Enigma Otiliei

de George Călinescu
= relația dintre Otilia Mărculescu și Felix Sima =
Roman interbelic realist balzacian

Supranumit de catre Geo Bogza “o plăsmuire de geniu a acestor pământuri și a

acestui popor, una dintre cele mai fertile și inspirate minți de cărturar de la Dimitrie Cantemir
pâna în zilele noastre”, G. Călinescu este o personalitate culturală românească de tip
enciclopedic. El își desfășoară activitatea la sf perioadei interbelice si inceputul celei
contemporame, fiind deopotriva critic si istoric literar, biograf, monografist, eseist,
romancier, poet, dramaturg.
Al doilea dintre cele patru romane călinesciene, „Enigma Otiliei” apare în 1938,
la sfârșitul perioadei interbelice, și este un roman realist obiectiv de factura balzaciana, care
inglobeaza elemente de modernitate.
Titlul inițial - „Părinții Otiliei” - ilustreaza ideea balzaciană a paternității, având
în vedere că fiecare personaj determină într-o anume măsură destinul orfanei Otilia, ca niște
„părinți”. La sfatul editorului, Călinescu schimbă titlul, deplasând accentul de la motivul
realist al paternității la misterul protagonistei, Otilia simbolizând esența dilematică a
feminității, natura contradictorie a sufletului omenesc.Sub aspect tematic, romanul este
citadin și balzacian prin aceea că realizează o veritabilă frescă a societății bucureștene la
începutul secolului XX, o monografie a vieții burgheziei din perspectivă socială (familia) și
economică (istoria moștenirii lui Costache Giurgiuveanu), pe fundalul căreia se proiectează
formarea (maturizarea) tânărului Felix Sima, care, înainte de a-și face o carieră, trăiește
experiența primei iubiri (Otilia).
Perspectiva narativă obiectivă presupune existența unui narator omniscient,
omniprezent, care ghidează evoluția personajelor ca un regizor universal, în timp ce reperele
spațio-temporale fixează acțiunea în București, inițial în strada Antim, „într-o seară de la
începutul lui iulie 1909”.
Destinele personajelor se circumscriu unui univers încadrat de simetria incipitului cu
finalul. Astfel, cartea începe și se încheie cu descrierea străzii și a casei lui moș Costache,
realizată din perspectiva lui Felix, în momente diferite ale existenței sale: în adolescență și
aproximativ zece ani mai târziu „după război”, dar și cu replica lui moș Costache: „Aici nu
stă nimeni”. Această simetrie determină structura circulară a operei, cele douăzeci de
capitole desfășurându-se, la nivel compozițional, în două planuri narative principale: unul
care urmărește destinul tânărului Felix Sima (bildungsroman), altul care vizează clanul
familial (familiile Giurgiuveanu și Tulea).
Totodată, importante pentru evidențierea relației dintre personajele romanului sunt
conflictele: conflictul succesoral îl implică pe bătrânul Costache Giurgiuveanu (și, automat,
pe Otilia), a cărui avere este râvnită de clanul Tulea (familia surorii lui) și de intrusul Stănică
Rațiu (ginerele Aglaei Tulea); conflictul erotic este echivalent cu rivalitatea dintre
adolescentul Felix și maturul Pascalopol pentru iubirea Otiliei.
În acest context, relația dintre Felix Sima și Otilia Mărculescu constituie filonul
romantic al operei într-o lume a parvenitismului, a ascensiunii burgheziei. El – intelectualul
în formare, ea – femeia enigmatică, cele două personaje scot în evidență pe de o parte antiteza
romantică între pasiune și rațiune, pe de altă parte ideea de atracție a contrariilor. Felix și
Otilia au în comun condiția socială - ambii sunt adolescenți orfani ce au nevoie de protectori
(Costache și Pascalopol) - și statutul intelectual superior față de copiii familiei Tulea (deși
orfani, Felix și Otilia sunt studenți: el, la Medicină, ea, la Conservator).
Felix, fiu al medicului Iosif Sima din Iași, vine în București pentru a studia Medicina,
stabilindu-se la unchiul și tutorele lui, bătrânul avar Costache Giurgiuveanu. „Străinul” este
caracterizat direct de către narator încă de la începutul romanului, când vine în casa
bătrânului:
„un tânăr de vreo optsprezece-nouăsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean (...).
Fața îi era însă juvenilă și prelungă, aproape feminină (...), dar culoarea măslinie a
obrazului și tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară întaia impresie.”
Otilia Mărculescu, fiica vitregă (dar neadoptată oficial) a lui moș Costache, intră în
scenă tot printr-o descriere directă, din perspectiva lui Felix, care „văzu (...) un cap prelung și
tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri. (...) Fata părea să aibă optsprezece-
nouăsprezece ani. Fața măslinie, cu nasul mic și ochii foarte albaștri, arăta și mai
copilărească între multele bucle și gulerul de dantelă.”
Încă de la început, Otilia îl primește cu căldură și are o atitudine protectoare față de
Felix, amândoi fiind încadrați de Aglae Tulea în aceeași categorie prin reproșul adresat
fratelui ei: „N-am știut, faci azil de orfani.”
Cei doi tineri se înțeleg și se acceptă chiar din momentul întâlnirii, când Otilia, în
lipsa unei camere pregătite, îi oferă fără rezerve chiar camera ei, introducându-l pe Felix în
intimitatea odăii, dar și a sufletului său. În dezordinea lucrurilor aruncate haotic, printre cărți,
păpuși, rochii, pantofi, jurnale de modă, farduri, partituri, el ghicește ascunzișurile sufletului
fetei, dându-și seama de firea sa rebelă și exuberantă.Ființe superioare prin formatul
intelectual, prin preocupările artistice, prin inocența trăirilor, Felix și Otilia sunt legați din
primele momente de o afecțiune delicată. Impulsiv și încă imatur, tânărul are o viziune
romantică asupra iubirii, transformând-o pe Otilia într-un ideal de feminitate. Însetat de
certitudini, el este descumpănit de comportamentul derutant, oscilant al fetei. De altfel,
Călinescu însuși justifică misterul personajului feminin prin prisma imaturității lui Felix:
„Nu Otilia are o enigmă, ci Felix crede că are. Pentru orice tânăr de douăzeci de ani,
enigmatică va fi în veci fata care îl va respinge, dându-i dovezi de afecțiune.”
În același timp, Otilia însăși recunoaște cu sinceritate, prin autocaracterizare, față de
Felix, că este o ființă dificilă: „Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă! (...) Eu am un
temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.”
În conturarea personajului, Calinescu utilizează tehnica modernă a reflectării
poliedrice, imaginea ei compunându-se din impresii diferite, uneori contradictorii ale celor
din jur. O mare parte din roman, aceasta este prezentata din perspectiva exclusiv
comportamentistă, naratorul expunând doar faptele, vorbele, atitudinile sale, caracterizând-o
in mod indirect, omițând reliefarea gândurilor sale. Această perspectiva este completata de
multiplele conturări ale personalitătii ei, așa cum se reflecta in constiinta celorlalte personaje.
Costache Giurgiuveanu „o sorbea umilit din ochi", iubind-o foarte mult pe „fe-fetita" lui,
Pascalopol o admiră profund si o consideră "o ființă gingasa", „o strengărita", „o artista", „o
floare rară". Pentru Aglae insa, ea este „o fată fără capătâi", „o dezmatata", „o stricata",
catalogari izvorâte din răutate si invidie.Stănica Ratiu, desi apartine clanului pentru care
Otilia este dezagreabila, o priveste admirativ, intuindu-i subtilitatea personalitatii: „nostima
fata", "desteapta", dar „sireata".
În ceea ce privește secvențele semnificative pentru evoluția relației dintre cei doi,
trebuie menționată scena întâlnirii nocturne din camera lui Felix, din care reiese afecțiunea
lor sinceră, delicată, dar platonică, ingenuă, respectul reciproc și încrederea. Deși il iubește
pe Felix , ea gândește matur în ceea ce îi priveste, concluzionând, in mod altruist, că tânărul
va trebui să se preocupe de cariera sa, in calea căreia ea ar reprezenta doar o piedică.Nedorind
să-i perturbe realizarea profesionala, decide sa-l părăsească, fugind neașteptat cu Pascalopol.
Este același Pascalopol care-i mărturisise cândva lui Felix că nu știe „cât e viril și cât e
patern” în dragostea pentru protejata sa.
 Otilia ramâne o enigmă atât pentru Felix, cât si pentru Pascalopol. Niciunul dintre
ei nu o cunoaste îndeajuns, fiind permanent surprinsi de comportamentul ei. Jocul atractiei si
al respingerii initiat de fată, le conferă sentimentul nesigurantei, nestiind dacă ea îi iubeste cu
adevărat sau doar îi amăgește.
O altă scenă semnificativă este cea din Epilog când, cu câțiva ani mai târziu,
întălnirea întâmplătoare a celor doi bărbați, relevă faptul că taina sufletului feminin nu poate
fi dezlegată. Astfel, Pascalopol îi arată o fotografie cu Otilia lui Felix devenită între timp
soția unui conte. Femeia frumoasă din fotografie nu mai este tânăra exuberantă, căci, „un aer
de platitudine (...) stingea totul”. Felix, devenit între timp un medic renumit și profesor
universitar, înțelege abia acum alegerea înțeleaptă și matură a Otiliei de a nu sta în calea
împlinirii profesionale a bărbatului iubit, ceea ce a dat fiecăruia libertatea de a-și urma,
independent, propriul destin.
Prin urmare, consider că cele două personaje, în care autorul însuși mărturisește că a
proiectat o parte din sine, constituie un cuplu romantic prin aceea că Otilia reprezintă pentru
Felix mai degrabă o imagină idealizată decât o femeie pe care o iubește cu adevărat.