Tudor Arghezi – Testament – modernism

În perioada interbelică, spațiul literar românesc întâmpină noua direcție

debutată de criticul Eugen Lovinescu prin rezista „Sburătorul”(1919) : modernismul și
sincronismul cu Europa.Poetul Tudor Arghezi, unul dintre cei trei reformatori ai
limbajului poetic român, a început asaltul către literatură la începutul vârstei de mijloc,
abordând ontologic subiecte „puerile”, neașteptate, ce ascund înțelesuri adânci.Scrie
despre universul ludic („Cartea cu jucării„), despre teologie și experiența sa carcerală,
despre metafizică, împletind cuvinte din limbajul colocvial cu idei filozofice.
Inaugurând volumul „Cuvinte potrivite” apărut în 1927, vom găsi poezia
„Testament”, un elogiu adus istoriei poporului român și artei, deopotrivă.Aceasta
enunțează una dintre valorile poetice noi, încetățenite de Arghezi : poetizarea
trivialului.Născută din „bube, mucegaiuri și noroi”, împletind armonios un limbaj
ermetic, activități ludice și problematici adânci, opera reprezintă chintesența esteticii
argheziene.Poetul este un copil și un geniu în același timp, după cum mărturisește
chiar el: „Am căutat cuvintele care sar și fraze care umblă de sine stătătoare.”
Opera numită mai sus este o ars poetica, specia specifică modernismului, prin
care poetul definește creația și își exprimă ideile cu privire la procesele creatoare și la
produsul finit al acestora, precum și rolul artistului în societate.De asemenea, se
folosesc cu precădere figuri de stil precum metafora și analogia, ce contribuie la
criptarea mesajului.Paralela dintre viață și poezie, creație este traversată în fiecare vers
prin metafore expresive și curajoase : sapa devine condei, brazda – călimară, veninul
se transformă în miere, „cenușa morților” în „Dumnezeu de piatră”.Alăturări șocante,
oximoronice, ce lovesc cititorul ca imposibile transformă realitatea obiectivă și dură în
frumos, simultan infernal și divin.Tehnica, supranumită „estetica urâtului” și preluată
de la părintele modernismului, Charles Baudelaire, are capacitatea de a șoca și copleși
un cititor sensibilizat, atingându-i corzile sufletului în feluri în care poezia clasică nu a
reușit niciodată.
Tema „de suprafață” este aceea a poeziei, însă sondând adâncimile metaforelor
poezia se dovedește a fi o arheologie a eului, o căutare și reconstruire a identității prin
întoarcerea la „temelii”.De asemenea, ca ars poetica, se dezvoltă ca tematică concepția
artistului despre geneza unei opere artistice valoroase, precum și rolul creatorului în
societate, din perspectiva argheziană : arta este îmbinarea dintre „imaginație” și
„transpirație”, accentul căzând pe originalitate.
Ideea este regăsită în ultima strofă, în metaforele „slova de foc”(harul, talentul,
Muza) și „slova făurită”(munca, efortul creator), ambele necesare în egală măsură
pentru produsul final: cartea, opera durabilă, cu un mesaj important pentru generațiile
viitoare.Scriitorul este pentru Arghezi atât un meșter, un chimist care își măsoară atent
substanțele, cât și un luminat, un purtător al Duhului Creator.În prima metaforă
întâlnim insurgențe teologice, „slova de foc” amintind de episodul biblic al vorbirii în
limbi : Duhul Sfânt, luând forma focului, s-a pogorât asupra Apostolilor.În același
timp, ultima evidențiază migala și efortul pe care orice geniu, oricât de luminat, trebuie
să o adauge pentru a-și finisa munca.Întrucât o înclinație ereditară nu este talent până
la exploatare.Îmbinarea dintre lumea materială, lucrativă și divinitate, acel ceva mai
presus de noi și de înțelegerea noastră, sunt des întâlnite în operele poetului, acesta
abordând problema creației din perspectiva lucrătorului și a inspiratului.
Ca sursă de inspirație, Arghezi călătorește în timp și transformă „cartea”
(metaforă pentru creație).Simbolul cărții este regăsit în textul operei sub trei
semnificații: este o „treaptă” între bătrân și nou, un „hrisov” (act domnesc ce servea ca
titlu de proprietate) ce atestă valoarea pământului românesc și a istoriei lui, precum și
un „hotar”, ce consemnează prezentul, legătura dintre trecut și viitor.Astfel, culegând
povara, învățăturile, moștenirea nescrisă a neamului său, și prin includere, a întregului
neam românesc, poetul clădește din condei și idei un hotar între generații.El subliniază
importanța cunoașterii, acceptării și cinstirii rădăcinilor noastre, a istoriei poporului
român și, mai ales, a sacrificiilor făcute de cei dinaintea noastră : „Durerea noastră
surdă și amară/ O grămădi pe-o singură vioară.”.Trecută prin filtrul artistic, realitatea
este transfigurată, redusă la esență, și este păstrată pentru posteritate în valoroasa
colecție a patrimoniului literar.Se regăsește motivul orfic : preluată din natură, din
obiectivism, transcrisă pentru cei ce doresc să asculte, arta este cântec, carte și
vioară.Astfel de idei sunt des regăsite printre poeții moderniști, un exemplu fiind opera
din 1930 a poetului matematician Ion Barbu, intitulată „Joc Secund”.Pentru a înțelege
pe deplin adevărata conotație și importanța covârșitoare a mesajului liric trebuie sa ne
amintim de perioada istorică prin care trecea poporul român în acele vremuri :
România traversa o perioadă de bine-meritată pace, idealul politic național al Unirii se
îndeplinise, conștiința națională și etnică înflăcăra la unison piepturile tuturor
românilor, patriotismul învinsese.
Titlul este în perfectă armonie cu menirea și tema conținutului.Testamentul, luat
ca și sens denotativ, este un act prin care se consemnează bunurile lăsate moștenire
cuiva de o persoană decedată.Sensul conotativ, care este și cel preferat de poet,
consemnează că singurul bun lăsat urmașilor este creația sa.La o scară generalizată,
înțelepciunea transmisă de artiști prin produsele minții lor este caracteristica specifică
rasei umane de care trebuie să profităm din plin.Ideile oamenilor de geniu ne așteaptă
în spatele cuvintelor, mustind de înțelesuri ce se vor descifrate.Moștenirea nu este
palpabilă, ci spirituală : „Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume
adunat pe-o carte.”
Incipitul operei este conceput ca o adresare către un fiu spiritual (viitori cititori),
eul liric devenind astfel patronul sufletesc al generațiilor viitoare, cărora le lasă
moștenirea sa intelectuală, fără vreun beneficiu material sau personal.Lirismul
subiectiv este reprezentat de adresarea directă prin pronumele la persoana a II-a „ți”,
„tine”, „te” și substantivul în vocativ „fiule”.Se face trimitere la istoricul României
contemporane poetului, rezultatul proaspăt al luptelor duse de „străbuni” cu mai puțin
de un deceniu în urmă, a căror amintire și sacrificiu nu se vrea prăfuit de trecerea
timpului.Uitarea este condamnabilă, poetul sfătuindu-și urmașii să aprecieze
oportunitățile câștigate prin sudoare și sânge de cei dinaintea lor.Produsul literar se
fundamentează pe moștenirea celor anteriori, propagând ciclul evolutiv.Acesta este
atât „o treaptă” între prezent și trecut, cât și între prezent și viitor.

Poezia „Testament” de modernistul Tudor Arghezi este o artă poetică, ducând

întrebarea generală : „Care e scopul artei și al artistului?” în profunzimi nebănuite.El
atinge sufletul cititorilor cu care rezonează, aceștia fiind împinși să devină în avizi de
cunoaștere și cultură, căutători de noi „trepte” și „hrisoave”.