Iona – Marin Sorescu

Marin Sorescu este scriitorul cel mai reprezentativ pentru sfârșitul

secolului XX, marcat de ample schimbări la nivel mondial, atât pe plan politic și
social, cât și în domeniul literaturii.Pierzând contactul cu sacrul, autorii noii
epoci se confruntă cu o nouă realitate, ce ține de ordinea profană : pierderea
identității, lipsa de comunicare, înstrăinarea de valorile ascentrsale.Alături de
Lucian Blaga, Eugen Ionescu și mulți alții, Sorescu ia parte la o acțiune de
reînnoire a teatrului românesc.Poet al paradoxului, eseist plin de vervă,
romancier valoros și dramaturg de talie europeana, a avut o contribuție
memorabilă la beletristica universală.
„Iona”, intitulată „tragedie în patru acte”, face parte din trilogia dramatică
„Setea muntelui de sare”, alături de „Paraclisierul” și „Matca”, piese ce
simbolizează, pe rând, trei mituri esențiale: mitul biblic, mitul meșterului și
mitul potopului.Titlul trilogiei este o metaforă ce sugerează că setea de adevăr și
de cunoaștere sunt unicele căi prin care omul poate depăși absurdul vieții.Prima
experiență a autorului în dramaturgie, dar și capodopera sa, „Iona” este o
meditație-parabolă realizată prin ironie : „o meditație tristă, însă meditația
îmbracă o haină de fantezie înșelător surăzătoare”(E.Simionescu).
Numele acestuia ne trimite la „Vechiul Testament”, ceea ce conferă operei
caracterul parabolic, însă tema este drama ontologică a omului
contemporan.Strigătul tragic al individului însingurat, părăsit chiar de propriul
ecou, definește raportul tensionat al individului cu lumea și cu tot ce înseamnă
ea. Neputința eroului de a înainta pe calea libertății și a asumării propriului
destin simbolizează procesul anevoios al autocunoașterii, dar și al descoperirii
sensului vieții.Tema universurilor închise, restrictive (burțile peștilor, grota)
transcrie adevărul singurătății absolute a omului.Astfel, Iona reușește să se afle
scăpat din măruntaiele peștilor, însă, în ciuda eforturilor sale, se regăsește de
unde a plecat, printr-un straniu proces de metamorfoză(peștele a fost, la rândul
lui, înghițit de un prădător mai mare).Eliberarea este o simplă iluzie.O lume
curată, nepoluată de noxele civilizației („Aerul!Da, asta e aer…”) – o
himeră.Căutarea sa va continua însă, neostoită.
Iona, pescar pasionat, este un personaj modern, diferit de caracterele
teatrului tradițional.În teatrul parabolic, alegorismul se regăsește în fiecare
aspect al piesei : totul este o metaforă.El este o proiecție a omului obișnuit, ce
năzuiește spre libertate, autocunoaștere și dezlegare a misterelor antice, idealuri
simbolizate de marea ce-l fascinează.Eroul are statutul social de pescar și de
urmaș onomastic al profetului de Vechiul Testament, fiind în fapt un pescar de
idealuri : „De mult pândesc eu peștele acesta.L-am și visat.”Psihologic și moral,
Iona este, așa cum arată prima indicație scenică, un om singur : „Ca orice om
foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși.”Singurătatea este o trăsătură
imperios necesară, așa cum mărturisea chiar scriitorul : „Știu numai că am vrut
să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur.”Deși sunt
reamintiți pe parcursul operei, soția, copiii și mama acestuia sunt doar simple
amintiri purtate de briza minții.Om scizionat de lupta singulară a înțelegerii
identității umane, Iona este expresia filosofală a noului individ.Sorescu ne
demonstrează, de asemenea, că teatrul e o modalitate mai potrivită de a pune în
scenă ideile poetice.
Trăsătura principală a personajului este condiția tragică a acestuia,
relevată în mod deosebit de conflictul dramatic, ce privește atât relația omului cu
conștiința sa și cu propriile aspirații, cât și libertatea umanității (să nu uităm că a
fost redactată în perioada comunistă, caracterizată prin abolirea dreptului la
liberă exprimare).
Tabloul I ni-l prezintă pe Iona într-un decor simbolic, modalitate de
caracterizare indirectă: acesta pescuiește liniștit, ignorând (in)voluntar gura
peștelui masiv, deschisă amenințător în spatele lui, trăind iluzia unei vieți
cutume.În față i se deschide marea, infinită.Cugetând asupra relației dintre viață
și moarte („moartea e foarte lungă”), personajul își definește visul: de a prinde
un pește pe care l-a văzut „în vis”(omul adamic), de a se reîntoarce la originea
existenței.Condiția umană nu îl ajută, însă, în călătoria spre cunoaștere (omul
profan).Iona mărturisește că și-ar dori să „înghită” una dintre „nadele frumos
colorate” (tentațiile lumești) ce plutesc pe suprafața mării – întinsă și „rea”,
simbol al aspirației omului spre libertate, sau chiar iluzia unei libertăți
primare.Acum, Iona își autocaracterizează propria situație existențială,
strigându-se pe sine, dar ecoul nu îi mai răspunde : întoarcere către starea
primordială.Deși încă mai păstrează în el tumultul și ecourile lumii exterioare,
pescarul este pregătit pentru călătoria către spațiul visat, predestinat.Și este
înghițit de chit.
Ultimul act (IV) îl prezintă pe protagonist în gura ultimului pește
spintecat, comparată cu o grotă, din care răsare doar barba lui „lungă și
ascuțită”.Limitările omenirii sunt desprinse din incapacitatea lui Iona de a fi
fericit („fericirea nu vine niciodată când trebuie”) și de cei doi pescari cu bârnele
în spate, ce simbolizează orizontul îngust care ne e pus la dispoziție.În naivitatea
lui, Iona încercase să își depășească condiția umilă, aspirase spre o existență
superioară, în afara limitelor impuse de societate(„ca toată lumea”).Drama
umană este aceea a vieții apăsătoare, sufocante, din care nimeni nu poate
scăpa.Reamintirea numelui și recăpătarea memoriei îi resetează caracterul, Iona
fiind capabil acum să reevalueze cărarea străbătută în ultimele trei
acte.Constatând greșeala făcută („totul e invers”), pescarul nu se dă bătut, ci
pornește perseverent pe „alt drum” : soluția sa de ieșire a fost spintecarea
propriei burți, evadarea din carcera de carne și sânge care era trupul
uman.Părăsire voită a lumii înconjurătoare, gestul denotă retragerea în sine,
curajoasă și divină.Aceasta nu e o sinucidere, provocată de vreo recunoaștere a
înfrângerii, nici de frică sau de absurditatea vieții.Nu, gestul său este simbolic și
denotă speranță : conștient de forța sa interioară, este hotărât să nu se lase
doborât de circumstanțe și să continue cu orice preț căutarea „luminii” („o să
răzbim noi cumva”).
Titlul, disecat în două silabe, sugerează generalitatea și simbolistica
personajului : „Io”, așa cum specifică chiar Marin Sorescu, înseamnă „eu” în
vreo limbă veche, raportându-l pe nefericitul pescar la fiecare dintre noi.Însă
Iona, cel modern, ale un mesaj diferit față de cel biblic.Pe când profetul trebuia
să ducă un mesaj de avertizare orașului Ninive, ceea ce refuză, fiind astfel
înghițit de pește, Iona lui Sorescu se găsește în burta peștelui fără a ști de
ce.Mesajul său îndeamnă la conștientizarea determinismului exterior care
încorsetează individul și duce la pierderea conștiinței, la animalizare.Acoperind
cu sarcasm problematica serioasă pe care și-o pune prin întrebări grele, fără
răspuns, protagonistul iese din scenă cu emfază, spărgându-și limitele
interioare.Aflat la granița dintre sacrificiu de sine și iluminare, Iona actualizează
energic condiția omului în timpurile moderne, alienarea și singurătatea sa fiind
în prim plan.
Un alt element de compoziție relevant pentru identitatea discontinuității
interioare a omului modern, aflat în plină criză, este structura piesei, ce
oglindește lipsa de coerență.Piesa aparține teatrului postmodern prin :
hibridizarea speciei (tragedie, dramă, comedie), renunțarea la acte și scene,
decorul minimalist, dar simbolic(acvariul, niște scoici, o moara de vânt),
didascaliile ce ambiguizează textul prin introducerea de noi simboluri.Acestea
fac parte, de asemenea, din modalitățile moderne de caracterizare.Astfel,
indicațiile scenice demonstrează indirect singurătatea existențială a personajului,
ce se dedublează și se „stinge” după cerințele vieții sale interioare și trebuințele
scenice.În ultimul tablou, didascaliile prezintă un decor simbolic : gura de grotă,
„ceva nisipos, murdar de alge”, scoici, „ceva ca o plajă”.Tragedia lui Iona are
ecouri în spațiul existențial, semnificând bătălia interioară a fiecărui individ,
izolat în propria singurătate, situat în cadrul limitat al cunoașterii, care exclude
nemurirea ca triumf al vieții și al spiritului.
Cu valențe poetice de netăgăduit, depășind simpla narare a unor fapte,
opera dramatică „Iona” marchează noile începuturi ale beletristicii
românești.Sorescu recurge la disoluția granițelor între genurile literare în teatrul
modern.Iona, pentru a fi capabil de saltul absolut către cunoaștere, e însoțit de la
bun început de o trăsătura distinctivă : singurătatea.În final, reușește să o
îmbrățișeze și își impune propria voință : adevăratele interese sunt cel himerice,
pe care le visezi, nu le calculezi.Un personaj inedit, amuzant, trist și groaznic de
tulburător, Iona ne reamintește că în fața fatalității morții, înțelepciunea și
pasiunea sunt efemere.