ENIGMA OTILIEI

de George Calinescu
caracterizare personaj
Roman interbelic realist balzacian
Supranumit de catre Geo Bogza “o plăsmuire de geniu a acestor pământuri și a acestui
popor, una dintre cele mai fertile și inspirate minți de cărturar de la Dimitrie Cantemir pâna în
zilele noastre”, G. Călinescu este o personalitate culturală românească de tip enciclopedic. El
își desfășoară activitatea la sf perioadei interbelice si inceputul celei contemporame, fiind
deopotriva critic si istoric literar, biograf, monografist, eseist, romancier, poet, dramaturg.
Al doilea dintre cele patru romane călinesciene, „Enigma Otiliei” apare în 1938, la
sfârșitul perioadei interbelice, și este un roman realist obiectiv de factura balzaciana, care
inglobeaza elemente de modernitate.
Titlul inițial - „Părinții Otiliei” - ilustreaza ideea balzaciană a paternității, având în
vedere că fiecare personaj determină într-o anume măsură destinul orfanei Otilia, ca niște
„părinți”. La sfatul editorului, Călinescu schimbă titlul, deplasând accentul de la motivul
realist al paternității la misterul protagonistei, Otilia simbolizând esența dilematică a
feminității, natura contradictorie a sufletului omenesc.
Sub aspect tematic, romanul este citadin și balzacian prin aceea că realizează o veritabilă
frescă a societății bucureștene la începutul secolului XX, o monografie a vieții burgheziei din
perspectivă socială (familia) și economică (istoria moștenirii lui Costache Giurgiuveanu), pe
fundalul căreia se proiectează formarea (maturizarea) tânărului Felix Sima, care, înainte de a-
și face o carieră, trăiește experiența primei iubiri (Otilia).
Perspectiva narativă obiectivă presupune existența unui narator omniscient, omniprezent,
care ghidează evoluția personajelor ca un regizor universal, în timp ce reperele spațio-
temporale fixează acțiunea în București, inițial în strada Antim, „într-o seară de la începutul
lui iulie 1909”.
Destinele personajelor se circumscriu unui univers încadrat de simetria incipitului cu
finalul. Astfel, cartea începe și se încheie cu descrierea străzii și a casei lui moș Costache,
realizată din perspectiva lui Felix, în momente diferite ale existenței sale: în adolescență și
aproximativ zece ani mai târziu „după război”, dar și cu replica lui moș Costache: „Aici nu stă
nimeni”. Această simetrie determină structura circulară a operei, cele douăzeci de capitole
desfășurându-se, la nivel compozițional, în două planuri narative principale: unul care
urmărește destinul tânărului Felix Sima (bildungsroman), altul care vizează clanul familial
(familiile Giurgiuveanu și Tulea).
Totodată, importante pentru evidențierea personajului principal al romanului sunt conflictele:
conflictul succesoral îl implică pe bătrânul Costache Giurgiuveanu (și, automat, pe Otilia), a
cărui avere este râvnită de clanul Tulea (familia surorii lui) și de intrusul Stănică Rațiu
(ginerele Aglaei Tulea); conflictul erotic este echivalent cu rivalitatea dintre adolescentul
Felix și maturul Pascalopol pentru iubirea Otiliei.
Otilia Mărculescu, fiica vitregă (dar neadoptată oficial) a lui moș Costache, intră în
scenă tot printr-o descriere directă, din perspectiva lui Felix, care „văzu (...) un cap prelung și
tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri. (...) Fata părea să aibă optsprezece-
nouăsprezece ani. Fața măslinie, cu nasul mic și ochii foarte albaștri, arăta și mai copilărească
între multele bucle și gulerul de dantelă.” Otilia reprezintă tipul eternului feminin, în
zugrăvirea căruia autorul este inspirat de o persoana deosebită, întâlnită în copilărie: “fata cu
părul ca un fum, exuberantă și reflexivă, cultă, nebunatică, serioasă, furtunoasă, meditativă,
muzicantă”, însuși mărturisind:”Ori de câte ori imaginația mea a înregistrat o ființă feminină,
în ea era un minimum de Otilia.”.
Încă de la început, Otilia îl primește cu căldură și are o atitudine protectoare față de
Felix, amândoi fiind încadrați de Aglae Tulea în aceeași categorie prin reproșul adresat
fratelui ei: „N-am știut, faci azil de orfani.” Cei doi tineri se înțeleg și se acceptă chiar din
momentul întâlnirii, când Otilia, în lipsa unei camere pregătite, îi oferă fără rezerve chiar
camera ei, introducându-l pe Felix în intimitatea odăii, dar și a sufletului său. În dezordinea
lucrurilor aruncate haotic, printre cărți, păpuși, rochii, pantofi, jurnale de modă, farduri,
partituri, el ghicește ascunzișurile sufletului fetei, dându-și seama de firea sa rebelă și
exuberantă.În acest caz,însușirile eroinei sunt deduse din prezentarea mediului în care trăiește
prin caracterizarea indirectă.
Ființe superioare prin formatul intelectual, prin preocupările artistice, prin inocența
trăirilor, Felix și Otilia sunt legați din primele momente de o afecțiune delicată. Impulsiv și
încă imatur, tânărul are o viziune romantică asupra iubirii, transformând-o pe Otilia într-un
ideal de feminitate. Însetat de certitudini, el este descumpănit de comportamentul derutant,
oscilant al fetei. De altfel, Călinescu însuși justifică misterul personajului feminin prin prisma
imaturității lui Felix: „Nu Otilia are o enigmă, ci Felix crede că are. Pentru orice tânăr de
douăzeci de ani, enigmatică va fi în veci fata care îl va respinge, dându-i dovezi de afecțiune.”
 În același timp, Otilia însăși recunoaște cu sinceritate, prin autocaracterizare, față de
Felix, că este o ființă dificilă: „Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă! (...) Eu am un
temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.” Cu alte cuvinte, ea
se lasă descoperită, fiind un amestec bizar de atitudine naivă, copilăroasă, cu maturitate,
uneori regăsindu-se drept împrăștiată și visătoare, alteori lucidă și plină de tact.
În conturarea personajului, Calinescu utilizează tehnica modernă a reflectării poliedrice,
imaginea ei compunându-se din impresii diferite, uneori contradictorii ale celor din jur. O
mare parte din roman, aceasta este prezentata din perspectiva exclusiv comportamentistă,
naratorul expunând doar faptele, vorbele, atitudinile sale, caracterizând-o in mod indirect,
omițând reliefarea gândurilor sale. Această perspectiva este completata de multiplele conturări
ale personalitătii ei, așa cum se reflecta in constiinta celorlalte personaje. Costache
Giurgiuveanu „o sorbea umilit din ochi", iubind-o foarte mult pe „fe-fetita" lui, Pascalopol o
admiră profund si o consideră "o ființă gingasa", „o strengărita", „o artista", „o floare rară".
Pentru Aglae insa, ea este „o fată fără capătâi", „o dezmatata", „o stricata", catalogari izvorâte
din răutate si invidie.Stănica Ratiu, desi apartine clanului pentru care Otilia este dezagreabila,
o priveste admirativ, intuindu-i subtilitatea personalitatii: „nostima fata", "desteapta", dar
„sireata".Fiind roman al unor antiteze evidente, cum ar fi Felix-Titi, Costache-Pascalopol, și
Otilia este conturată în antiteză cu celelalte personaje, amintind aici opoziția față de fata
bătrână a romanului, Aurica, sau personajul marcat de răutate, Aglae. Ea nu are nici „acea
slăbiciune suptă și pătată a Aureliei” și nici firea malițoasă a surorii lui Costache.
În ceea ce privește secvențele semnificative pentru portretizarea acesteia, trebuie
menționată scena întâlnirii nocturne din camera lui Felix, din care reiese afecțiunea lor
sinceră, delicată, dar platonică, ingenuă, respectul reciproc și încrederea.Deși il iubește pe
Felix , ea gândește matur în ceea ce îi priveste, concluzionând, in mod altruist, că tânărul va
trebui să se preocupe de cariera sa, in calea căreia ea ar reprezenta doar o piedică.Nedorind
să-i perturbe realizarea profesionala, decide sa-l părăsească, fugind neașteptat cu Pascalopol.
Este același Pascalopol care-i mărturisise cândva lui Felix că nu știe „cât e viril și cât e
patern” în dragostea pentru protejata sa.
Otilia ramâne o enigmă atât pentru Felix, cât si pentru Pascalopol. Niciunul dintre ei nu o
cunoaste îndeajuns, fiind permanent surprinsi de comportamentul ei. Jocul atractiei si al
respingerii initiat de fată, le conferă sentimentul nesigurantei, nestiind dacă ea îi iubeste cu
adevărat sau doar îi amăgește.
O altă scenă semnificativă este cea din Epilog când, cu câțiva ani mai târziu, întălnirea
întâmplătoare a celor doi bărbați, relevă faptul că taina sufletului feminin nu poate fi
dezlegată. Astfel, Pascalopol îi arată o fotografie cu Otilia lui Felix devenită între timp soția
unui conte. Femeia frumoasă din fotografie nu mai este tânăra exuberantă, căci, „un aer de
platitudine (...) stingea totul”. Felix, devenit între timp un medic renumit și profesor
universitar, înțelege abia acum alegerea înțeleaptă și matură a Otiliei de a nu sta în calea
împlinirii profesionale a bărbatului iubit, ceea ce a dat fiecăruia libertatea de a-și urma,
independent, propriul destin.
În concluzie, constituindu-se ca sumă a ipostazelor textuale zugrăvite, autorul mărturiseste
că personajul feminin al romanului reprezinta propriul ideal de feminitate: "Otilia este eroina
mea lirica, proiectia mea in afară [...] e fondul meu de ingenuitate si copilărie”