Particularitățile unui text poetic studiat de Tudor Arghezi - Testament

Poezia Testament de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale
literaturii române din perioada interbelică. Poezia este așezată în fruntea primului volum
arghezian, „Cuvinte potrivite”, apărut în 1927, și are rol de program literar, realizat însă cu
mijloace artistice.
Revendicat de clasici și moderni deopotrivă, Arghezi este un înnoitor al limbajului
poetic, prin încălcarea convențiilor și a regulilor. Particularități ale modernismului în poezia
lui sunt: estetica urâtului - „Din bube, mucegaiuri și noroi/Iscat-am frumuseți și prețuri
noi”; limbajul șocant, cu neașteptate asocieri lexicale și semantice (termeni argotici, religioși,
arhaisme, neologisme, expresii populare), fantezia metaforică, înnoirile prozodice. Ține de
tradiționalism ideea legăturii dintre generații și opțiunea pentru tematica socială.
Testament este o artă poetică, deoarece autorul își exprimă propriile convingeri
despre arta literară, despre menirea literaturii, despre rolul artistului în societate.
Este o artă poetică modernă, pentru că în cadrul ei apare o problematică specifică
liricii moderne: transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului, raportul dintre inspirație
și tehnica poetică. O caracteristică a modernismului este interesul poeților de a reflecta asupra
creației lor, de a-și sintetiza concepția artistică și de a o transmite cititorilor, astfel că fiecare
volum este deschis de o artă poetică.
Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație lăsată ca
moștenire unui fiu spiritual - posterității.
Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tată unui „fiu spiritual” căruia îi
este lăsată drept unică moștenire cartea, metonimie care sugerează opera literară. Cele două
ipostaze lirice sunt desemnate de pronumele eu (tatăl spiritual, poetul) și tu („fiul", cititorul,
urmașii), iar în finalul poeziei, de metonimiile „robul" - „Domnul”.
Lirismul subiectiv se justifică prin atitudinea poetică transmisă în mod direct și, la
nivelul expresiei, prin mărcile eului liric: pronume și verbe de persoana I singular („eu am
ivit”, „am preschimbat"), adjective posesive („cartea mea"), care se referă la eul liric, dar și
pronume și verbe de persoana a II-a singular („te", „tine", „urci") sau substantive în vocativ
(„fiule"), care desemnează generațiile viitoare imaginare.
Arta poetică Testament ilustrează viziunea lui Arghezi asupra lumii, atitudinea sa de
poet responsabil în fața urmașilor cititori, responsabil pentru mesajul și valoarea estetică a
operei sale. Este un poet angajat social, care își transfigurează în artă suferințele, apelând la
estetica urâtului: „Din bube, mucegaiuri și noroi/Iscat-am frumuseți și prețuri noi". Creatorul
se proiectează în ipostaza poetului meșteșugar un „șlefuitor de cuvinte": „Din graiul lor cu-
ndemnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite".
Poezia sa este o „carte”, adică un bun spiritual prin care scriitorul contribuie la
emanciparea neamului său.
Titlul poeziei are două sensuri, unul denotativ și altul conotativ. În sens propriu,
denotativ, cuvântul-titlu desemnează un act juridic prin care o persoană își exprimă dorințele ce
urmează a-i fi îndeplinite după moarte, cu privire la transmiterea averii sale. Titlul amintește și
de cărțile Bibliei, Vechiul Testament și Noul Testament, care conțin învățături religioase
adresate omenirii. De aici derivă sensul figurat, conotativ al titlului: creația argheziană,
„cartea", este o moștenire spirituală lăsată de poet urmașilor.
Organizarea ideilor poetice se face în jurul motivului central, metafora „carte”, cu
sensul de bun spiritual care asigură legătura dintre generații și urmașilor o identitate, fiind
„hrisovul cel dintâi". Ca element de recurență, cuvântul „carte” are o bogată serie sinonimică
în text: „testament", „hrisov", „cuvinte potrivite", „slova de foc și slova făurită".
Textul poetic este structurat în șase strofe cu număr inegal de versuri, grupate în patru
secvențe poetice. Prima secvență (strofele I, II) sugerează legătura dintre generații: străbuni,
poet și cititorii-urmași. Secvența a doua (strofele III, IV) redă rolul etic, estetic și social al
poeziei. A treia secvență poetică (strofa a cincea) exprimă ideea că eul liric se declară părtaș la
suferința neamului și îi dă glas prin intermediul creației: Durerea noastră surdă și amară / O
grămădii pe-o singură vioară. Artistul transformă suferința lor surdă și amară în cântec, în
armonie: grămădii pe-o singură vioară. Ultima secvență lirică (strofa a șasea) reprezintă
contopirea dintre har și trudă în poezie. Simetria textului este dată de plasarea cuvântului-cheie
carte și a sinonimelor sale în cele patru secvențe poetice.
Incipitul, conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual (Nu-ți voi
lăsa drept bunuri după moarte/Decât) evidențiază sensul titlului, ideea moștenirii spirituale, un
nume adunat pe-o carte.
În prima strofă, secvența râpi și gropi adânci/Suite de bătrânii mei pe brânci
sugerează drumul dificil al cunoașterii și al acumulărilor străbătut de înaintași. În versul Cartea
mea-i, fiule, o treaptă, formula de adresare „fiule” desemnează un potențial cititor, poetul
identificându-se, în mod simbolic, cu un tată. Cartea este o treaptă în desăvârșirea cunoașterii.
În strofa a doua, cartea, creația elaborată cu trudă de poet, este numită metaforic
hrisovul vostru cel dintâi, cartea de căpătâi a urmașilor.
Ideea centrală din cea de-a treia strofă este că scriitorul trebuie să depună un efort
constant și îndelungat, deoarece cartea înseamnă muncă, iar aceasta este comparată cu truda
fizică a străbunilor. Astfel, sapa, unealtă folosită pentru a lucra pământul, devine condei,
unealtă de scris, iar brazda devine „călimară", munca poetului fiind diferită ca material
întrebuințat de cea a înaintașilor lui țărani. Poetul este un născocitor și un meșteșugar de
cuvinte, care transformă graiul lor cu-ndemnuri pentru vite în „cuvinte potrivite", metaforă ce
desemnează poezia ca meșteșug.
Strofa a patra dezvăluie viziunea lui Arghezi: prin artă, cuvintele se metamorfozează,
păstrându-și însă forța expresivă, idee exprimată prin oximoronul din versurile: Veninul strâns
l-am preschimbat în miere,/Lăsând întreagă dulcea lui putere.
În strofa a cincea apare ideea transfigurării socialului în estetic, prin faptul că durerea,
revolta socială sunt concentrate în poezie, simbolizată prin metafora vioară. Durerea noastră
surdă și amară/O grămădii pe-o singură vioară,/Pe care ascultând-o a jucat/Stăpânul ca un
țap înjunghiat. Poetul filtrează prin sufletul său suferințele poporului (durerea noastră) și le
transpune artistic în poezia de revoltă socială, cu valoare justițiară.
La fel ca poetul francez Charles Baudelaire, în volumul „Florile răului", Arghezi
consideră că orice aspect al realității, indiferent că este frumos sau urât, sublim sau grotesc,
poate constitui material poetic: Din bube, mucegaiuri și noroi/Iscat-am frumuseți și prețuri noi.
Ultima strofă evidențiază faptul că muza, „Domnița", „pierde" în favoarea
meșteșugului poetic: întinsă leneșă pe canapea,/Domnița suferă în cartea mea. Poezia este atât
rezultatul inspirației, al harului divin, sugerat de metafora „slova de foc", cât și rezultatul
meșteșugului, al trudei poetice, dedus din metafora „slova făurită": Slova de foc și slova
făurită/împărechiate-n carte se mărită!Ca fierul cald îmbrățișat în clește. Condiția poetului
este redată în versul „Robul a scris-o, Domnul o citește"; artistul este un „rob", un truditor al
condeiului, iar de munca lui se bucură fără efort cititorul - „Domnul".
Sursele expresivității și ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic,
Tudor Arghezi fiind renumit pentru înnoirile lexicale, uneori șocante.
Figurile de stil și imaginile artistice sunt puse în relație cu o concepție nouă, modernă,
privind poezia, resursele ei și misiunea poetului. Materialitatea imaginilor artistice se realizează
prin fantezia metaforică, rezultând asocieri semantice surprinzătoare: comparația inedită
(împărechiate-n carte se mărită/Ca fierul cald îmbrățișat în clește), epitetul rar („seara
răzvrătită", „dulcea lui putere", „torcând ușure”, „Dumnezeu de piatră”, „durerea... surdă și
amară"), oximoronul (Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/Lăsând întreagă dulcea lui
putere).
Prozodia, îmbinând tradiție și modernitate, este inedită: poezia cuprinde strofe inegale
ca număr de versuri, cu metrică (9-11 silabe) și ritm variabile, în funcție de intensitatea
sentimentelor și de ideile exprimate. Rima ține de vechile convenții, fiind împerecheată.
Opera literară Testament de Tudor Arghezi este o artă poetică modernă, în care poetul
este prezentat ca un născocitor, meșteșugar al cuvintelor, poezia presupunând truda creatorului.
Pe de altă parte, creația artistică este atât produsul inspirației divine, cât și al tehnicii poetice.
Un alt aspect al modernității poeziei este faptul că Arghezi introduce în literatura română, prin
această creație literară, estetica urâtului. Asocieri lexicale surprinzătoare, fantezia metaforică,
materialitatea imaginilor artistice, înnoirea versificației sunt tot atâtea argumente în favoarea
modernității poeziei. Țin de tradiție ideea legăturii cu strămoșii și responsabilitatea poetului
față de urmași.
În concluzie, poezia Testament de Tudor Arghezi este o artă poetică de sinteză pentru
orientările poeziei interbelice, tradiționalism și modernism. Pornind de la aspectele liricii
tradiționale, oferă alternative poetice moderne într-o operă poetică originală.