APARASCHIVEI IOANA-RALUCA

Enigma Otiliei
de George Călinescu
Romanele călinesciene pornesc de la câteva puncte comune, teoretizate de chticul literar, care
preferă maniera clasică de abordare a materialului epic. Astfel, realismul de factură balzaciană
se îmbină în mod original cu trăsături reprezentative moderniste, fiind evidente în scrierea sa
crearea de caractere marcate de o trasatura dominantă, devenite tipologii de factură universală,
adoptarea manierei balzaciene de redare a subiectului, evidentă prin tehnica narativă, prin
fixarea caracterelor în timp și spațiu, prin descrierea minuțioasă a cadrului, a arhitecturii
clădirilor, a vestimentației, dar și pluriperspectivismul, relativizarea perspectivei narative.
Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu personaje numeroase și
acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri narative și dezvoltând conflicte puternice.
Trăsăturile care încadrează scrierea „Enigma Otiliei" printre romanele realist-obiective sunt:
prezentarea veridică a evenimentelor, narator omniscient și omniprezent, perspectiva narativă
obiectivă, utilizarea persoanei a treia, reliefarea individului ca produs al mediului căruia îi
aparține, preferința pentru tipuri umane și integrarea descrierilor minuțioase în structura epică.
Enigma Otiliei" este un roman realist obiectiv de factură balzaciana, care înglobează elemente
de modernitate El apare în 1938, la sfârşitul perioadei interbelice și prezintă, în manieră realistă,
viata burgheziei bucureştene de la inceputul secolului al XX-lea, dezvoltând problematica
mostenirii şi pe cea a paternitați.
Titlul inițial al romanului a fost „Părintii Otiliei", ilustrând motivul paternității. Acesta a fost
ulterior schimbat pentrua se accentua trăsătură de caracter definitorie a eroinei. Personalitatea
Otiliei este „enigmatică", fiind interpretată în mod diferit de fiecare dintre personajele
romanului, ceea ce constituie o notă de modernitate a scrierii, anume relativizarea perspectivei
narative.
Creația epică este amplă, fiind alcătuită din douăzeci de capitole şi structurată în două planuri
narative principale: istoria complicată a unei moşteniri şi destinul tânărului Felix Sima, orfanul
care observă minuțios degradarea umană cauzată de dorința de acumulare materială.
Secvențele narative sunt construite pe baza înlănțuirii, naratorul respectand principiul
cronologic al prezentării faptelor. Narațiunea și dialogul se îmbina cu descrierea amplă a
spațiilor, personajelor și a vestimentației.
Incipitul romanului fixează coordonatele temporale şi spațiale, aflate în strânsă legătură,
prezentând un mediu social nou pentru tânărul care, în anul 1909, pășește pentru prima oară pe
strada Antim din Bucureşti: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele
zece, un tânăr de vreo 18 ani, îmbrăcat în uniformă de licean intra în strada Antim.". Finalul
romanului este în strânsă relație cu incipitul, cu care este simetric, trăsătură specifică scrierilor
realist-obiective. După trecerea anilor, Felix revine la locurile străbătute ca licean, pe strada
Antim, care însă se schimbase și ea, și-şi aminteşte nostalgic de cuvintele cu care îl întâmpinase
Costache: „Aici nu stă nimeni!".
Planul moştenirii este prezentat minutios de narator, reliefând intrigile și meschinăria unor
oameni apropiați bătrânului, dar care se luptă din rásputen ca, prin orice mijloc, să dobândească
averea acestuia.
Costache Giurgiuveanu întruchipează tipul avarului, umanizat însă de sentimentele profunde
pentru „fe-fetița" lui, Otilia, fiica soției sale, care murise: „Mos Costache o sorbea umilit din ochi
şi râdea din toată ființa lui spână când fata il prindea în brațele ei lungi". Fata îl consideră „un
om bun", dar nu poate înțelege „ciudățenia" comportamentului său când vine vorba de bani.
Confruntarea cu clanul Tulea conferă o turnură dramatică destinului său. Aflat la o vârstă
înaintată, conștientizează că, într-o zi, va fi prădat de acesta şi de aceea se apără cu mijloace
proprii de răutatea lor. Simularea uitării şi bâlbâiala sunt nişte arme naive de apărare, care însă
se constituie ca modalități de amânare pentru a câștiga timp în fața adversarilor.
În raport cu bătrânul avar sunt conturate celelalte personaje, remarcându-se prin trasături
negative Aglae Tulea, sora lui Costache, şi Stanică Rațiu, ginerele acesteia, ambii costruindu-şi un
scop al vieții din însuşirea averii bătrânului.
Aglae Tulea întruchipează tipul „babei absolute", aşa cum o caracterizează un prieten al lui
Felix. Portretul său fizic este o sugestie pentru caracterul urât al acesteia: „fața gălbicioasă",
„buzele subțiri", „părul negru pieptănat bine într-o coafură japoneză", „nasul încovoiat și acut",
obrajii ridați.
Deşi o detestă pe Otilia, o potențială candidată la averea bătrânului, se numără printre
mentorii, „părinții" ei, formând-o ca personalitate, prin relevarea laturii negative umane. Încă de
la începutul romanului, ea își conturează menirea, anume de a-i ataca răutăcios pe cei din jur.
Cuvintele ei veninoase izvorăsc din dorinta de a scăpa cât mai curând de un nou pretendent la
banii la care râvneste. Prezenta Otiliei în casa fratelui său îi macină existența și nu ezită să o
denigreze de fiecare dată, numind-o „dezmățată" și „stricată". Apariția lui Felix adaugă, astfel,
noi nelinişti pentru conştiința Aglaei.
Răutatea acesteia este evidentă și în cadrul propriei sale familii. Deşi se consideră o mamă
devotată, îşi tratează copii în mod diferențiat, preferându-l pe Titi, nedreptățindu-le pe Olimpia
și Aurica. Aglae este liderul clanului, iar autoritatea sa știrbeşte profund personalitatea copiilor,
conducându-i pe toți trei către neîmpliniri majore.
Stanică Rațiu, ginerele Aglaei, întruchipează tipul arivistului, al cărui portret nzle relevă
trăsături morale definitorii: „era rosu la fată, fără să fie propriu-zis gras, de o sănătate agresivă,
contrastând cu părul lui mare şi negru, foarte cret și cu mustaja în chip de muscă." Dorința lui de
parvenire este susținută de o exprimare demagogică: „Stănică vorbea sonor, rotund, cu gest
artistic și declamator", fiind mereu preocupat de a lăsa o impresie bună, de a fi bine informat,
de a păstra permanent familiaritatea cu lumea din jur.
Deşi cea aprigă amenintare pentru mos Costache pare a fi încă de la inceput chiar sora
acestuia, Stănică, rezervat si lingusitor, devine de fapt vinovatul moral pentru moartea
bătrânului. Când Costache se află pe patul suferinței, Stănică i Tura banii, fapt care produce
sfârşitul acestuia și care constituie punctul culminant al uneia dintre coordonatele conflictului.
Cel de-al doilea plan al romanului urmăreşte procesul de formare a tânărului Felix Sima, rămas
orfan şi dat în grijă tutorelui său, Costache Giurgiuveanu. Evoluția sa de la adolescență la
maturitate, de la postura de licean la cea de medic este marcată de iubirea profundă pentru
Otilia Mărculescu. Astfel, se conturează un al doilea coflict al romanului, cel erotic, deoarece o
perioadă îndelungată Felix este gelos pe Leonida Pascalopol, prietenul lui Costache, fiind
convins că acesta este și el îndrăgostit de fată.
Pascalopol aduce în roman calități umane general-valabile, anume modestia, bunătatea,
rafinamentul. El întruchipează tipul moşierului de viță nobilă și vine în casa prietenului său
pentru a uita de singurătate. Este foarte generos și mereu dornic de a-i ajuta pe cei din jur, iar
Costache, Otilia și ulterior Felix reprezintă pentru el singura familie. Rămas văduv de tânăr,
trăieşte intens sentimentul ratării și o iubește pe Otilia, căreia îi dorește un destin împlinit.
lubirea paternă se împletește cu atracția irezistibilă și prietenia, sentimente profunde care îl fac
dependent de atenția fetei, însuși afirmând: „Am nevoie de domnişoara Otilia, ea e micul meu
vițiu sentimental. Dacă nu pot fi un amant, rămân întotdeauna un neprețuit prieten și părinte.".
Fata îl admiră, considerându-l „un mare caracter", un bărbat „şic", dar îl compătimește pentru
singurătatea care îl face să sufere. O fascinează, de asemenea, diplomația acestuia, atunci când
se lasă păcălit la jocul de cărți sau de table sau când suportă răutatea Aglaei și avansurile
Auricăi.
Tânărul Felix Sima, care vine în București cu un scop precis, anume de a urma Facultatea de
Medicină, reprezintă tipul adolescentului în formare, străinul, care ia contact cu mediul viciat al
goanei după moştenire, dar care nu se lăsă influențat de meschinăria acestuia. Dincolo de
intrigile familiale, trăiește o frumoasă poveste de dragoste, considerând-o pe Otilia idealul de
feminitate. Deşi relația dintre ei se remarcă prin frumusețea trăirilor intense, fata îl părăsește,
transformând-o într-un eşec: „Pentru orice tânăr de 20 de ani, enigmatică va fi în veci fata care-l
va respinge, dându-i totuşi dovezi de afecțiune."
Întemeierea efemeră a cuplului Felix-Otilia se fundamentează pe asemănarea profundă dintre
situațiile familiale ale celor doi. Ambii sunt orfani și are nevoie de afecțiune. Felix este cel care
afirmă că Otilia întruchipează pentru el idealul de feminitate, prin care a reușit să suplinească
nevoia de dragoste maternă: „Ințelegi că am găsit în tine tot ce mi-a lipsit în copilărie."
Otilia reprezintă deci tipul eternului feminin, în zugrăvirea căruia autorul este inspirat de o
persoană deosebită, întâlnită în copilărie: „fata cu părul ca un fum, exuberantă și reflexivă, cultă,
nebunatică, serioasă, furtunoasă, meditativă, muzicantă", însuşi mărturisind: „Ori de câte ori
imaginația mea a înregistrat o ființă feminină, în ea era un minimum de Otilia.". În conturarea
personajului, Călinescu utilizează tehnica modernă a reflectăii poliedrice, imaginea ei
compunându-se din impresii diferite, uneori contradictorii ale celor din jur. O mare parte din
roman, aceasta este prezentată din perspectivă exclusiv comportamentistă, naratorul expunând
doar faptele, vorbele, atitudinile sale, caracterizând-o în mod indirect, omițând reliefarea
gândurilor sale. Această perspectivă este completată de multiplele conturări ale personalității ei,
așa cum se reflectă în conştiința celorlalte personaje.
Hotărârea Otiliei de a pleca cu Pascalopol, care constituie punctul culminant al conflictului
erotic, pare inexplicabilă pentru Felix. Totuşi, are la bază o rațiune profundă. Ca și Felix, Otilia
este o tânără în formare. Deşi îl iubește pe acesta, ea gândește matur în ceea ce îi privește,
concluzionând, în mod altruist, că tânărul va trebui să se preocupe de cariera sa, în calea căreia
ea ar reprezenta doaro piedică. Nedorind să-i perturbe realizarea profesională, decide să îl
părăsească, fugind neașteptat cu Pascalopol.
Purtând în suflet imaginea fetei imprevizibile, la care se gândește cu nostalgie, Felix reuşeşte să
se împlinească din punct de vedere profesional, ajungând prin muncă și perseverență „profesor
universitar, specialist cunoscut, autor de tratate ştiințifice."
Întâlnirea ulterioară cu Pascalopol, petrecută întâmplător , bulversează total amintirea Otiliei,
care îl părăsise și pe acesta și care, odată cu trecerea timpului, devenise de nerecunoscut pentru
Felix. Ea rămâne însă întruchiparea feminității absolute pentru ambii reprezentanți ai
generațiilor diferite. Otilia rămâne o enigmă atât pentru Felix, cât și pentru Pascalopol. Niciunul
dintre ei nu o cunoaște îndeajuns, fiind permanent surprinşi de comportamentul ei. Jocul
atracției şi al respingerii inițiat de fată, le conferă sentimentul nesiguranței, neştiind dacă ea îi
iubeşte cu adevărat sau doar îi amăgește.
În ceea ce privește stilul călinescian, se remarcă sobrietatea, precizia, nota impersonală,
obiectivă, de factură tradițională. Se remarcă descrierile minuțioase, cum ar fi prezentarea
detaliată a străzii Antim, a casei lui Costache Giurgiuveanu, interioarelor, a vestimentației și
fizionomiei personajelor, care sugerează întocmai felul de a fi al fiecăruia. Originală şi plină de
farmec este zugrăvirea în cuvinte a peisajului de câmpie, observat minuțios cu ocazia vizitei la
moșia din Bărăgan a lui Pascalopol, descriere ce conferă romanului, pe lângă trăsăturile clasice și
realiste, trăsături romantice.
Apariția romanului călinescian marchează o dată importantă în evoluția literaturii române,
rezolvând contradicția dintre maniera tradițională, balzaciană de a scrie și modernă, de factură
proustiană, autorul însuși afirmând: „Trebuie să fim cât mai originali și ceea ce conferă
originalitate unui roman nu este metoda , ci realismul fundamental".