. Dar Otilia este cea care rezumă drama feminității, sentimentul
anxietății, înscriindu-se în „Eternul feminin și în clip”, cum spune și Constantin
Ciopraga.
În opinia mea, romanul „Enigma Otiliei” este demn de a sta alături de marile
creații ale lumii. Sau cum spune Maria Năstare: „ „Enigma Otiliei”- o sumă de
tipuri umane: un avar, o „babă absolută”, o fată bătrână, un parvenit, un
idiot, o fată enigmatică, un tânăr intelectual cinstit și ambițios, un moșier
rafinat, cărora scriitorul le conferă o identitate proprie într-una dintre marile
realizări ale literaturii române interbelice.”
În concluzie, romanul „Enigma Otiliei” aparține realismului prin prezentarea
veridică a societății burgheze dinainte de Primul Război Mondial, observarea
socială și psihologică a personajelor, folosirea tehnicii detaliilor semnificative
prezența tipurilor umane și subordonarea socială a femeii.