Tema și viziunea despre lume

Iona
de Marin Sorescu

I. Introducere Într-o epoca plină de clişee ideologice, Marin Sorescu aduce o înnoire radicală în
teatrul românesc. Creația sa dramatică, alături de cea a lui Eugen Ionescu, reprezintă un
efort de sincronizare a dramaturgiei românești cu problematica dramaturgiei europene.
Teatrul său de de factură parabolică şi metaforică pune în discuție drama destinului
uman, existenţa absurdă a omului modern, marcată de regimul totalitar.
Piesa a fost publicată în 1968 şi face parte dintr-o trilogie, alături de alte două piese
„Matca”şi „Paracliserul”; trilogia numindu-se „Setea muntelui de sare”. Toate piesele au
un mesaj existenţialist și sugerează setea de absolut, de libertate, de sens în opoziție cu
absurdul existenței.

II. Cuprins Încadrarea într-o tipologie, specie, curent

C1.

Piesa „Iona” de Marin Sorescu este subintitulată „Tragedie în patru tablouri”, dar se
abate de la trăsăturile clasice care o definesc. Cu toate acestea este o parabolă dramatică
despre condiţia umană absurdă, încadrându-se în convenţiile teatrului modern sau teatrului
absurd. Curentul literar ilustrat este neomodernismul, iar curentul filozofic care dă sensul
piesei este existențialismul, aici tragedia este înțeleasă mai mult ca lupta individului cu
destinul.
Ca specie literară, este o parabola dramatică, adică o meditație asupra condiției
omului modern, confruntat cu singurătatea, care folosește monologul dialogat (solilocviul),
cultivă alegoria (concret-abstract) și sensul metaforic „Iona sunt eu, Iona este omul în
condiția lui umană, în fața vieții și a morții” (Marin Sorescu, Prefață). Parabola este o
povestire alegorică (cu un cuprins religios sau moral), o povestire cu tâlc, care se folosește
de situații concrete din viață pentru a transmite metaforic adevăruri abstracte.
Trăsăturile teatrului modern subliniază eliberarea de formele dramaturgiei tradiționale:
- anularea diferenței dintre speciile dramatice (tragedie, comedie, dramă, parabolă);
T1. - parodierea strategiilor din teatrul clasic (teatru în teatru, figuranți, decor);
reinterpretar - reinterpretarea miturilor (mitul biblic al profetului Iona);
ea miturilor - personajul-idee (Iona este omul confruntat cu absurdul existenței);
- dispariția conflictului și a intrigii (de la început se află în gura peștelui);
- monologul sau solilocviul;
- timpul și spațiul au valoare simbolică.
O primă trăsătură a teatrului modern este reinterpretarea miturilor, deoarece se
inspiră din povestea biblică a profetului Iona. Iona cel din Biblie este înghţit din cauză că
voia să fugă de o misiune, pe când eroul lui Sorescu, deşi nu săvârşise niciun păcat, se află
încă de la început „în gura peştelui” şi nu are posibilitatea eliberării în fapt.Originalitatea
construcției personajului modern Iona este dată de semnificația tragică a destinului ființei
umane: captiv în societate, în timp, în propria condiție muritoare.
Se trece spre o altă trăsătură modernă, cea a personajului-idee, adică a omului
condamnat la captivitate și la moarte. Iona este prezentat printr-o dedublare a două voci
 existenţiale, piesa fiind construită ca un solilocviu, o comunicare a lui lona cu un alter-ego.
Monologul dialogat continuă cu puternice accente filozofice, exprimând cele mai variate
idei existenţiale care pun stăpânire pe gândurile eroului -„de ce trebuie să se culce toţi
oamenii la sfârşitul vieţii” - ori cugetări cu nuanţă sentenţioasă „de ce oamenii îşi pierd
timpul cu lucruri ce nu le folosesc după moarte?”

Timpul și spațiul au valoare simbolică în teatrul modern. Decorul precizat în

indicațiile scenice de la începutul fiecărui tablou este metaforic pentru a exprima
situaţiile-limită prin care trece eroul. Deşi se reduce la câteva elemente repetate, este plin
de semnificaţii: cercurile de cretă simbolizează destinul limitat, cursul vieţii redat stilizat;
acvariul simbolizează lumea ignorantă, libertatea pierdută, iluzia libertăţii; peştişorii sunt
oamenii; peştele care mistuie simbolizează trecerea timpului sau societatea claustrantă.
Decorul asemănător din tabloul al treilea simbolizează monotonia vieţii; moara de vânt
semnifică pericolul iminent al nonsensului existenței, sentimentul sfârşitului, dar şi
trecerea timpului ori lupta cu iluziile. Gura de grotă e un decor paradoxal exprimând de o
parte eliberarea şi pe de altă parte situaţia fără ieşire.
Absența timpului istoric, situarea în atemporal, demitizarea sunt aspecte ale tragicului
modern, iar relațiile temporale reliefează perspectiva discontinuă a timpului psihologic
care amplifică stările interioare ale personajului.

C2 Tema și două scene relevante

1. Tema Tema piesei este singurătatea ființei umane, așa cum mărturisește scriitorul în
Prefață „am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur” sau așa cum
reiese din indicațiile scenice din debutul textului „Ca orice om foarte singur, Iona vorbește
tare cu sine însuși, își pune întrebări și-și răspunde, ca și când în scenă ar fi două
persoane”.
Problematica se diversifică prin alte teme existențiale: revolta omului în fața destinului
(lupta pentru a ieși la lumină), abordarea raportului dintre libertate și necesitate (peștișorii
din acvariu – metaforă a societății totalitare, omul are dreptul de a fi liber, dar este înrobit
de societate), dar tema lipsei de comunicare socială, ca sursă a singurătății.
Compus din patru tablouri, textul are o semnificație metaforică și foloseşte convenţiile
cinematografiei moderne, scenele fiind scurte ca nişte flash-uri care se contopesc.
Acţiunea constă din repetarea aceleaşi scene a captivității ce funcţionează ca o situaţie-
limită.
O primă secvență semnificativă pentru tema solitudinii este pierderea ecoului, la
Două începutul tabloului I „Gata și cu ecoul meu.../ Nu mai e, s-a isprăvit./ S-a dus și ăsta./
secvențe Semn rău” care stabilește o corespondență între dispariția ecoului, lipsa de comunicare și
pierderea moartea ființei. Pierderea ecoului este semnul singurătății absolute și justifică formula
ecoului solilocviului, adică a vorbirii dedublate.
O altă secvență insolită este cea în care protagonistul scrie un bilet cu propriul său
sânge, pe o bucată de piele tăiată din podul palmei stângi (tabloul III). Este o încercare
biletul scris pe disperată de a comunica cu lumea și de a găsi astfel salvarea, dar produce consumarea
piele propriei ființe. Intenționează să trimită scrisoarea, asemenea naufragiaților, într-o bășică de
pește, pe care o sparge din neatenție. Găsește biletul și nu-și mai recunoaște propriul
mesaj, ceea ce accentuează singurătatea și lipsa de speranță. Înstrăinarea de lume duce la
înstrăinarea de sine.
 Textul trebuie interpretat în cheie simbolică și nu la modul propriu. Piesa este o
parabolă a căutării spirituale a individului, a drumului dificil și dureros spre înțelegere,
privită ca „iluminare”. Toate acțiunile și gesturile eroului , indicațiile de regie, decorul,
totul are valoare simbolică.
C3 Elemente de structură și compoziție seminificative
1. Titlul Titlul face referire la istoria biblică a profetului Iona. Profetul biblic este fiul lui
Amitai și fusese trimis să avertizeze cetatea Ninive de judecata lui Dumnezeu, întrucât
păcatele lor ajunseseră până la cer. Știind că Dumnezeu îi va ierta dacă se pocăiesc, Iona
refuză şi se ascunde pe o corabie cu care fuge la Tarsis. Dumnezeu îl pedepseşte pentru
nesupunere, trimiţând un vânt care provoacă o furtună mare. Corăbierii află că Iona este
cel care a atras mânia cerească și îl aruncă în valuri. Din poruncă divină, Iona este înghiţit
de un chit şi, după trei zile şi trei nopţi de pocăinţă petrecute în burta peştelui, „Domnul a
poruncit peştelui şi peştele a vărsat pe lona pe uscat”.
Reinterpretarea mitului biblic oferă o semnificație existențială, deoarece Iona
reprezintă ființa umană captivă în societate, în prejudecăți, în propria corporalitate.
Personajul lui Sorescu este un simplu pescar, se află de la început în gura peștelui
(amenințarea timpului sau a morții) și singurul mesaj pe care îl „propovăduiește” este
singurătatea ființei umane. În plus, spre deosebire de credinciosul Iona din vechime, care
comunica direct cu divinitatea, monologul lui Iona reflectă mentalitatea modernă, a celui
care trăiește într-o lume demitizată, din care Dumnezeu a fost izgonit (Deus absconditus).
Astfel, Iona devine exponentul omului modern, înstrăinat de sacru, de ceilalți și chiar de
sine, destinul lui amintind de metafora lui Nietzsche „Solitudinea m-a înghițit ca o
balenă”.
Numele personajului vine din limba ebraică, din cuvântul „Ionas”, și înseamnă
porumbel. El devine un mesager al umanității.
Dramaturgul inovează regulile de compoziție ale teatrului clasic. Scriitorul renunță la
dialog în favoarea monologului dialogat (solilocviul), sugestiv pentru tema singurătății.
Există un singur personaj activ care se dedublează și se comportă „ca și când în scenă ar fi
două persoane”, „vorbește tare cu sine însuși”. Aceste convenții teatrale sunt precizate în
lista cu personaje de la începutul piesei: Iona, Pescarul I și Pescarul II, „fără vârstă,
figuranți”, care simbolizează o umanitate indiferentă.
2. Conflictul Consecințele dedublării personajului sunt dispariția conflictului și a intrigii tradiționale
și plasarea acțiunii în planul parabolei.
Conflictul este, de fapt, drama existențială a protagonistului. Imagine a omului
modern, Iona trăiește plenar un conflict interior cu propriul sine, conflict de esență tragică,
într-o intrigă născută din contrastul dintre idealul libertății și realitatea captivității sociale.
Iona este personajul-idee, care întruchipează, în mod alegoric, singurătatea și căutările
omului modern. Statutul social de pescar are în piesă un rol simbolic al comportamentului
uman: figura speranței eterne. Actul de a pescui semnifică nevoia de cunoaștere și
autocunoaștere.
3. Subiectul/ Piesa este alcătuită din patru tablouri, care subliniază etapele căutării sinelui. Dacă
acțiunea primul și ultimul tablou descriu planul exterior și se află în simetrie, tablourile II și III
descriu spațiului interior sugerând ideea limitării.
Primul tablou îl prezintă pe Iona pescuind în gura unui pește, lângă un acvariu şi
aruncând năvodul peste cercurile de cretă. În acel moment Iona „ca orice om foarte singur
vorbeşte tare cu sine însuși”.
 Tabloul al doilea îl prezintă pe Iona intrând năuc în scenă, realizând că este înghiţit de
viu. Încercând să scape, se loveşte de pereţii tari şi îşi aduce aminte de Iona din biblie,
întrebându-se dacă şi cum a reuşit acel pescar să scape. Plânge, apoi râde, iar în final
scoate cuţitul şi spintecă burta Peştelui II.
În tabloul al treilea, Iona se fereşte de moara de vânt, iar când se vede înghiţit din
nou crede că nenăscut, dar spune că totuşi are doi fraţi, moment în care apar cei doi pescari
purtând în mână o bârnă. El se crede în mormânt sau în infern şi îşi face o fereastră, mai
întâi cu unghia, apoi cu un cuţit şi ajunge în Peştele III. Are nostalgia mamei şi îi scrie pe o
bucată de piele din palmă cu propriul său sânge un mesaj: „Mai naște-mă odată!”. În cele
din urmă e ameninţat de mai multe guri cu înghiţirea, lucru care se şi întâmplă.
Tabloul al patrulea oferă imaginea lui Iona care are acum barbă albă şi foarte lungă şi
vrea să prindă soarele cu năvodul. El e convins că a ieşit afară și se întreabă cine e.
Totodată vede orizontul ca nişte cercuri infinite, ca un şir nesfârşit de burţi de peşte. Îi vine
apoi în minte ideea supravieţuirii şi a resemnării, dar îşi aminteşte că îl cheamă lona. Când
cercurile de la orizont se închid peste cercurile de cretă îşi spintecă burta strigând: „Am
pornit-o bine. Dar drumul, el a greşit-o. E invers, totul e invers”.
Limbajul La nivelul limbajului metaforic, se remarcă o ambiguizare a expresiei prin utilizarea
metaforic sintagmei metaforice în meditaţiile personajului despre viaţă, moarte, oameni şi lucruri.
Treptat, „apreciază lucid situaţia”, conştientizând că e predestinat să se elibereze: „În loc
de păr, în cap am unghii! În loc de mine, sunt tot o unghie”. Exprimarea personajului este
expresia viziunii dramaturgului asupra rostului existenţial al lumii, surprinse prin
interogaţiile retorice care închid în ele sensul existenţei umane: „Cum se numea clădirea
aceea în care am învăţat eu?(...) Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi
nenorocită şi caraghioasă pe care am trăit-o eu? Cum mă numeam eu?”. Importante sunt şi
asocierile inedite „drumul, el a greşit-o” sau „câţi peşti unul în altul”.
O caracteristică a limbajului este ironia permanentă şi plăcerea de a construi sintagme
inedite, cu este metafora vieţii din final: „Drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită
şi caraghioasă”.
c. Gestica Ineditul textului constă şi în gestica personajului lona, care stă într-o burtă de peşte „cu
mâna streşină la ochi, când nu este nimic de văzut”. Realizând că datoria lui nu e să
supravieţuiască
înăuntru, ci „să încerce”, îşi taie o bucată de piele din podul palmei stângi, gest interpretat
ca o soluţie de valorificare a propriilor resurse şi ca imagine tragică a sacrificiului
mântuitor. Gestul sinuciderii şi simbolul luminii din final sunt o încercare de împăcare
între omul singur şi omenirea întreagă, o salvare prin cunoaşterea de sine, ca forţă
purificatoare a spiritului, ca o primenire sufletească.
d. Indicaţiile Indicaţiile scenice prezente pe întreg parcursul textului dramatic, dar şi la începutul
scenice fiecărui tablou, au rolul de a argumenta încadrarea personajului în tipologia omului
modem „ca orice om foarte singur” care acţionează în consecinţă „îşi pune întrebări şi îşi
răspunde” într-o continuă dedublare. Reacţiile personajului aflat în situaţii limită,
menţionate de autor între paranteze, surprind prin modul fizic în care se comportă, fara
urmă de panică: „uitându-se în apă”, „încercând năvodul”, „priveşte în zare”, „întrocăndu-
se calm”, stă cu mâinile streaşină la ochi”.
Alături de precizarea gesticii personajului, indicaţiile scenice prezintă în formă lapidară
trăsături ale personajului: „Înţelept”, „conccesiv”, „nehotărât” „melancolic”, „chibzuit”,
conturând profilul meditativ al gânditorului confruntat cu marile probleme existenţiale.
Semnificația Iona simbolizează omul ce aspiră spre libertate, speranţă şi iluzie, idealuri
filosofică simbolizate de marea care-1 fascinează. El încearcă să-şi controleze destinul, să-l refacă.
Fiindcă nu-şi poate împlini idealul, prinderea peştelui celui mare, el este înghiţit de un chit,
intrând astfel într-un spaţiu închis, care este şi unica raţiune de a lupta pentru existenţă,
unde mereu peştele cel mare îl înghite pe cel mic. Lumea este simbolizată de acest univers
acvatic, în care peştii se înghit unii pe alţii, Iona însuşi fiind un abdomen de peşte.
încercând să se elibereze, el spintecă pereţii pântecelor mistuitori ai şirului nesfârşit de
peşti, într-o succesiune concentrică, sugerând că eliberarea dintr-un cerc al existenţei este
posibilă numai prin închiderea în altul, ieşirea din limitele vechi înseamnă intrarea în
limite noi („toate lucrurile sunt peşti”).
Îmbătrânit, Iona iese la lumină după ce spintecă ultimul peşte, pe o plajă pustie, dar
orizontul care îi se arată îl înspăimântă, pentru că şi aceasta este alcătuit dintr-un alt şir
nesfârşit de burţi de peşte, deşi crezuse că e liber. Înţelege că vinovat este „drumul, el a
greşit-o” şi gândeşte o cale inversă pentru a „ieşi la lumină”. îşi strigă numele şi, în loc de
a mai tăia burţi de peşte, în speranţa unei libertăţi iluzorii, îşi spintecă propriul abdomen,
cu sentimentul de a fi găsit, nu în afară, ci în sine, deplina libertate: „Răzbim noi cumva la
lumină”. Gestul sinuciderii şi simbolul luminii din final sunt o încercare de împăcare între
omul singur şi omenirea întreagă, o salvare prin cunoaşterea de sine, ca forţă purificatoare
a spiritului, ca o primenire sufletească.
Piesa reinterpretează mitul biblic prin prisma ideilor existenţialiste şi adoptă
convenţiile teatrului absurdului, astfel Iona de Marin Sorescu este o operă deschisă, în
care este ilustrată tema şi viziunea despre lume, unde unicul personaj prezintă o luptă
interioară asupra existenţei lui.
III. Concluzia În concluzie, Iona este un personaj ilustrativ pentru problemele existenţialiste ale
condiţiei umane, având o personalitate schimbătoare deoarece mediul înconjurător este
principalul factor, astfel acesta suferă o dramă a omului modem, săvârşind prin taina
morţii.