Enigma Otiliei

de George Călinescu
-caracterizarea personajului principal-

Proza narativă se distinge prin prezența narațiunii, existența unui

narator, prezența personajelor, a acțiunii, a conflictelor și a subiectului.
Una dintre speciile prozei narative este romanul, caracterizat prin
complexitatea acțiunilor și a personajelor, acțiune amplă, organizată pe
mai multe planuri diegetice, multitudinea conflictelor, perioada întinsă a
evenimentelor.
Ilustrativă pentru specia romanului realist obiectiv în literatura
română este opera lui George Călinescu, ,,Enigma Otiliei”, considerată o
scriere cu influențe balzaciene datorită temei paternității, realizării unei
galerii de portrete balzaciene (arivistul, avarul, ambițiosul) și descrierii
detaliate a interioarelor, exterioarelor, mobolierului pentru a prefigura
caracterul personajelor.
Încadrarea în estetica realistă este justificată de temele lucrării,
construcția simetrică și circulară, personajele în relație cu mediul, finalul
închis, conflictele puternice. Sursele operei justifică dimensiunea
realistă: autorul se inspiră din propria existență, moartea unei mătuși ale
cărei rude lupră pentru avere, autorul însuși recunoscându-se în
personajul Felix Sima, iar Otilia își are punct de plecare în imaginea unei
Otilii din copilăria scriitorului, o fire sensibilă, artistă și frumoasă.
Încadrarea în perioada interbelică este dată de apariția romanului în
anul 1938.
 Temele operei ilustrează caracterul realist-obiectiv, dezvăluind
complexitatea textului: monografia societății bucureștene de la începutul
secolului al XX-lea, condiția intelectualului plat care luptă să-și
împlinească aspirațiile profesionale. Totodată, romanul însuflețește și
teme precum: istoria unei moșteniri, relațiile familiale degradate, iubirea
ca eșec într-o lume burgheză limitată.
Condiția protagonistului se relevă prin raportare la câteva elemente
de structură și compoziție, precum: titlu, incipit, final, conflicte,
perspectiva narativă.
1.Titlul este sugestiv, ilustrând condiția eternului feminin și situând
de la început personajele sub semnul imprevizibilului și al neputinței de
a o încadra într-un anumit tipar. Pe parcursul acțiunii, romanul clarifică
enigma Otiliei, în care se proiectează însăși feminitatea, amestecul de
copilărie și maturitate, de seriozitate și amuzament. Condiția fetei este
sintetizată de Pascalopol în final:,, a fost o fată delicioasă, dar ciudată.
Pentru mine e o enigmă”.
2.Incipitul romanului este construit în maniera esteticii realiste.
Romanul debutează cu fixarea exactă a timpului și spațiului: într-o seară
de iunie a anului 1909, pe la orele zece. Spațiul este descris minuțios,
prin tehnica pâlniei: se surprinde mai întâi imaginea globală a străzii
Antim ale cărei case exprimă delăsarea, ruina, răceala, lipsa de gust.
Cadrul se restrânge pănă la casa lui Costache Giurgiuveanu, descrisă din
perspectiva unui estet care surprinde ruina și răceala casei, amestecul
grosolan de stiluri, tencuiala crăpată. Toate aceste elemente anticipă
zgârcenia, lipsa de gust a proprietarului. Strada și casa sunt descrise din
perspectiva lui Felix, portretizat și el minuțois, venit de la Iași să
studieze medicina la București și căutând casa tutorelui său Costache
Giurgiuveanu.
 3.Prin circularitate, romanul se încheie după aproximativ zece ani,
prin revenirea lui Felix pe aceeași stradă, într-o încercare de recuperare a
timpului pierdut. Strada și-a păstrat aspectul dezolant, iar casa lui moș
Costache pare înnegrită și nelocuită. Cuvintele bătrânului ,,aici nu stă
nimeni” încheie în mod simbolic opera, ilustrând faptul că aceste
personaje nu lasă nimic în urmă, populând efemer acest spațiu.
4.Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai
multe planuri narative care urmăresc destinul unor personaje, prin
acumularea detaliilor: declinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor clanului
Tulea, al lui Stănică. Un plan urmărește lupta dusă de clanul Tulea
pentru obținerea averii lui Costache Giurgiuveanu și înlăturarea Otiliei.
Al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix Sima care, rămas orfan,
vine la București pentru a studia medicina, locuiește la tutorele său și
trăiește iubirea adolescentină pentru Otilia. Autorul acordă interes și
planurilor secundare pentru susținerea imaginii ample a societății
citadine.
Subiectul romanului se construiește cronologic, prin înlănțuirea
evenimentelor și prin alternanță, completate prin inserția unor
micronarațiuni în structura romanului.
5.Istoria unei moșteniri include două conflicte succesorale: primul
este iscat în jurul averii lui Moș Costache (adversitatea manifestată de
Aglae față de Otilia) și al doilea destramă familia Tulea (interesul lui
Stănică pentru averea bătrânului). Conflictul erotic privește rivalitatea
adolescentului Felix și a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei.
Conflictul interior al lui Felix Sima este generat de sentimentele de
confuzie, gelozie, incertitudine, datorate influenței acțiunilor Otiliei
asupra lui (pe care acesta o iubește).
 6.Proza realist-obiectivă se realizează prin narațiunea la persoana a
III-a. Naratorul este obiectiv, detașat (neimplicându-se în faptele
prezentate), omniscient (știe mai multe decât personajele sale) și
omniprezent (controlează evoluția lor ca un regizor universal).
7.Deși adoptă un ton obiectiv, naratorul se ascunde în spatele
măștilor sale care sunt personajele, fapt dovedit de limbajul uniformizat.
În limbajul personajelor se utilizează aceleași mijloace lingvistice,
indiferent de situația socială sau de cultura lor (cu toate că Aglae
pronunță învechit unele cuvinte, marcă a inculturii și a snobismului:
,,falșă”). Se observă preferința în descriere pentru grupul nominal și
pentru epitetul neologic (,,aspect bizar”). Descrierea se realizează prin
aglomerarea detaliilor sau prin hiperbolizare (imaginea romantică a
Bărăganului).
În cadrul romanului ,,Enigma Otiliei“, George Călinescu distinge
două feluri de indivizi, în fucție de capacitatea de adaptare la lume: cei
care se adaptează moral (au o concepție morală asupra vieții, sunt
capabili de motivația actelor proprii: Felix, Pascalopol) și cei care se
adaptează automatic (instincțional, organizați aproape schematic,
ilustrând câte un tip uman: cocheta, fata bătrână, avarul, dementul senil).
Personajele sunt introduse printr-o scenă colectivă care fixează relațiile
dintre ele și anticipează conflictele: jocul de cărți din sufrageria lui Moș
Costache, unde, pe de o parte Felix face cunoștință cu unchiul său și, pe
de altă parte, cu Otilia al cărei comportament cald, familial, natural, îl
determină pe Felix să se apropie spontan de ea.
Unul dintre personajele principale ale romanului este Otilia
Mărculescu, un personaj modern, realizat prin tehnica
pluriperspectivismului, în fiecare pagină ea fiind alta. Fata sparge
tiparele clasice care reunesc un avar, un arivist, o babă absolută, o fată
bătrână, fiind înconjurată de admiratori, iubită de Giurgiuveanu și de
tânărul Felix, apoi de Pascalopol. Fiecare o va cunoaște mai mult sau
mai puțin , dar Otilia va rămâne, cu toată evoluția ei, o ,,enigmă”.
Din punct de vedere social, Otilia este o orfană crescută de
Costache Giurgiuveanu, aceasta fiind fiica celei de-a doua soție a sa. Are
o poziție ingrată în casa bătrânului, întrucât sora acestuia o percepe ca pe
o posibilă rivală la moștenirea lui Costache. Studentă la conservator, are
o fire de artist, cântă la pian, iar descrierea camerei și a vestimentației
dezvăluie tinerețea, vitalitatea, care se află în contrast cu restul casei.
Este protejata lui Pascalopol, un bărbat în vârstă care-i satisface
capriciile și cu care Otilia se va căsători după ce se va despărți de Felix.
Moral, trăsăturile Otiliei dezvăluie spontaneitatea, naturalețea,
sinceritatea, delicatețea, amestecul de inocență și maturitate. Veselă și
optimistă, Otilia detestă prefăcătoria celor din clanul Tulea, se bucură de
viață și îl iubește sincer pe Moș Costache. Are o atitudine modernă față
de Felix, deși nu-i oferă dovada unei iubiri altfel. Spontană, naturală,
plină de viață, are totuși conștiința condiției sale nefericite, știind că dacă
moș Costache va muri, ea va rămâne pe drumuri.
Portretul psihologic se definește prin comportamentul imprevizibil,
oscilațiile contradictorii, trecerile bruște de la o stare la o alta, de multe
ori atitudinile sale sunt înțelese greșit de cei din jur care nu reușesc să o
cunoască și să o înțeleagă pe deplin. Fire imprevizibilă, derutându-l pe
Felix prin plecarea la Paris cu Pascalopol și căsătoria cu acesta după ce
își făcuseră planuri de viitor împreună. Se plictisește repede, viața
monotonă o sperie, întrucât percepe existența în spiritul aventuros al
artistului (libertate, sfidarea convențiilor).
Otilia reprezintă eternul feminin, în zugrăvirea căruia autorul este
inspirat de o persoană deosibită, întâlnită în copilărie:,,fata cu părul ca
un fum, exuberantă și reflexivă, cultă, nebunatică (serioasă, furtunoasă,
meditativă, muzicantă)”, însuși mărturisind: ,,Ori de câte ori imaginația
mea înregistra o ființă feminină, în ea era un minimum de Otilia”.
Încă de la început, naratorul îi realizează un sugestiv portret
fizionomic și vestimentar care evidențiază vărsta (18-19 ani) și
feminitatea.
Celelalte personaje o receptează diferit: prin caracterizare directă
Aglae o denigrează, considerând-o ,,dezmățată”, ,,nerușinată”, care
sucește mințile bărbaților, atacând-o în permanență. Aurica o invidiază și
crede că din cauza ei nu se poate mărita. Stănică Rațiu o apreciază:
,,deșteaptă fată Otilia” sau o denigrează în funcție de împrejurări. Pentru
Pascalopol, Otilia este fiica pe care n-a avut-o sau o posibilă iubită,
considerând-o o enigmă (,,Pentru mine e o enigmă”). Moș Costache o
consideră ,,fetița tatii”, iar Felix o idealizează.
Autocaracterizarea relevă instabilitatea mentală a fetei:,, mă
plictisesc repede”, ,,sufăr când sunt contrariată”.
În mod indirect, trăsăturile personajului reies din fapte, gesturi și
evenimente care completează imaginea unei ființe complexe și
contradictorii: îi oferă lui Felix o atenție maternă încă de la sosirea sa, nu
răspunde răutăților familiei Tulea, nu-l acuză pe bătrânul avar că nu a
adoptat-o, se bucură de micile atenții ale lui Pascalopol.
Una dintre trăsăturile definitorii ale Otiliei este imprevizibilitatea
care se evidențiază în scena călătoriei cu Pacalopol la Paris, care o
maturiează și o determină să privească viața mai serios, cucerindu-l pe
deplin pe moșierul cu care, în cele din urmă, se va căsători. O altă scenă
cheie este cea a ultimei întâlniri dintre ea și Felix în care se observă
percepțiile diferite asupra iubirii. Otilia percepe iubirea într-un mod
copilăresc, prin dăruire și libertate absolută, neputând aștepta până când
Felix își va atinge toate țelurile propuse în privința carierei.
 În esență, Otilia rămâne un personaj contradictoriu, complex și
enigmatic care-și duce cu demnitate condiția de orfană și-și asumă
destinul.