Moromeții de Marin Preda

Definiția romanului: Specie a genului epic, în proza, de mare întindere, având o acțiune
complexă desfășurata pe mai multe planuri narative cu un număr mare de personaje.

Trăsături: Opera este ca specie un roman deoarece este o structură narativă de mare
întindere, subiectul cuprinde doua planuri narative paralele ale acțiunii și doua nuclee.
Acțiunea este amplă și implică un număr mare de personaje cu ponderi diferite în
ansamblul epic și diversificate psihologic. Cunoaște o mare varietate de forme și formule
epice și tehnici narative.

Apariție: Primul volum a apărut în anul 1955, impunând un personaj cu totul original în
literatura romana, care depășește limitele timpului în care se înscrie. Cel de-al doilea
volum apare în anul 1967.

Titlul: Anunță tema principală a volumului I, acest substantiv propriu ales intenționat la
numărul plural direcționează direcția cititorului către toți membrii familiei cu conflictele
acestora, dar și către gospodăria și pământurile lor care completează imaginea a ceea ce
înseamna condiția țăranului român de la începutul secolului al XX-lea. Titlul
„Moromeții” concentrează într-un singur cuvânt toată complexitatea romanului, care își
propune să dezbată, prin exemplificare, ideea de întreg și de parte a întregului, de
coagulare și disoluție, de unitate și dezbinare.

Tema: Tema principală a romanului este „destrămarea familiei și a civilizației

tradiționale țărănești”, alte teme, secundare, fiind: paternitatea, viața, moartea, timpul,
istoria (condiția omului confruntat cu istoria) libertatea și constrângerea, solidaritatea
umană, exilul interior, iubirea, cunoașterea. Autorul așează tema „familiei” în centrul
romanului, explicația fiind aceea că evoluția și criza acesteia sunt simbolice pentru
transformările din satul românesc al vremii, astfel romanul unei familii este romanul
disoluției satului românesc.

Viziunea despre lume a autorului: Se conturează în roman prin tematica abordata, prin
conflicte, evenimentele prezentate, particularitățile de compoziție și mai ales prin
perspectiva personajului Ilie Moromete în confruntarea cu întâmplările vieții. Preda
meditează asupra uneia din problemele cele mai importante ale existentei romanești din a
doua jumătate a secolului al XX-lea, asupra temei fundamentale a operei, dispariția
țărănimii tradiționale.
Perspectiva/Tehnica narativa: Există doua perspective narative, una obiectiva și alta
subiectiva. Cea obiectiva este a unui narator omniscient, ceea ce face ca narațiunea sa fie
heterodiegetica (scrisă la persoana a III-a); însa omnisciența autorului este câteodată
limitată din cauza faptului că intervine o tehnica moderna, subiectivă a eroilor (în primul
volum a tatălui, iar în al doilea al fiilor) sau a unor informatori (personaje-martori ai
evenimentelor, care relatează faptele ulterior altor personaje, de exemplu Parizianu
povestește despre vizita lui Moromete la fiii săi, la București).

Compoziția: Structura celor doua volume evidențiază trei planuri :

1. Destinul familiei -plan narativ principal
2. Planul destinului individual
3. Planul destinului comunității rurale
Desfășurarea lor epica se realizează în jurul a doua personaje: tatăl (în primul volum) și
fiul cel mic, Niculae (În al doilea). Primul volum are o compoziție închisa și este alcătuit
din 3 parți care cuprind 29,18,29 de capitole, cu ritmuri epice diferite. Al doilea volum
cuprinde 5 parți, grupate în 91 de capitole

Conflictele: Sunt prezente atât conflicte de natură interioară (în sufletul lui Moromete),
cât și de natura exterioara, între Moromete și cei trei fii (CONFLICTUL DINTRE
GENERATII), între cele doua serii de copii, între Catrina și Moromete, între Guica și
Catrina, între Țugurlan și sătenii etc.

Relații spațiale și temporale: Acțiunea primului volum se petrece de la începutul verii

până în toamna anului 1937 în satul Silistea-Gumesti. Volumul al doilea surprinde
intervalul de dinaintea și de după izbucnirea războiului, precum anii 1950 cu toate
transformările suferite de țărani din cauza noilor reforme comuniste.

Povestirea: Acțiunea primului vomul este structurată pe mai multe planuri narative. În
prim plan se află Moromeții, o familie numeroasă, măcinată de nemulțumiri mocnite.
Țăran mijlocaș, Ilie Moromete încearcă să păstreze întreg, cu prețul unui trai modest,
pământul familiei sale, pentru a-l transmite apoi băieților. Fiii cei mari ai lui Ilie
Moromete, Paraschiv, Nilă și Achim, își doresc independență economică și un trai mai
bun la oraș. Ei se simt nedreptățiți pentru că, după moartea mamei lor, Ilie Moromete s-a
însurat cu alta femeie, Catrina, care avea încă trei copii: Tita, Ilinca și Niculae. Îndemnați
de sora lui Ilie, Maria Moromete, poreclita Guica, cei trei băieți pun la cale un plan
distructiv, dându-și seama că problemele economice ale familiei nu vor putea fi depășite.
Ei intenționează să plece la București. Fără știrea familiei, pentru a-și face un rost. În
acest scop, ei vor să ia oile, cumpărate printr-un împrumut la banca și al căror lapte
constituie principala hrana a familiei, și caii, indispensabili pentru munca la camp. Prin
vânzarea oilor și a cailor, ar obține un capital pentru a începe viata la oraș. Datoria la
banca nefiind achitata, planul celor trei băieți de a da o grea lovitura familiei. Achim ii
propune tatălui să-l lase să plece cu oile la București, să le pasca în marginea orașului și
să vândă laptele și brânza la un preț mai bun în capitala. Moromete se lasă convins de
utilitatea acestui plan, amâna achitarea datoriei la banca și vinde o parte din lotul familiei
pentru a-și putea plăti impozitul pe pământ, fonfăirea. Însa Achim vinde oile la București
și așteaptă venirea fraților.
După amânările generate de refuzul lui Nilă de a-și lasă tatăl singur în preajma
secerișului, cei doi fug cu caii și cu o parte din zestrea surorilor. Moromete este nevoit sa
vândă din nou o parte din pământ pentru a-și reface gospodăria, pentru a plați foncierea,
rata la banca și taxele de școlarizare ale lui Niculae, fiul cel mic. Planurile secundare
completează acțiunea romanului, conferindu-i caracterul de frescă sociala: boala lui
Botoghina, revolta țăranului sărac Țugurlan, familia chiaburului Tudor Balosu, dragostea
dintre Polina și Birica, discuțiile din poiana lui Iocan, rolul instituțiilor și al autorităților
în satul interbelic. În volumul al doilea, vechea imagine a lui Ilie Moromete este distrusa,
fiind înlocuită de o alta, lipsita de glorie. Autoritatea lui în sat se diminuează, iar unitatea
familiei nu se reface. Se derulează o istorie tulbure. Șaranii își schimbă atitudinea fața de
Ilie Moromete. Vechile dușmănii se sting. Guica murise, fără ca relațiile cu fratele ei să
se schimbe. Moromete se apucase de negoț, treburile ii mergeau bine, câștigase bani
frumoși, dar, în mod inexplicabil, îl retrage pe Niculae de la scoală pe motiv că nu-i
aduce nici un beneficiu. Toată atenția și energia tatălui se concentrează în încercarea de
a-i aduce acasă pe băieții fugari. Astfel el cumpăra la loc pământurile vândute odinioară
și pleacă la București pentru a-i convinge pe băieții mai mari să revină în sat.
Paraschiv care lucra acum ca sudor la tramvaie, Nilă, portar la un bloc și Achim, care
avea un mic magazin de „Consum alimentar” refuză încercarea de reconciliere a tatălui.
Mai mult decât atât, aflând de „trădarea” soțului, Catrina îl părăsește, ducându-se să
locuiască „în vale”, la fata ei din prima căsătorie, Alboaica. Destrămarea familiei
continua cu moartea lui Nilă în război. Fetele se căsătoresc, dar familia Moromete pare
atinsa de un blestem, fiindcă soțul Titei, deși scăpase din război, moare într-un accident
stupid în sat. Paralel cu procesul de disoluție a familiei Moromete, este prezentată și
destrămarea satului tradițional. Fiul cel mic, Niculae, se îndepărtează din ce în ce mai
mult de tatăl sau, se înscrie în partidul comunist, este trimis la o scoală pentru activiști și
se întoarce în sat cu sarcina de a supraveghea strângerea cotelor și predarea lor către stat.
Niculae se orientează cu dificultate în țesătura de intrigi pusa la cale de oportuniștii de
profesie, care isca un conflict în sat. Aceste întâmplări determină destituirea activistului
Niculae Moromete, care se retrage pentru a-și continua studiile și devine inginer
horticultor. Evenimentele se concentrează în vara anului 1951, în paralel cu secerișul și
treieratul grâului și cu ședința organizației de partid sătești, în care este numit președinte
al Sfatului Popular tânărul țăran sărac, Vasile al Moasei. Pe de alta parte, Ilie Moromete
își pierde prestigiul de altădată, autoritatea lui în sat se diminuează, vechii prieteni au
murit sau l-au părăsit, iar noii prieteni i se par mediocri. Bărbatul trăiește o iubire târzie
cu Fica, sora mai mica a fostei lui soții, care a fost toată viața îndrăgostita de el, apoi se
implica în viața social-politica a satului, sprijinind candidatura lui Țugurlan în funcția de
președinte al Sfatului Popular, pentru ca acesta să tempereze acțiunea de colectivizare.
Ilie Moromete nu accepta ideea că rostul lui în lume a fost greșit și că țăranul trebuie ,,să
dispară „. Romanul se încheie zece ani mai târziu când Niculae, ajuns inginer horticol și
căsătorit cu Mărioara, fiica lui Adam Fântâna, care a devenit și ea asistenta medicala, afla
de la Ilinca, sora sa, ca Moromete murise, se stinsese încet fără a suferi de vreo boala. În
ultimele clipe de viață, Moromete avea slăbiciunea de a umbla prin sat. Ultima oara
fusese adus acasă cu roaba. Căzut la pat, el își exprima crezul de viața spunându-i
doctorului: „Domnule… eu totdeauna am dus o viața independentă. „. În finalul
romanului, tatăl și fiul se împacă în visul lui Niculae.”

Caracterizarea personajelor:
Ilie Moromete: Ilie Moromete este un țăran din Silistea-Gumesti, tatăl a sașe copii,
Paraschiv, Nilă, Achim, Tita, Ilinca și Niculae, și soțul Catrinei. El este capul familiei,
însa are probleme financiare. Este un om rațional în ceea ce privește atitudinea lui fata de
pământ. Spre deosebire de Ion al lui Rebreanu, care era dominat de instinctul de
posesiune, de lăcomie pentru pământ, Moromete nu este sclavul îmbogățirii, ci pământul
constituie pentru el simbolul libertății materiale și spirituale. În comparație cu ceilalți
țărani, Moromete nu are nimic de făcut atunci când toți ceilalți vecini ai săi sunt în casă
muncind, fiind preocupați de problema supraviețuirii. Se crează astfel țăranul mijlocaș :
nu e atât de sărac încât să fie tot timpul preocupat de problema supraviețuirii, aceasta
neafectatu-i personalitatea, dar nu e nici foarte bogat încât să fie dușmănit de vecinii săi
mai săraci. De aceea el are timp și disponibilitate către comunicare. Are o foarte mare
plăcere de a comunica, fiind într-o continua așteptare a altor persoane cu care sa
vorbească “Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe fata lui se vedea că n-ar fi
rău dacă s-ar ivi cineva”.
Când chiar nu are cu cine să vorbească sau când ajunge la concluzia că nimeni nu e demn
să vorbească cu el, vorbește singur. Gândurile sale sunt aparent un haos total, însa el face
niște legături ce nu sunt accesibile oricui, iar acesta legături nu sunt prezentate nici de
față cu ceilalți, lucru ce ii determină pe săteni să îl considere un ciudat. Când vrea să para
serios, Moromete este de fapt ironic, iar când este foarte serios și trăiește cu intensitate,în
exterior vrea să para că se amuză. El procedează astfel în scena tăierii salcâmului, dându-i
răspunsuri ironice lui Nilă deși era un moment foarte important. Monologul personajului
este aparent dezorganizat, însa există conexiuni pe care cititorii nu la percep, deoarece
Moromete are un alt fel de a gândi, o viziune diferită asupra lumii decât restul oamenilor.
Acest monolog are o structură diferită: este fie interior, la persoana I, fie un monolog
adresat simplu, fie un monolog adresat prin dedublare, când vorbește cu el însuși ca și
cum ar vorbii cu alta persoana. Poziția lui Moromete la masa este deasupra tuturor, el
având o poziție privilegiata, pe prag. Statutul sau era acela de cap al familiei, nimeni nu
avea acest drept în afara de el, iar statutul său era asumat prin tradiție.
Astfel personajul nu se afla în nici o tabăra, el asigurând echilibru și stabilitate în familie.
Este întruchiparea autorității, și este conștient de statutul său, acceptându-l. Dialogul sau
cu vecinul sau, Tudor Balosul, începe cu o replică cu o funcție fatica, însa aceasta
discuție este un pretext pentru a ajunge la un anumit subiect, Balosul vrând de fapt să
vorbească despre salcâm. Până în momentul când acest subiect ia viață, dialogul este unul
normal, însa când vine vorba de salcâm, Moromete abordează un alt subiect. Vecinul său
ia acest răspuns drept un refuz, și încearcă în continuare sa îl convingă să vândă.
Moromete evita întrebările incomode, iar conversația pare a fi un dialog al surzilor. Însa
în realitate, cei doi se înțeleg, personajele știind să citească în spatele cuvintelor,
Moromete având capacitatea de a vorbii cu subânțeles. La fierărie, locul unde sătenii se
întâlneau să discute politica, Ilie Moromete are un rol important, fiind privilegiat.
Când ajunge la fierărie, el ii ignora pe țărani ce il așteptau cu nerăbdare, și intra mai întâi
la frizerie, ținându-i astfel în suspans. Pentru a-și da o și mai mare importanță, în
momentul când intra în fierărie personajul spune “Ce e, ma, ce v-ați adunat aicea?!” În
momentul când anunță ce o să citească, se face liniște, captând atenția. El citește “ca și
cum ar fi ținut el un discurs”, observându-se aici un alt rol jucat de Moromete. Personajul
are o plăcere de a vorbii, iar în momentul când citește un discurs, își schimbă glasul,
manipulând astfel auditoriul. După ce termina de citit, iar oamenii încep să râdă deoarece
nu au înțeles discursul, Moromete le explica. Personajul sintetizează informațiile și le
prezintă pe înțelesul publicului, arătându-și astfel capacitatea de sinteza. În momentul
când Țugurlan, unul dintre țăranii săraci ai satului se revoltă și începe să tina un discurs,
Moromete pune capăt întregii discuții, sintetizând problemele ridicate de Țugurlan, însa ii
întoarce cuvintele, aparent susținându-l, când de fapt el ocolește problema reala pusa de
Țugurlan. Când se întoarce de la fierărie, personajul este conștient că îl așteaptă agenții ii
vor cere plata foncirii, însa Moromete intra în curte și începe să ii strige pe ceilalți
membrii ai familiei, ignorându-i pe agenți și astfel enervându-i. Mimează ca este un om
foarte ocupat, iar cei doi agenti sunt nesemnificativi în comparație cu problemele sale
“Paraschive, tu unde ești, ma? Nu vezi că furcă aia stă acolo lângă gard de cinci
săptămâni? Ia-o de acolo și bag-o în șopron! Ar putea să stea acolo pan-o rugini, până te-
ai înțepa în ea și tot n-ai s-o ridici!” Deodată, se întoarce spre agenți, luându-i prin
surprindere, într-un
moment nepregătit spunându-le răspicat “N-am!”.
Aceasta reprezintă tehnica lui pentru a controla situația, astfel să creeze un avantaj. Însa
agenții sunt învățați cu țăranii, iar la început sunt destul de duri, dar pe drum ei se mai
înmoaie, ajungând ca la sfârșit să înceapă să facă unele compromisuri. Se crează un
contrast între gravitatea situației și aparenta indiferență a lui Moromete, însa aceasta
reprezintă tehnica lui de intimidare. Până la urma plătește o mie de lei, vrând astfel să
para că face o favoare. Pentru ca perceptorul să primească mai putini bani, Moromete
trebuie sa joace tot acest spectacol. Însa nu acesta este singurul scop, personajul având o
plăcere pentru a fraierii oamenii. După plecarea lui Jupuitu , Moromete este cuprins de o
„ciudata voioșie” și-i mărturisește
lui Balosu „l-am păcalit cu doua sute de lei, i-am dat numai o mie.” Balosu se uita la el cu
o privire rece și buimaca . Nu înțelegea.” Personajul reușește astfel prin talentul
disimulării să iasă din încurcătura, depășind problemele cu mai putina ușurință.
Moromete se arată pană acum precum un personaj inteligent, diferit, subtil, ce considera
că problemele din familia lui sunt la fel de superficiale ca toate problemele din universul
rural. El este ironic, foarte comunicativ, însa își crează un univers paralel deoarece se
simte incompatibil cu universul existent. Are însa loc o transformare a lui Moromete,
transformare ce este avertizata în primul rând de tăierea salcâmului, și vizibila în
momentul când Scamosul ii zice ce vor să facă fii lui. Acum, el nu mai știe ce să facă,
deși până în momentul de față tot timpul știa cum să iasă din încurcătura. Este un bun
cunoscător al psihologiei umane, având o anumita intuiție, și citind gândurile
personajelor.
Ii spune lui Scamosul „Acuma de ce-oi fi crezând tu că nu se întoarce Achim cu oile de la
București! Crezi ca te mint?”, deși Scamosul nu pomenise nimic de acest lucru, însa
Moromete ii citește gândurile. Când aude adevarul, prima sa reacție este aceea de a
respinge ideea, iar apoi înțepenește văzându-se pe chipul sau panica. Ia aceasta veste
precum o lovitura ce îl obliga să se trezească la realitate. Pana acum, personajul reușea să
își ascundă trăirile interioare dar acum nu mai poate, acesta fiind un prim semn al
schimbării sale. În momentul următor, conștientizează, încearcă să aducă argumente și să
recupereze ce a pierdut. Își dă seama ca a fost orb ca nu a văzut toate semnele; când
înțelege, se schimba și fizic, nu numai în interior. Apoi urmează etape în care se
dezvinovățește, gândind că motivul plecării fiilor săi nu este în nici un caz el. Ironia
folosita „ Băieții mei, Scamosule, sunt bolnavi..Să fuga de acasă! De ce asta? Nu i-am
lăsat eu sa facă ce vor?
Absoluta, absoluta libertate le-am lăsat! Parcă dacă veneau și-mi spuneau : „Ma, noi
vrem sa fugim de acasă”, crezi că i-aș fi împiedicat eu de, Scamosule!? „De ce sa fugiți
frățioare? le-aș fi spus. Încet nu puteți să mergeți?”, vrea să arate că ii lasă să facă ce vor.
Este o ironie cu umor negru ce duce spre sarcasm și lasă un gust amar.
Personajul nu mai simte plăcerea de a păcăli deoarece se simte el păcalit acum. Când
ajunge acasă, și băieții vor să ia haine curate din lada, Moromete este la început calm fata
de aceștia. Și are glasul calm și fata de fata sa și soția, cu toate ca le bate. Mai face o
ultima încercare de a menține familia unita, rugându-se de băieți să îl ajute, cu un glas
blând. Însă Moromete nu mai are aceeași forța interioară, și pierde controlul, bătându-i pe
băieți ca o pedeapsa. Își dă seama că oricum nu mai are cum să ii țină în familie, iar
bătaia este singurul lucru pe care îl mai poate face. Verbele ce îl caracterizează cel mai
bine pe Ilie Moromete sunt „a face”, datorita faptului că băieții ii cer tot timpul să
acționeze și „a gândi” deoarece el prefera să gândească, să reflecte, nu să facă. Însă după
aceasta trăire, schimbarea lui Moromete este radicală. Schimbările profunde produse
asupra lui Moromete aveau să se extindă în curând asupra întregului sat , „trei ani mai
târziu izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial . Timpul nu mai avea răbdare”.
Personajul principal al romanului „Moromeții” de Marin Preda , Ilie Moromete este „un
contemplativ inteligent , temperat , un filosof, iubind liniștea (fără de care nu se poate trai
și nu se poate face nimic durabil) și mai ales iubind libertatea , independența de gândire și
exprimare a opiniilor” . (Ion Rotaru)

Niculae Moromete: Personaj principal, dinamic, multidimensional, exponențial; alter

ego al autorului. Modalități de caracterizare:
— caracterizare directa: portretul făcut de narator și de alte personaje; autocaracterizarea;
— caracterizare indirecta: prin propriile acțiuni, simțiri și gânduri; prin mediul în care
trăiește; prin comentariul naratorial; prin limbaj.
Din perspectiva volumului al doilea al romanului, precum și din mărturisirile
prozatorului, Niculae Moromete este unul din mesagerii cei mai fideli intre lumea operei
și personalitatea autorului. Fără îndoiala, spre Niculae se îndreaptă o mare afecțiune a
autorului, încât, din perspectiva volumului al doilea al Moromeților, precum și din
mărturisirile prozatorului, îl putem considera unul din mesagerii cei mai fideli intre lumea
operei și personalitatea autorului. În legătură cu el, fraza, chiar și atunci când exprimă o
realitate dură, se încarcă de o abia perceptibila nota de participare afectiva. Un portret al
lui Niculae, în culori reci și linii severe, apăsate, are menirea să sublinieze contrastul
dintre sărăcia lucie și resursele complexe ale premiantului care, chiar în ziua serbării,
purta pe cap pălăria tatălui: ,Așa cum se oprise, cu obrajii negri-galbeni de friguri,cu
capul mare, peste care pusese pălăria destul de veche a tatălui, în cămașa și cu picioarele
desculțe și pline de zgârieturi, Niculae parcă era o sperietoare”. În altă parte se ivesc
aceleași sumbre amanunte: ,Pe poarta grădinii intra un băiat de vreo doisprezece ani.
Avea capul gol și cămașa de pe el ferfeliță. Picioarele goale erau pline de zgârieturi vechi
cu urme de sânge închegat cu praf”.
Dorința lui arzătoare este să fie dat mai departe la scoală. Tatăl nu o prea înțelege, după
cum nu o înțeleg nici frații sau surorile lui. Ar fi fost o cheltuiala în plus pe capul
familiei. Copilul cunoaște de mic viața aspra a satului, e trimis cu oile, iar Bisisica, oaia ,
ii face zile amare. Băieții îl terorizează („Vrând-nevrând, învățase să se lupte și să se bată
cu ciomagul”). Asculta încântat cum povestește tatăl și, la un moment dat, are un gest
tipic moromețian: lucrau la încropirea unei porți iar el ii întinde lui Paraschiv, care nu era
atent, cuie cu partea ascuțită înainte. Nu își bătuse joc tatăl de atâtea ori de prostia lui
Paraschiv, Nilă sau Achim? Mama, Catrina, ii înțelege dorința de a merge mai departe la
scoală, tatăl e mai reticent (aceasta împovăra familia, ii încurca socotelile), până când, în
final, după fuga celor trei frați vitregi, se va hotărî să-i plătească școlarizarea, îl admira pe
Ilie Moromete și pentru că ii îngăduie să persevereze în rugămintea lui: „Tatăl sau era un
om care gândea și gândirea lui era limpede, n-avea nevoie să se înghesuie în ea. Nu cu
rugăminți putea să-l facă să-l dea la scoală, ci cu argumente”. Și le va găsi. Impresionează
prin maturitatea gândirii și fermitatea unei timpurii opțiuni: între pământ și carte,
renunțând la pământ în favoarea surorilor.„Fuga” lui de acasă se realizează prin acest
intermediu, pentru ca drumul spre lumea lui nu poate fi stăpânit prin contemplare numai,
ci și prin acțiune. Înstrăinarea
de tatăl lui are mai multe explicații, dintre care cea mai evidenta ar fi că ,Moromete ii
spuse că s-a terminat cu istoria lui cu studiile, să stea acasă și să pună mâna pe sapă’.
Ilinca ii povestește lui Niculae că tatăl regretă că nu l-a dat la scoală, ca „să nu umble el
pe urma de gat cu toți ăștia ca de-alde Isosica. Vezi, zicea, aici am greșit”. Înstrăinarea
evoluează spre o confruntare și nu puține sunt episoadele în care se prezintă înfruntarea
dintre două concepții de viață: cea a țăranului care vede în rostul lui temelia existentei și
nu concepe viața în afara sistemului tradițional de valori; pe de alta parte, o concepție
noua, hrănita și din multa iluzie, despre construcția noii societăți. Devenind activist, sub
influenta noului notar, Niculae crede cu fermitate că „omul are nevoie de o noua religie a
binelui și răului” și declară că va fi ,primul apostol” al noii religii, dacă va fi convins.
Lupa o perioadă de activitate agitată prin comunele din apropiere, se întoarce în sat având
sarcina să supravegheze campania agricola de vară. Descoperă o realitate deconcertanta,
în care evoluează, mânați de diferite interese, Isosica, Flotoaga, Bila, Mantarosie, Gae,
Zdroncan. Când au loc tulburările de la arie, se dovedește un spirit lucid, operativ.
Ceea ce nu poate schimba el este mentalitatea oamenilor. Va fi victima acestei
mentalități, a violentei pe care o generează. Un oarecare Gheorghe, hăituit de cei care
strângeau cotele, se arunca în râu și se îneacă, iar moartea lui va constitui motivul să fie
dat afară din Comitetul raional de partid și chiar să fie exclus. În ultimă instanță, însa,
vechiul prieten – noul notar -, după ce-i explică situația în care se afla partidul, îl
sfătuiește să-și urmeze studiile până vor veni vremuri mai bune. Marele singuratic
continua povestea lui Niculae după ce el, într-adevăr, s-a făcut inginer horticultor.
Volumul II al Moromeților este cartea unei lumi care se stinge pentru a apărea o alta,
noua, ai cărei profeți nu sunt întotdeauna de buna-credința. În vremurile încurcate de
atunci, Niculae gândește clar, animat de o mare încredere în ceea ce vine.
Prins în țesătura foarte ciudată de interese colective și individuale, de deformări, Niculae
pare un erou camilpetrescian, preocupat să înțeleagă ceea ce se întâmpla. Istoria nu-l iartă
nici pe el. Spiritul independent al tatălui s-a strecurat pe nesimțite în conduita fiului.
Pentru cei specializați în demascări, nu era o nota tocmai fericită să gândești cu capul
propriu. Romanul se încheie cu pagini amare despre moartea tatălui, în urma unei lungi
decrepitudini fizice, revenindu-se la raporturile dintre tata și fiu. Niculae are remușcări că
nu l-a cautat în ultimii ani de viata și este obsedat că, în imaginație, în lumina de sub
pleoape, „nu vrea să se uite la el”. Credința lui Niculae ca „binele n-a dispărut din
omenire” domina singurătatea acestui personaj complex, a cărui problematica o va relua
Marin Preda în Marele singuratic.