Testament

de Tudor Arghezi

Modernismul este curentul literar ce s-a manifestat între a doua jumătate a secolului al
XIX-lea și a doua jumătate a secolului al XX-lea, promovând o înnoire a literaturii, prin
desprinderea de trecut și prin crearea unei modalități inovatoare de exprimare.
Modernismul românesc s-a manifestat în perioada interbelică, trăsăturile acestuia fiind
teoretizate de Eugen Lovinescu și promovate prin intermediul cenaclului și al
revistei ,,Sburătorul’’.
Tudor Arghezi este un scriitor modernist, precum Lucian Blaga și Ion Barbu, aparținând
perioadei interbelice a literaturii. Acesta dă conceptului de poezie modernă noi valențe, fiind
creatorul unei poezii cu totul originale.
Poezia ,,Testament’’ deschide cel dintâi volum al autorului, ,,Cuvinte potrivite’’ ,
publicat în anul 1927, înscriindu-se în seria artelor poetice moderne ale literaturii din perioada
interbelică.
Procedeele moderniste prin care se remarcă arta poetică sunt: exprimarea relației dintre
creator și univers, ambiguitatea limbajului realizată, în primul rând, prin frecvența metaforei,
lirism subiectiv, sincronizarea cu modele din literatura universală, explorarea esteticii moderne a
urâtului, limbajul inedit obținut prin utilizarea cuvintelor provenite din registre stilistice diferite.

O trăsătură a modernismului prezentă în text este valorificarea esteticii urâtului. Preluat

de la scriitorul francez Charles Baudelaire (..Florile răului’’), conceptul de estetica urâtului
vizează în poezia argheziană transformarea categoriilor periferice ale vocabularului – registrul
arhaic, regional, argoul, jargonul – în material liric. Arta are un rol estetic, deoarece
transformă ,,zdrențele’’ , obiecte nefolositoare, în ,,muguri și coroane’’. Arghezi consideră că
orice aspect al realității, indiferent că este frumos sau urât, poate constitui material poetic: ,,Din
bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi’’.

O altă trăsătură a modernismului este reprezentată de frecvența metaforei ce conferă

ambiguitate limbajului. Pentru a defini raportul dintre creație și meșteșug, Arghezi creează două
metafore unice: ,,slovă de foc’’ și ,,slovă făurită’’. Cea dintâi se referă la har, la talent, iar cea de-
a doua la truda creatorului. Poezia se naște din împerecherea celor două principii. Ceea ce
sugerează Arghezi este că poezia nu poate exista în absența talentului, dar, pe de altă parte,
acesta nu este suficient. Efortul poetului, truda creatoare, este cea care cizelează talentul și se
îmbină cu acesta, așa cum se îmbină ,,fierul cald’’ și ,,cleștele’’.
Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație lăsată ca
moșternire unui fiu spiritual. De asemenea, ,,Testament’’ este o artă poetică deoarece autorul își
exprimă propriile convingeri despre arta literară, despre menirea literaturii sau despre rolul
poetului în societate. Câmpul semantic dominant la nivelul textului liric este cel al creației,
respectiv al creatorului: ,,carte’’, ,,hrisov’’, ,,am scris’’, ,,condei’’, ,,cuvinte’’, ,,slovă’’.
 O primă secvență reprezentativă pentru tema poeziei este evidențiată în strofa a treia, ce
cuprinde procesul creației. Poetului îi revine un rol important, acela de a transfigura artistic
realitatea, cu ajutorul condeiului și a călimării, provenite prin metamorfozarea din unele munci
rudimentare ale țăranilor: ,,Ca să schimbăm acum întâia oară/ Sapa-n condei și brazda-n
călimară.’’ Acest proces de creație este dificil și îndelungat, deoarece cuvintele sunt ,,frământate
mii de săptămâni’’. Totodată, revola și durerea socială sunt concentrate în text sub forma
metaforei ,,vioară’’, fapt ce transmite că suferințele poporului sunt transpuse artistic în poezie,
aceasta având valoare justițiară.
O altă secvență relevantă pentru tema poeziei este ultima strofă a poeziei. Versul ,,Robul
a scris-o, Domnul o citește’’ redă relația dintre scriitor și cititor, în care robul-poet și-a asumat
statutul de truditor al cuvântului. Poetul redă câteva etape pentru inițierea cititorului: inițial îl
numește ,,tânăr’’, apoi ,,fiu’’, ilustrând apropierea dintre el și cititor. Spre final, îl
numește ,,Domn’’, cititorul fiind deja format intelectual prin moștenirea lăsată, creația.
Particularitățile operei sunt conturate de titlul și structura acesteia.
Titlul poeziei, alcătuit dintr-un substantiv comun nearticulat, este expresiv prin tripla
semnificație. În sens denotativ, reprezintă actul juridic prin care o persoană își exprimă dorințele
ce urmează a-i fi împlinite după moarte, în special în legătură cu încredințarea bunurilor
materiale. În accepție religioasă, cuvântul face trimitere la cele două mari părți ale Bibliei,
Vechiul și Noul Testament, care conțin învățăturile apostolilor adresate omenirii. Din această
semnificație derivă și sensul conotativ al termenului pe care îl întâlnim în poezie. La Arghezi,
testamentul reprezintă o moștenire spirituală, care cuprinde totalitatea creațiilor artistice ale
poetului ce urmează a fi transmise urmașilor cititori, cât și scriitorilor de mâine.
Poemul este conceput sub forma unui monolog liric, adresat de tată unui fiu spiritual
căruia îi este lăsată drept unică moștenire ,,cartea’’, opera literară. Fiul poate fi cititorul operei
sau scriitorul de mâine, care va folosi experiența literară a înaintașului, iar tatăl este creatorul,
poetul. Tatăl are rolul de a-și iniția fiul în tainele literaturii și ale vieții, pentru ca acesta să
cunoască și dă ducă la rândul lui mai departe ,,tezaurul’’ preluat de la înaintași.
Textul poetic este împărtit în cinci strofe cu număr inegal de versuri, grupate în trei
secvențe poetice. Prima secvență (strofele I și II) sugerează legătura dintre generații: străbuni,
poet și cititorii – urmași. Secvența a doua (strofele III și IV) redă rolul etic, estetic și social al
poeziei. A treia secvență poetică (ultima strofă) reprezintă contopirea dintre har și trudă în
poezie. Simetria textului este dată de plasarea cuvântului – cheie „carte” și a sinonimelor sale în
cele trei secvențe poetice.
Incipitul, conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual evidențiază
sensul titlului, ideea moștenirii spirituale, ,,un nume adunat pe-o carte’’. Ca în orice artă poetică,
,,Testament’’ evidențiază năzuințele și durerile străbunilor, trecutul zbuciumat, sugerat de
metafora ,,seara răzvrătită’’ și de enumerația ,,prin râpi și gropi adânci’’. ,,Cartea’’ este treapta
de cunoaștere necesară tinerilor pentru a-și descoperi propria identitate. De asemenea, poetul
reprezintă o verigă în lanțul generațiilor, opera fiecărui poet este o treaptă în evoluția unei
literaturi.
 În strofa a doua, ,,cartea’’, creația elaborată cu trudă de poet, este numită
metaforic ,,hrisovul vostru cel dintâi’’, cartea de căpătâi a urmașilor. Aceasta oferă un model
etic, așa cum Biblia este modelul creștin, călăuzitor al existenței: ,,Așeaz-o cu credință căpătâi/
Ea e hrisovul vostru cel dintâi’’.
În strofa a treia, mai amplă, se construiește ideea că lumea materială se transformă în
dimensiune spirituală, prin intermediul poetului. Astfel, ,,sapa’’, unealtă folosită pentru a lucra
pământul, devine ,,condei’’, unealtă de scris, iar ,,brazda’’ devine ,,călimară’’. Deși munca fiului
nu este una fizică precum a străbunilor, ci una intelectuală, efortul creator nu este anulat, el va
aplica aceeași trudă transformatoare asupra cuvintelor, pe care generații întregi de plugari au
exercitat-o asupra pământului.
Crezul artistic arghezian este acela că poezia trebuie să păstreze legătura cu tradiția, iar
limbajul poetului se naște din limba vorbită: ,,Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit
cuvinte potrivite’’. Sintagma ,,cuvinte potrivite’’, care reprezintă și titlui volumului de debut,
subliniază truda creatorului de a alege și de a pune alături exprimări din registre stilistice diferite,
aparent imposibil de asociat.
Strofa a IV-a reliefează rolul purificator al creaţiei poetice: aceasta este armonie
(metafora cântecului la vioară) care încântă, dar şi pedepseşte, în scop justițiar (,,Pe care
ascultând-o a jucat /Stăpânul ca un ţap înjunghiat").
În ultima strofă, autorul îşi sintetizează opiniile asupra viitoarei sale creaţii. Alcătuită
din ,,slova de foc" (inspirație, har divin) şi ,,slova făurită" (cuvântul ales cu migală şi cu
trudă), ,,cartea" este darul pe care ,,Robul" (autorul) i-l oferă ,,Domnului" (cititorul, urmaşul).
Actul de creație și destinul creatorului sunt conturate în discursul liric prin relații de
opoziție, prin serii antonimice, prin asocieri surprinzătoare de cuvinte, ceea ce evidențiază
caracterul modernist al poeziei: arhaisme (,,hrisov’’, ,,sarică’’), regionalisme
(,,făcui’’, ,,grămădii’’), cuvinte și expresii populare (,,pe brânci’’, ,,plăvani’’), termeni religioși
(,,cu credință’’, ,,icoane’’, ,,Dumnezeu’’, ,,izbăvește’’) și neologisme (,,obscur’’).
Prozodia poate fi plasată între tradiție și modernitate. Poezia este alcătuită din strofe
inegale, versurile sunt lungi de 9-11 silabe, cu ritm variat, în funcție de intensitatea sentimentelor
și de ideile exprimate, rima este împerecheată.
,,Testament’’ este o artă poetică reprezentativă pentru literatura modernistă interbelică, o
explicitare a rolului artistului și al poeziei, Arghezi folosind orice resurse ale limbii, înălțând
urâtul, prin meșteșug și simțire, la noblețea diamantului.