Tema și viziunea despre lume – IONA – Marin Sorescu

I. INTRODUCERE
Neomodernismul este un curent literar ce s-a manifestat în anii 1960-1970. Acesta
promovează redescoperirea sentimentelor, a sensibilității și a emoției estetice, după ce
literatura a fost subordonată ideologiei comuniste. Astfel, generația neomodernistă reface
legăturile cu marea creație modernă interbelică, marile teme fiind: singurătatea,
captivitatea într-un univers al degradării, criza omului modern, transcendența goală,
vidarea sentimentală, imposibilitatea salvării.
Un scriitor reprezentativ al perioadei postbelice este Marin Sorescu. Ca dramaturg,
acesta subliniază revolta omului confruntat cu aberațiile istoriei și cu absurdul
circumstanțelor, figurând un raport tragic și tensionat între om și propria-i existență.
„Iona”, capodopera sa dramatică, a fost publicată în 1968, în revista „Luceafărul”, și inclusă
în trilogia dramatică „Setea muntelui de sare”, alături de „Paracliserul” și „Matca”.
Subintitulată „tragedie în patru tablouri”, această operă literară aparține teatrului
modern, întrucât nu respectă normele clasice, fiind o parabolă dramatică și o meditație
despre condiția umană.
II. EVIDENȚIEREA A DOUĂ TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA
TEXTULUI ÎNTR-UN CURENT LITERAR/ÎNTR-O PERIOADĂ
O primă trăsătură a piesei, care anulează tiparele teatrului clasic, este tehnica
monologului dialogat sau solilocviul, monolog rostit în absența altui personaj, de care se
face abstracție. Acest mod de construcție a operei pune în valoare numeroasele idei
privind existența umană și conferă discursului dramatic autenticitate și originalitate.
Astfel, Iona este unicul personaj al textului, care dialoghează cu sine însuși, textul fiind o
suită de întrebări și răspunsuri, într-un stil interogativ, problematizant. Însuși autorul
precizează această modalitate artistică în deschiderea piesei: „ca orice om foarte singur,
Iona vorbește tare cu sine însuși, își pune întrebări și răspunde”.
De asemenea, textul cultivă alegoria, discursul dramatic menținându-se într-o
ambiguitate specifică teatrului metaforic. Sensul alegoric se regăsește în mărturisirea
autorului: „Iona sunt eu […], omenirea întreagă este Iona. Iona este omul în condiția lui
umană, în fața vieții și în fața morții”. Personajul său este, așadar, individul aflat în
imposibilitatea de a comunica și chinuit de o teribilă singurătate („un om singur,
nemaipomenit de singur”), destinul său fiind însăși destinul existențial al omenirii.
O altă trăsătură este sursa de inspirație biblică. Drama lui Marin Sorescu pornește de
la mitul biblic al lui Iona, căruia i s-a încredințat misiunea de a propovădui cuvântul lui
Dumnezeu în cetatea Ninive. Copleșit de povara misiunii, acesta fuge la Tarsis pe o

1
corabie. Pentru a-l pedepsi pentru nesupunere, Domnul trimite o furtună puternică pe
mare, iar corăbierii, crezând că Iona a atras mânia cerească, îl aruncă în valuri pentru a
potoli urgia. Este înghițit de un monstru marin, în pântecele căruia petrece trei zile și trei
nopți, în rugăciune. În final, Iona este iertat de Dumnezeu, care poruncește chitului să-l
elibereze pe uscat. Din mit, Sorescu preia captivitatea lui Iona în burta peștelui, dar, spre
deosebire de personajul biblic, eroul dramei nu săvârșește nici un păcat, ci se află de la
început în gura peștelui, neavând nici posibilitatea evadării. Astfel, se evidențiază
caracteristica teatrului modern, care valorifică și reinterpretează miturile.
III. ILUSTRAREA TEMEI OPEREI PRIN DOUĂ EPISOADE/SECVENȚE
COMENTATE
Tema operei ilustrează singurătatea, frământarea ființei umane în efortul de aflare a
sinelui. Problematica se diversifică prin revolta omului în fața destinului, raportul dintre
libertate și necesitate sau incomunicarea socială, ca sursă a singurătății. Personajul Iona
dă naștere unor interogații grave privind viața, moartea, singurătatea, destinul. Fiind o
parabolă dramatică, viziunea despre lume este tragică, modernă și filosofică.
Ilustrativă pentru tema singurătății este scena în care Iona își pierde ecoul, din tabloul
I. Opera debutează cu dorința puternică a personajului de a-și auzi ecoul, în timp ce își
strigă propriul nume, însă, ecoul nu îi răspunde: „Gata și cu ecoul meu…/Nu mai e, s-a
isprăvit”. În finalul tabloului, Iona este înghițit de peștele în gura căruia stătea. Într-un
efort disperat, încearcă să oprească fălcile „care se încleștează scârțâind groaznic” și să
strige după ajutor. Fiind singur, acțiunile sale sunt zadarnice, pierderea ecoului sugerând
anularea existenței: „Ajutooor!/Eh, de-ar fi măcar ecoul!”.
A doua secvență importantă pentru tema și viziunea despre lume este scena în care
Iona scrie un bilet cu propriul sânge, tăindu-și o bucată de piele din podul palmei stângi,
din tabloul al III-lea. Într-o situație limită, Iona își amintește de mama sa, spunând că
„există o clipă când toți oamenii se gândesc la mama lor”. El vrea să comunice cu aceasta
printr-un bilețel, prin care o roagă să-l mai nască o dată. Întrucât viața lui se confruntă cu
sentimentul eșecului și al ratării, Iona își dorește o altă viață. Nașterea sa ar trebui
perpetuată la nesfârșit, acesta implorându-și mama sa-l nască mereu („naște-mă mereu”),
deoarece „ne scapă mereu ceva în viață”. Astfel, el trimite scrisoarea, asemenea
naufragiaților, punând-o într-o bășică de pește, gestul său evidențiind disperarea de a
comunica cu lumea exterioară. Faptul că tot el găsește biletul și că nu-și mai recunoaște
propriul mesaj accentuează sentimentul acut al singurătății, înstrăinarea de lume
însemnând înstrăinarea de sine.
IV. PREZENTAREA A PATRU ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI COMPOZIȚIE
SEMNIFICATIVE PENTRU TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME
Un prim element relevant pentru temă și viziune îl reprezintă titlul, format dintr-un
substantiv propriu, care denumește personajul piesei. El este preluat din mitul biblic al
2
proorocului Iona, însă, spre deosebire de personajul Vechiului Testament care comunică
direct cu divinitatea, monologul lui Iona reflectă mentalitatea modernă, o lume
demitizată, din care Dumnezeu s-a retras. Astfel, Iona devine exponentul omului modern,
înstrăinat de sacru, de ceilalți și chiar de sine, drama sa reprezentând drama întregii
umanități, născută din frământările ființei umane în fața destinului. Însuși Marin Soresc
afirmă că „în vreo limbă veche”, „Io” înseamnă „eu”, iar particula de negație „na”
sugerează negarea eului.
Asemenea dramaturgilor moderni, scriitorul renunță la dialog și construiește piesa sub
forma unui monolog dialogat, sugestiv pentru tema singurătății. Există un singur personaj
activ care își dă replică, dedublându-se. Consecințele dedublări personajului sunt
dispariția conflictului și a intrigii tradiționale și plasarea acțiunii în planul parabolei. Piesa
este alcătuită din patru tablouri și se distinge prin simetrie, deoarece în primul și ultimul
tablou eroul se află în planul exterior, fapt ce simbolizează lumina și libertatea ființei
omenești. Acțiunea din al doilea și al treilea tablou are loc în planul interior, înăuntrul
peștilor uriași, evidențiind astfel universul închis și limitarea.
Relațiile temporale și spațiale reprezintă alte elemente de compoziție. Astfel, trecerea
timpului este sugerată în două moduri: prin notațiile referitoare la spațiul scenic („în
mare”, „celui din tabloul anterior”) și prin descrierea personajului („La gura grotei răsare
barba lui Iona… Iona încă nu se vede”). Acest lucru semnifică faptul că omul a petrecut o
viață de când încearcă în zadar să găsească soluția salvatoare. Relațiile temporale
reliefează perspectiva discontinuă a timpului psihologic. Timpul cronologic nu există,
întrucât totul se raportează la propriul eu: „Începe să fie târziu în mine”.
Subiectul piesei, un alt element important pentru tema și viziunea despre lume, nu
trebuie interpretat în plan real, textul fiind o parabolă a căutării spirituale a individului.
Așadar, toate acțiunile protagonistului, indicațiile scenice, decorul au valoare simbolică.
Primul tablou prezintă expozițiunea. Iona, un pescar ghinionist, este așezat în gura unui
pește uriaș și pescuiește într-un acvariu. El crede că ar trebui să pescuiască în altă mare,
dar acest lucru este imposibil. Replica „dar parcă poți să-ți schimbi marea” reliefiază
tragismul condiției umane și imposibilitatea schimbării destinului, întrucât fiecare își
trăiește viața care i-a fost dată. Momentul în care este înghițit de pește constituie intriga,
desfășurarea acțiunii urmând în tablourile al II-lea, al III-lea și al IV-lea. În burta peștelui
uriaș Iona este prins într-o capcană, din care se zbate să scape, acest lucru sugerând omul
rațional în luptă cu jocul irațional, absurd al existenței. Încercările lui de salvare din
burțile peștilor care se înghit unul pe altul seamănă cu lupta umană, peștii mari fiind
înghițiți de cei mici, așa cum în viață, doar cel mai puternic supraviețuiește. Tăierea de
ferestre în buțile peștilor semnifică faptul că nu există altă cale de salvare în afara propriei
acțiuni. Însă, Iona se autoiluzionează, încercând să scape de un destin prestabilit. Cei doi
pescari surzi și muți reprezintă oamenii trecători prin lume, indiferenți, care își poartă
resemnați povara existenței, simbolizată de bârna pe care o duc în spate. În absența

3
comunicării cu exteriorul, fiind incapabil să evolueze, Iona caută echilibru interior prin
reflecții filosofice, astfel, el meditează aspura morții, vieții, timpului. Imaginea
orizonturilor concentrice constituie punctul culminant al piesei. Iona își amintește
trecutul, redescoperirea identității („Eu sunt Iona!”) anulând sentimentul tragic al
înstrăinării. În ultimul tablou, își dă seama că a ales un drum greșit, calea cea adevărată
nefiind în afară, ci în sine („Trebuie s-o iau în partea cealaltă. Ion, Ionaaa! E invers. Totul
e invers”). Astfel, deznodământul piesei prezintă sinuciderea lui Iona, aceasta
reprezentând singura salvare posibilă – împăcarea cu sine. Gest simbolic, sinuciderea este
o evadare din propria captivitate, din limitele existenței. Replica „Răzbim noi cumva la
lumină” înseamnă că Iona a găsit calea mântuirii, a iluminării în sine, acesta având
încrederea că într-o altă formă de existență își va redobândi libertatea spirituală.
V. CONCLUZIA
În concluzie, „Iona” nu reprezintă drama individuală, ci una general-umană,
personajul fiind prototipul întregii umanități moderne. Fiind o alegorie, așa cum afirma
criticul Eugen Simion, această operă „poate fi interpretată în mai multe feluri”.