Testament

-Particularitățile unui text poetic modernist-

MODERNISMUL este un curent artistic și literar manifestat în a doua jumătate a

sec. al XIX-lea și până după al Doilea Război Mondial, definindu-se în opoziție cu valorile
de tip tradițional și promovând noul și inovația formelor.

Poezia ,,Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice
moderne ale literaturii române din perioada interbelică alături de poeziile ,,Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga și ,,Joc secund” de Ion Barbu. Ea este
așezată în fruntea primului volum arghezian ,,Cuvinte potrivite ” (1927) și are rol de
program literar, realizat însă prin mijloace poetice.

În opinia mea, ,,Testament” este o artă poetică, deoarece autorul își exprimă

propriile convingeri despre arta literară, despre menirea literaturii, despre rolul
artistului în societate. Rolul poeziei este cel de a transfigura realitatea prin cuvânt și
imagine artistică: „Din bube, mucegaiuri și noroi/Iscat-am frumuseți și prețuri noi”. Ca și
Charles Baudelaire, cel care a impus estetica urâtului, Arghezi consideră că orice aspect
al realității, indiferent că este urât sau frumos, grotesc sau sublim, poate constitui
material poetic.

Modernismul creației este conferit de: transfigurarea socialului în estetic,

estetica urâtului, raportul dintre inspirație și tehnica poetică.

Titlul are o dublă accepție: denotativă și conotativă. În sens propriu, cuvântul-

titlu desemnează un act juridic întocmit de o persoană prin care aceasta își exprimă
dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte. În accepția religioasă, cuvântul face
referire la cele 2 mari părți ale Bibliei, Vechiul și Noul Testament, în care sunt
concentrate învățăturile prorocilor și apostolilor, adresate omenirii.  Astfel, titlul este o 
metaforă ce ilustrează ideea de moștenire literară lăsată urmașilor cititori sau
viitorilor truditori ai condeiului.
Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostază de meșteșug, creație lăsată
moștenire unui fiu spiritual. Motivul central este cartea, ce simbolizează ideea de
cunoaștere și de legătură spirituală între generații. Poezia este construită pe baza
relațiilor de opoziție: „bube, mucegaiuri și noroi”/ „prețuri noi”, venin/miere,
rob/domn, „slovă de foc”/ „slovă făurită”, dar și de simetrie, în care intră „cartea” și
sinonimele sale: „treaptă”, „hrișov”, „cuvinte potrivite”, „testament”.

Fiind un monolog adresat, lirismul subiectiv reiese din atitudinea poetică

transmisă în mod direct și din mărcile subiectivității: adjective posesive și verbe la pers I:
„mea”, „am ivit”, „să schimbăm”. Cele două ipostaze lirice sunt desemnate de
pronumele eu (tatăl spiritual, poetul) și tu (,,fiul”, cititorul, urmașii), iar în finalul poeziei,
de metonimiile ,,robul”-,,Domnul”.

Compozițional, poezia are 5 strofe grupate în 3 secvențe lirice: prima secvență,

alcătuită din primele 2 strofe, sugerează legătura dintre poet și cititorii-urmași; a
doua secvență, alcătuită din următoarele 2 strofe, redă rolul etic, social și estetic al
poeziei; cea de-a 3-a secvență este reprezentată de ultima strofă și înfățișează lupta
încrâncenată a poetului cu lexicul.
Prima strofă se constituie sub forma unui monolog adresat de eul liric cititorului
abstract: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte/Decât un nume adunat pe-o carte”,
ceea ce exprimă ideea că poetul își lasă averea spirituală urmașilor „stăpâni”. Metafora
„seara răzvrătită” face trimitere la trecutul zbuciumat al strămoșilor, care se leagă de
generațiile viitoare prin „carte”, asigurând continuitatea tradiției, a muncii. Enumerația
„râpi și gropi adânci”, urmată de versul „Suite de bătrânii mei pe brânci” sugerează
drumul dificil al cunoașterii și al acumulărilor, drum străbătut de înaintași. „Cartea” este
„treapta” spre cunoaștere necesară tinerilor pentru a-și descoperi propria identitate.
În strofa a doua, ,,cartea”, creația elaborată cu trudă de poet, este numită
metaforic ,,hrișovul vostru cel dintâi”, cartea de căpătâi a urmașilor, aceasta devenind
conservatorul tuturor valorilor și salvarea de uitare.

Ideea centrală din cea de-a treia strofă este paralelismul cu lumea obiectuală.
Astfel, ,,sapa” , unealtă folosită pentru a lucra pământul, devine ,,condei”, unealtă de
scris, iar ,,brazda” devine ,,călimară”. De-a lungul timpului, omenirea a evoluat de la
munca fizică la munca intelectuală, cartea fiind așadar o oglindă a evoluției, iar cuvântul,
devenit instrument poetic este înnobilat prin poezie: ,,le-am prefăcut în versuri și-n
icoane’’, ,,făcui din zdrențe muguri și coroane’', ,,veninul strâns l-am preschimbat în
miere’’. Prin aceste versuri, poetul reușește să transforme urâtul în frumos, exprimând
ideea că adevărata artă este purificatoare.

În a 4-a strofă, poetul sublimează suferințele poporului, le „grămădește” simbolic

în arta sa: „Durerea noastră surdă și amară/O grămădii pe-o singură vioară”, căci creația
este și mesagerul durerii, devenind un document spiritual și unul social care mângâie și
alină, pedepsește și răzbună. Versurile  „Din bube, mucegaiuri și noroi/Iscat-am
frumuseți și prețuri noi” transfigurează realitatea și redau estetica urâtului, concept al
poeziei moderne.

Ultima strofă accentuează ideea că poezia se naște din tensiunea creată între

har, „slovă de foc”, și meșteșug/travaliu artistic, „slovă făurită”, care „Împarechiate-n
carte se mărită”. Astfel, ea conține definiția operei de artă, care în concepția poetului
este îmbinarea talentului, a muncii și a inspirației, o unire armonioasă ca cea dintre fier
și clește. Versul „Robul a scris-o/Domnul o citește” înfățișează condiția poetului: artistul
este „rob”, un truditor al condeiului și se află în slujba cititorului, „Domnul”.

La nivel prozodic, versurile au metrica între 9-11 silabe, rima împerecheată, ritm

variabil (schimbător), situându-se la granița dintre tradiție și modernitate.
Sursele expresivității și ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului
poetic. Sunt valorificate arhaisme, regionalisme, expresii populare sau termeni
religioși: ,,hrișov’’, ,,grămădii’’, ,,gropi’’, ,,râpi’’, ,,zdrențe’', ,,icoane’’. Puterea de
expresivitate se realizează și la nivel stilistic prin figuri de stil: metaforele ,,Slovă de
foc’', ,,slovă făurită’', enumerația ,,bube, mucegaiuri și noroi’’, personificarea ,,durerea
noastră surdă și amară’', oximoronul ,,veninul strâns l-am preschimbat în miere’’.
Poezia ,,Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică de sinteză pentru
orientările poeziei interbelice, tradiționalism și modernism.