Titlu

Supranumit de către Geo Bogza „o plasmuire de geniu a acestor pământuri şi a acestui popor, una
dintre cele mai fertile şi inspirate minţi de cărturar de la Dimitrie Cantemir până în zile:e noastre", G.
Călinescu este o personalitate culturală românească de tip enciclopedic. El îşi desfăşoară activitatea
la sfârşitul perioadei interbelice şi începutul celei contemporane, fiind deopotrivă critic şi istoric
literar, biograf, monografist, eseist, romancier, poet, dramaturg. Opera sa de căpătâi rămâne însă
„Istoria literaturii române de la origini până în prezent", o lucrare amplă, de referinţă a culturii
româneşti.
Romanele călinesciene pornesc de Ia câteva puncte comune, teoretizate de criticul literar, care
preferă maniera clasică de abordare a materialului epic. Astfel, realismul de factură balzaciană se
îmbină în mod original cu trăsături reprezentative modemiste, fiind evidente în scrierea sa crearea
de caractere marcate de o trăsătură dominantă, devenite tipologii de factură universală, adoptarea
manierei balzaciene de redare a subiectului, evidentă prin tehnica narativă, prin fixarea caracterelor
în timp şi spaţiu, prin descrierea minuţioasă a cadrului, a arhitecturii clădirilor, a vestimentaţiei, dar
şi pluriperspectivismul, relativizarea perspectivei narative.
Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu personaje numeroase şi acţiune
complexă, desfăşurată pe mai multe planuri narative şi dezvoltând conflicte puternice. Trăsăturile
care încadrează scrierea ,Enigma Otiliei" printre romanele realist-obiective sunt: prezentarea veridică
a evenimentelor, narator omniscient şi omniprezent, perspectiva narativă obiectivă, utilizarea
persoanei a treia, reliefarea individului ca produs al mediului căruia îi aparţine, preferinţa pentru
tipuri umane şi integrarea descrierilor minuţioase în structura epică.
„Enigma Otiliei" este un roman realist obiectiv de factură balzaciană, care înglobează elemente de
modemitate. El apare în 1938, la sfârşitul perioadei interbelice şi prezintă, în manieră realistă, viaţa
burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, dezvoltând problematica moştenirii şi pe
cea a patemităţii.
Titlul iniţial al romanului a fost „Părinţii Otiliei", ilustrând motivul paternităţii. Acesta a fost ulterior
schimbat pentru a se accentua o trăsătură de caracter definitorie a eroinei. Personalitatea Otiliei este
„enigmatică", fiind interpretată în mod diferit de fiecare dintre personajele romanului, ceea ce
constituie o notă de modernitate a scrierii, anume relativizarea perspectivei narative.
Creaţia epică este amplă, fiind alcătuită din douăzeci de capitole şi structurată în două pianuri
narative principale: istoria complicată a unei moşteniri şi destinul tânărului Felix Sima, orfanul care
observă minuţios degradarea umană cauzată de dorinţa de acumulare materială.
Secvenţele narative sunt construite pe baza inlănţuirii, naratorul respectând principiul cronologic al
prezentării faptelor. Naraţiunea şi dialogul se îmbină cu descrierea amplă a spaţiilor, personajelor şi
a vestimentaţiei.
Incipitul romanului fixează coordonatele temporale şi spaţiale, aflate în strânsă legătură, prezentând
un mediu social nou pentru tânărul care, în anul 1909, păşeşte pentru prima oară pe strada Antim
din Bucureşti: Intr-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de
vreo 18 ani, îmbrăcat în uniformă de licean intra în strada Antim.''. Finalul romanului este în strânsă
relaţie cu incipitul, cu care este simetric, trăsătură specifică scrierilor realist-obiective. După trecerea
anilor, Felix revine la locurile străbătute ca licean, pe strada Antim, care însă se schimbase şi ea, şi-şi
aminteşte nostalgic de cuvintele cu care îl întâmpinase Costache: „Aici nu stă nimeni!".
Expoziţiunea, realizată în manieră balzaciană, este o descriere minuţioasă a străzii şi a casei lui
Costache Giurgiuveanu, cu prezentarea amănuntelor arhitecturale aparţinând unor stiluri diferite,
care o fac să pară „o caricatură în moloz a unei străzi italice.". Perspectiva narativă aparţine
naratorului, un cunoscător al termenilor de specialitate, dar se prezintă cu ocazia observării noului
spaţiu de către tânărul nerăbdător să ajungă să-şi cunoască tutorele.
De la descrierea de ansamblu, se trece la particularizarea spaţială, prin notarea detaliilor
semnificative prin care se evidenţiază exteriorul casei lui Costache Giurgiuveanu. Aceasta este o
clădire veche, aflată în paragină, împodobită cu ieftine şi relevă date esenţiale despre proprietarul ei.
Psihologia umană devine astfel o funcţie a mediului, ca şi la Balzac, dar scriitorul român insistă pe
amănuntele arhitectonice conturând minuţios exteriorul, ceea ce îl determină pe criticul literar
Nicolae Manolescu să afirme că „dacă Balzac crea viaţă, Călinescu o comentează, atitudinea lui fiind
critică."
Proprietarul imobilului din strada Antim, un produs al mediului social căruia îi aparţine, este descris
şi el în amănunt, prin tuşe sugestive: „un omuleţ subţire şi puţin incovoiat", al cărui portret fizic se
relevă prin intermediul observaţiei nou-venitului: capul „atins de o calviţie totală'', faţa „aproape
spână", buzele „intoarse în afară şi galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinţi vizibili, ca
nişte aşchii de os"; clipeşte „rar şi moale", ca „bufniţele supărate de o lumină bruscă". Intalr'ţea cu
Felix dezvăluie un comportament ciudat al bătrânului, care simulează uitarea, unicul mijloc de
apărare faţă de cei din jur: „Nu-nu-nu ştiu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc".
Cu vocaţia unui mare romancier, de talia lui Balzac sau Tolstoi, Călinescu adună aproape toate
personajele romanului în salonul lui moş Costache, prilej pentru Felix de a le observa în detaliu, dar
şi ocazie cu care cititorul se poate familiariza cu ele. Se conturează astfel încă de la început principalul
conflict al romanului, care prezintă două coordonate.
Intriga scrierii este reprezentată, pe de-o parte, de dorinţa obsesivă a clanului Tulea, condus de sora
lui Giurgiuveanu, Aglae, de a intra în posesia averii acestuia, iar pe de altă parte se axează pe
prezentarea formării tânărului Felix Sima, care pătrunde într-un nou mediu social şi care este marcat
de intâlnirea cu Otilia Mărculescu, fiica vitreagă a lui Costache.
Planul moştenirii este prezentat minuţios de narator, reliefând intrigile şi meschinăria unor oameni
apropiaţi bătrânului, dar care se luptă din răsputeri ca, prin orice mijloc, să dobândească averea
acestuia.
Costache Giurgiuveanu întruchipează tipul avarului, umanizat Insă de sentimentele profunde pentru
„fe-fetiţa" lui, Otilia, fiica soţiei sale, care murise: „Moş Costache o sorbea umilit din ochi şi râdea din
toată fiinţa lui spână când fata îl prindea în braţele ei lungi". Fata îl consideră „un om bun", dar nu
poate înţelege „ciudăţenia" comportamentului său când vine vorba de bani.
Confruntarea cu clanul Tulea conferă o turnură dramatică destinului său. Aflat la o vârstă înaintată,
conştientizează că, într-o zi, va fi prădat de acesta şi de aceea se apără cu mijloace proprii de răutatea
lor. Simularea uitării şi bâlbâiala sunt nişte arme naive de apărare, care însă se constituie ca
modalităţi de amânare pentru a câştiga timp în faţa adversarilor.
Averea mult-dorită a lui Costache se compune din imobile date spre închiriere pentru a-i asigura
venituri stabile, bani rezultaţi din vânzarea obiectelor confiscate pentru neplata chiriei şi din diverse
afaceri mărunte, la care se adaugă „ciupelile" de la prietenul său bătrân şi bogat, Leonida Pascalopol,
luate cu titlu fictiv de împrumut sau „câştigate" la jocurile de cărţi şi table. Din avariţie extremă,
amână însă datoria morală faţă de răposata soţie, de a renunţa la o parte din bani pentru a asigura
Avocat fără procese, conduce tot felul de afaceri dubioase având drept tel suprem al existenţei sale
meschine urcarea rapidă în ierarhia socială, ceea ce poate deveni o realitate doar cu ajutorul banilor
şi al relaţiilor cu oameni sus-puşi. Cu Olimpia trăieşte în concubinaj şi se încăpăţânează să nu o ia de
soţie pentru că tatăl ei, care, din cauza bolii, nu o mai recunoaşte, nu doreşte să-i dea zestrea promisă.
Naşterea copilului lor este doar un pretext de a se alege cu averea sotiei, dar neglijenta lor duce la
moartea grabnică a acestuia. După ce joacă rolul unui tată îndurerat, Stănică se hotărăşte să o
părăsească pe Olimpia, dar nu înainte de a se asigura că banii lui Costache îi apartin.
Deşi cea mai aprigă ameninţare pentru moş Costache pare a fi încă de la început chiar sora acestuia,
Stănică, rezervat şi linguşitor, devine de fapt vinovatul moral pentru moartea bătrânului. Când
Costache se află pe patul suferinţei, Stănică îi fură banii, fapt care produce sfârşitul acestuia şi care
constituie punctul culminant al uneia dintre coordonatele conflictului.
Cel de-al doilea plan al romanului urmăreşte procesul de formare a tânărului Felix Sima, rămas orfan
şi dat în grijă tutorelui său, Costache Giurgiuveanu. Evoluţia sa de la adolescentă la maturitate, de la
postura de licean la cea de medic este marcată de iubirea profundă pentru Otilia Mărculescu. Astfel,
se conturează un al doilea coflict al romanului, cel erotic, deoarece o perioadă îndelungată Felix este
gelos pe Leonida Pascalopol, prietenul lui Costache, fiind convins că acesta este şi el îndrăgostit de
fată.
Pascalopol, supranumit de criticul literar Pompiliu Constantinescu „un personaj nou'', aduce în roman
calităti umane general-valabile, anume modestia, bunătatea, rafinamentul. El întruchipează tipul
moşierului de viţă nobilă şi vine în casa prietenului său pentru a uita de singurătate. Este foarte
generos şi mereu dornic de a-i ajuta pe cei din jur, iar Costache, Otilia şi ulterior Felix reprezintă
pentru el singura familie. Rămas văduv de tânăr, trăieşte intens sentimentul ratării şi o iubeşte pe
Otilia, căreia îi doreşte un destin împlinit. lubirea paternă se împleteşte cu atracţia irezistibilă şi
prietenia, sentimente profunde care îl fac dependent de atenţia fetei, însuşi afirmând: „Am nevoie
de domnişoara Otilia, ea e micul meu viţiu sentimental. Dacă nu pot fi un amant, rămân întotdeauna
un nepreţuit prieten şi părinte.".
Fata îl admiră, considerândul „un mare caracter", un bărbat „şic", dar îl compătimeşte pentru
singurătatea care îl face să sufere. O fascinează, de asemenea, diplomaţia acestuia, atunci când se
lasă păcălit la jocul de cărţi sau de table sau când suportă răutatea Aglaei şi avansurile Auricăi.
Tânărul Felix Sima, care vine în Bucureşti cu un scop precis, anume de a urma Facultatea de Medicină,
reprezintă tipul adolescentului în formare, străinul, care ia contact cu mediul viciat al goanei după
moştenire, dar care nu se lăsă influenţat de meschinăria acestuia. Dincolo de intrigile familiale,
trăieşte o frumoasă poveste de dragoste, considerând-o pe Otilia idealul de feminitate. Deşi relaţia
dintre ei se remarcă prin frumuseţea trăirilor intense, fata îl părăseşte, transformând-o într-un eşec:
,,Pentru orice tânăr de 20 de ani, enigmatică va fi în veci fata care-I va respinge, dându-i totuşi dovezi
de afectiune."
Hotărârea Otiliei de a pleca cu Pascalopol, care constituie punctul culminant al conflictului erotic,
pare inexplicabilă pentru Felix. Totuşi, are la bază o raţiune profundă, căci aceasta nu doreşte să se
interpună carierei strălucite, care îl aşteaptă pe tânăr.
Purtând în suflet imaginea fetei imprevizibile, la care se gândeşte cu nostalgie, Felix reuşeşte să se
împlinească din punct de vedere profesional, ajungând prin muncă şi perseverenţă „profesor
universitar, specialist cunoscut, autor de tratate ştiinţifice."
intâlnirea ulterioară cu Pascalopol, petrecută întâmplător, bulversează total amintirea Otiliei, care îl
părăsise şi pe acesta şi care, odată cu trecerea timpului, devenise de nerecunoscut pentru Felix. Ea
rămâne însă întruchiparea feminităţii absolute pentru ambii reprezentanţi ai generaţiilor diferite.
Deznodământul romanului prezintă împlinirea profesională şi familială a lui Felix, despărţirea dintre
Stănică şi Olimpia, bărbatul găsindu-şi fericirea alături de o femeie de moravuri îndoielnice, dar cu
relaţii sus-puse, şi eşecul lui Titi şi al Auricăi, în tentativele lor disperate de a îşi intemeia fiecare câte
o familie.
Finalul scrierii revine simetric la prezentarea străzii Antim, unde Felix se întoarce nostalgic,
amintindu-şi de prima sa vizită, de Costache, de Otilia.
9.1. Felix Sima este unul dintre personajele principale ale romanului, îndeplinind totodată rolul de
observator al unui mediu social viciat. El reprezintă tipul intelectualului lucid, în formare, prin
intermediul căruia cititorul se familiarizează cu celelalte personaje.