Eseu: Marin Sorescu, Iona – Text dramatic postbelic

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, despre condiţia omului modern într-un text dramatic
aparţinând lui Marin Sorescu/ într-un text dramatic postbelic.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

- sublinierea trăsăturilor textului dramatic care fac posibilă încadrarea într-o tipologie, într-un curent
cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
- evidenţierea condiţiei omului modern, reflectată în textul dramatic ales, prin referire la două scene/
secvenţe/ situaţii semnificative pentru evoluţia conflictului/ a conflictelor;
- prezentarea a două elemente ale textului dramatic, semnificative pentru ilustrarea condiţiei omului
modern (de exemplu: acţiune, titlu, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului,
particularităţi ale compoziţiei, indicaţii scenice, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.).

În secolul al XX-lea se produce o importantă dezvoltare şi o diversificare a dramaturgiei, printre

trăsăturile teatrului modern numărându-se: anularea diferenţelor dintre speciile dramatice tradiţionale
(tragedie, comedie, dramă), asocierea categoriilor estetice (comic, tragic, ironie, absurd etc.), preferinţa pentru
teatrul parabolă şi teatrul absurdului, valorificarea şi reinterpretarea unor mituri, apariţia personajului-idee,
dispariţia dialogului şi prezenţa monologului, timpul şi spaţiul cu valoare simbolică etc.
În această categorie a teatrului modern se înscrie şi dramaturgia lui Marin Sorescu, participant prin
opera sa la înnoirea teatrului modern românesc. Marin Sorescu (1936-1996) a fost un scriitor complex, a scris
poezie, romane, dramaturgie şi eseuri. Aparţine perioadei postbelice (Generaţia ’60: 1960-1980) şi se
integrează în curentul lierar Neomodernism, ca şi Nichita Stănescu.
Unele dintre trăsăturile teatrului modern de factură parabolică sunt prezente şi în drama Iona a lui
Marin Sorescu, publicată în 1968. Piesa face parte dintr-o trilogie dramatică intitulată sugestiv Setea muntelui
de sare (1974), alături de Paracliserul şi Matca.
Deşi este subintitulată “Tragedie în patru tablouri”, Iona de Marin Sorescu este o dramă
existenţialistă, ce deschide o direcţie a meditaţiei filozofice asupra omului modern şi a vieţii lui. Este, în
acelaşi timp, o parabolă dramatică modernă despre singurătate şi despre tragica absenţă a sensului în
lume.
Drama este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, care oglindeşte într-un conflict
puternic datele contradictorii ale realităţii. Deznodământul dramei este grav, iar personajele sunt puternic
individualizate. Parabola este o povestire alegorică (cu un cuprins religios sau moral), o povestire cu tâlc,
care cuprinde un şir de metafore.
O primă trăsătură prin care piesa Iona poate fi încadrată în teatrul modern este structurarea ei
sub forma unui monolog dialogat (solilocviu), care cultivă alegoria şi metafora. Întreaga acţiune este
susţinută de un singur personaj, Iona, care vorbeşte cu dublul său lăuntric, piesa fiind un solilocviu de mare
profunzime (cei doi figuranţi care apar în tabloul al treilea au doar un rol simbolic). Aşadar, scriitorul renunţă
la dialog şi construieşte piesa sub forma unui monolog dialogat, sugestiv pentru tema singurătăţii: deşi trăieşte
într-o agitaţie umană sufocantă, creând falsa impresie de comunicare interumană, protagonistul se simte cu
atât mai izolat. Singurătatea îl face să se dedubleze şi să dialogheze cu sine, ca şi cum ar constitui o identitate
aparte.
Limbajul este uneori absurd, alteori metaforizat, metaforele şi simbolurile transmise cu ajutorul
limbajului fiind multiple.
Sensul alegoric al piesei se regăseşte în mărturisirea scriitorului: “Iona sunt eu. (…) omenirea întreagă
este Iona, (…). Iona este omul în condiţia lui umană, în faţa vieţii şi în faţa morţii”. Aşadar, Iona este un
personaj-idee, care întruchipează, în mod alegoric, singurătatea şi căutările omului modern.
O altă trăsătură prin care piesa Iona aparţine dramaturgiei moderne este reinterpretarea
miturilor. Astfel, titlul piesei face referire la mitul biblic al prorocului Iona din cartea cu acelaşi titlu a
Vechiului Testament, pe care autorul îl reinterpretează în manieră proprie. Ȋn povestea biblică, Iona este
trimis de Dumnezeu în cetatea Ninive pentru a predica oamenilor credinţa. Iona refuză şi fuge pe o corabie
către Tarsis. Drept pedeapsă, Dumnezeu trimite o furtună pe mare, iar ceilalţi corăbieri îl aruncă pe Iona în

1
mare, iar acesta este înghiţit de un chit (balenă). După trei zile de pocăinţă petrecute în burta peştelui, Iona
este eliberat. Ȋnsă teatrul modern reinterpretează miturile, iar pescarul Iona are un destin diferit. Spre
desosebire de prorocul al cărui nume îl poartă, personajul tragic se află de la început prizonier în gura unui
peşte, fără a fi făcut vreun păcat şi fără şansa de a fi salvat de Divinitate. În plus, spre deosebire de credinciosul
Iona, om al lumii vechi, care comunica direct cu Divinitatea, monologul lui Iona reflectă mentalitatea
modernă, o lume din care Dumnezeu s-a retras (Deus absconditus). Astfel, Iona devine reprezentantul omului
modern, înstrăinat de Divinitate, de ceilalţi şi chiar de sine, destinul lui amintind de metafora lui Nietzsche,
“Solitudinea m-a înghiţit ca o balenă”.
Principala temă a piesei este solitudinea (singurătatea) fiinţei umane, potrivit mărturisirilor autorului
(“…am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”) şi indicaţiilor scenice din debutul
textului (“Ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, se
comportă tot timpul ca şi când ar fi în scenă două persoane”). Piesa ilustrează, aşadar, condiţia omului
modern, care suferă din cauza lipsei de libertate şi a imposibilității de a comunica, situație care îi dă senzația
prizonieratului. Lipsa comunicării sociale, ca sursă a singurătăţii, duce la strigătul tragic al individului
însingurat, care face eforturi disperate de a-şi regăsi identitatea. Tema singurătăţii se îmbină cu revolta omului
în faţa destinului, raportul dintre individ şi societate, dintre libertate şi necesitate, dintre sens şi nonsens,
ca problematică filozofică existenţială.
O secvenţă ilustrativă pentru tema singurătăţii este aceea în care Iona îşi pierde ecoul, la începutul
tabloului I. Astfel, eroul se strigă până răguşeşte, dar îşi dă seama că e înconjurat doar de pustietate, dar
“pustietatea măcar ar trebui să-mi răspundă: ecoul…”. Dispariţia propriului ecou pare a-i anula existenţa:
“Gata şi cu ecoul meu…/ Nu mai e, s-a isprăvit./ S-a dus şi ăsta./ Semn rău”. Însuşi autorul remarcă tragismul
clipei în care Iona îşi pierde ecoul: “Cred că lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona îşi pierde ecoul.
Iona era singur, dar ecoul lui era întreg. Striga: Io-na şi ecoul răspundea: Io-na. Apoi nu a mai rămas decât
cu o jumătate de ecou. Striga: Io-na şi nu se mai auzea decât : Io, Io, în vreo limbă veche însemnând: eu”.
Aşadar, dramaturgul constată cu tristeţe că dintr-un om nu rămâne nimic, niciun semn al individualităţii, nici
măcar ecoul fiinţei lui întregi. Sau am putea spune că din om nu rămâne decât conştiinţa destinului său
tragic. Este ceea ce îi dă totuşi măreţie.
O altă scenă semnificativă este cea în care protagonistul scrie un bilet (adresat mamei sale) cu
propriul sânge, tăindu-şi o bucată de piele din podul palmei stângi (tabloul III), pentru că "în viaţa lumii"
există "o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii”. El încearcă să comunice cu lumea
şi astfel să-şi găsească salvarea. Într-un gest disperat, trimite scrisoarea, asemeni naufragiaţilor, punând-o într-
o băşică de peşte. Deşi i s-a întâmplat o mare nenorocire, Iona iubeşte viaţa, ideea repetabilităţii existenţiale
a omului fiind sugerată prin rugămintea adresată mamei: "Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu",
deoarece "ne scapă mereu câte ceva în viaţă", totdeauna esenţialul. Faptul că tot el găseşte biletul şi că nu-şi
recunoaşte propriul mesaj accentuează sentimentul singurătăţii. Înstrăinarea de lume conduce la înstrăinarea
de sine.
Conflictul specific teatrului clasic, confruntarea dintre personaje lipseşte din piesa lui Sorescu.
Conflictul este de fapt drama existenţială a protagonistului Iona. Imagine a omului modern, Iona trăieşte un
conflict interior cu propriul sine, rezultat din nepotrivirea dintre ideal şi realitatea de a trăi într-un orizont
închis ca un pântece de chit. Este un conflict de esenţă tragică, într-o încercare disperată de a găsi ieşirea din
labirintul existenţei; nu reuşeşte însă decât să se adâncească în propria singurătate.
Structural, drama pe care autorul o numeşte “tragedie” este alcătuită din patru tablouri, toate
sugerând prin decor o ameninţare, un univers închis: tabloul I – gura deschisă a unui peşte uriaş în care stă
pescarul Iona; tabloul II şi III – burţile peştilor I, II, în care Iona este captiv; tabloul IV – plaja murdară,
înconjurată de burţi de peşte, ca nişte ferestre puse una lângă alta. Absenţa timpului istoric, situarea în
atemporal sunt aspecte ale dramaturgiei moderne.
Acţiunea debutează într-o zi (tabloul I), când pescarul Iona îşi încearcă din nou norocul într-o mare
care refuză să-i dea măcar un peşte. Iona vorbeşte cu dublul său lăuntric, îşi strigă numele, dar ecoul nu-i
răspunde, pentru că “s-a isprăvit” (primul semn al solitudinii fiinţei umane care trăieşte într-o lume “surdă”).
El vorbeşte mult despre mare, metaforă a vieţii, în care naufragiaţii ar trebui “să strige toţi, dar pe rând”.
Iona crede că “ar trebui să pescuiască în altă mare”, dar lucrul acesta e imposibil, întrucât fiecare îşi trăieşte
viaţa ce i-a fost dată: “Dar parcă poţi să-ţi schimbi marea?”.

2
 Iona doreşte să prindă peştele cel mare, simbolul absolutului, dar prinde numai peştişori. Pentru a-şi
rezolva neputinţa, el pescuieşte uneori dintr-un acvariu peşti “care au mai fost prinşi o dată”. Aşadar, Iona
încearcă să păcălească destinul cu ajutorul acvariului din care prinde peştişori deja captivi. Acvariul cu
peştişori semnifică existenţa limitată. Libertatea peştilor din acvariu este o falsă libertate, ca şi cea a lui Iona.
Primul tablou se încheie tragic: gura peştelui uriaş se închide, iar Iona este înghiţit, pornind într-o aventură a
cunoaşterii şi a autocunoaşterii.
Următoarele două tablouri prezintă încercările de salvare a personajului captiv în burţile unor peşti
care se înghit unul pe altul. Astfel, în al doilea tablou, Iona se află “în interiorul Peştelui I”, unde e întuneric.
Aici, el vorbeşte mult singur, pentru el aceasta fiind o formă de supravieţuire. Devine visător şi vrea să
construiască o bancă de lemn în mijlocul mării pe care să se odihnească pescăruşii. Găseşte un cuţit şi taie
burta peştelui, dar constată că a ajuns în burta altui peşte, care-l înghiţise pe primul.
În al treilea tablou, Iona se află ”în interiorul Peştelui II”, care înghiţise, la rândul său, Peştele I şi în
care se află o “mică moară de vânt”, care poate să se învârtească sau să nu se învârtească, simbol al
donquijotismului. Apar doi figuranţi care “nu scot niciun cuvânt”, Pescarul I şi Pescarul II, fiecare cu câte
o bârnă în spate, pe care o cară fără oprire surzi şi muţi (mitul lui Sisif), simbolizând oamenii care îşi poartă
crucea, care îşi acceptă destinul aşa cum le este dat. Întâlnirea cu cei doi pescari, care rămân muţi la întrebările
lui Iona, simbolizează absenţa comunicării. Încercarea disperată a lui Iona de a comunica este reprezentată
prin dorinţa lui de a scrie o scrisoare mamei sale, în care îi povesteşte că i s-a întâmplat o mare nenorocire.
Deşi pare optimist, meditând despre fericire, constată că oamenii nu sunt atenţi la bucuriile sau la necazurile
celorlalţi: “pe omenire o doare în fund de soarta ta”.
Tabloul IV îl surprinde pe Iona îmbătrânit, în gura ultimului peşte tăiat. Barba lui Iona, “lungă şi
ascuţită”, sugerează faptul că a petrecut o viaţă de când încearcă zadarnic, asemenea lui Sisif, să găsească
soluţia salvatoare. Vede nisipul, uscatul, dar nu se simte fericit: “fericirea nu vine niciodată atunci când
trebuie”. Deşi crezuse că este liber, Iona îşi dă seama că este tot captiv, pentru că ceea ce vede este un alt şir
nesfârşit de burţi de peşte, “ca nişte geamuri puse unul lângă altul”, simbol al labirintului, ce sugerează
imposibilitatea evadării.
Iona încearcă să îşi amintească trecutul şi îşi redescoperă identitatea: “Cum mă numeam eu? (Pauză)
– (Iluminat, deodată) Iona./ – (Strigând) Ionaaaa!/ – Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona”. Constată că
drumul său a fost greşit, că “totul e invers”, dar nu renunţă: “nu mă las. Plec din nou”.
Iona îşi dă seama că eliberarea trebuie să înceapă cu regăsirea de sine, de aceea soluţia de ieşire a
eroului din labirintul existenţei este aceea a spintecării propriei burţi, care ar semnifica evadare din propriul
destin, din propria captivitate, un nou început: “Gata, Iona? (Îşi spintecă burta.) Răzbim noi cumva la lumină”.
Gestul de a-şi spinteca burta nu trebuie înţeles ca o sinucidere, din moment ce nicio acţiune din text nu se
manifestase în planul realităţii, ci tot simbolic: personajul găseşte calea salvării, a iluminării, în sine.
Criticul Nicolae Manolescu interpretează gestul final ca pe o salvare.
Drama se termină cu o replică ce sugerează încrederea pe care i-o dă regăsirea sinelui, simbolizând un
nou început: “Răzbim noi cumva la lumină”.
Piesa este un “text deschis”, cu multiple posibilităţi de interpretare a simbolurilor. În sens
restrâns, orizontul plin de burţi de peşte ar putea reprezenta societatea totalitaristă în care individul, pentru a
supravieţui, trebuie să respecte ordinele date, să se integreze în absurdul existenţial, în care “fiecare trebuie
să-şi vadă de trebuşoara lui şi să privească în cercul său”. În sens larg, se poate considera că lumea lui Iona
este un echivalent al lumii moderne în care fiecare om e singur. Astfel, eroul sorescian poate fi considerat o
metaforă, mai mult o idee decât o fiinţă, care întruchipează, în mod alegoric, singurătatea şi căutările omului
modern.
În concluzie, reinterpretând mitul biblic prin prisma ideilor existenţialiste şi adoptând convenţiile
teatrului modern, Iona de Marin Sorescu este o operă deschisă, o parabolă dramatică despre condiţia omului
modern, singur în faţa existenţei.