Testament – modernism

Termenul „modernism” denotă tendința de înnoire, specifică

spiritului uman, iar în literatură, definește o mișcare largă, care cuprinde
toate manifestările postromantice, înscrise sub semnul unui „principiu de
progres” (Eugen Lovinescu), promovând imperativul sincronizării cu
modelul civilizației și al culturii europene.
În sens restrâns, modernismul românesc este un curent literar
conturat în atmosfera de efervescență înnoitoare de după Primul Război
Mondial, având ca nucleu cenaclul și revista „Sburătorul”, conduse de
criticul Eugen Lovinescu. Epoca dintre 1919 și 1944 este, în poezie, una
dintre cele mai strălucite în întreaga nostră literatură. O generație
excepțională de poezie, contribuie, acum, la înnoirea limbajului liric.
Eugen Lovinescu a stăruit, în acea perioadă, îndeosebi pe două
tendințe, care definesc, chiar dacă nu în egală măsură, pe toți poeții
epocii: lărgirea registrului tematic– prin încercarea de a cuprinde și alte
zone ale realului decât cele rurale și evoluția în planul modalității lirice –
de la descriere și de la narațiune în versuri, spre viziunea subiectivă,
viziune lirică prin excelență.
Opera literară „Testament”, scrisă de Tudor Arghezi, publicată în
fruntea primului său volum de versuri, intitulat „Cuvinte potrivite”, în
1927, face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române
interbelice împreună cu „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de
Lucian Blaga și „Joc secund” de Ion Barbu.
Lirica lui Tudor Arghezi ilustrează definitoriu aceste cuceriri prin
valorificarea estetică a aspectelor impure ale realității, pe care le
transpune artistic. La Arghezi, poezia înseamnă, în primul rând,
expresie. El impune o funcție poetică unor cuvinte considerate, până la
el, nepoetice. Arghezi s-a remarcat în peisajul liricii românești printr-o
experiență inedită de valorificare estetică a urâtului.
Textul este o artă poetică, deoarece autorul își expimă concepția
despre poezie și, mai ales, despre rolul poetului în lume, prin
perspectiva unei estetici moderne.
Pentru Arghezi, poezia este expresia spiritualității unui popor, o
inefabilă sinteză etnică, etică și estetică, pe care o realizează, cu efort și
cu suferință, truditorul cuvintelor, poetul. Conștient și frămâtat de
limitarea noastră spațială și temporală, poetul își definește, de la
început, rostul trecerii sale prin lume, acela de a fi lăsat urmașilor săi o
bogăție de nume de poet scris „pe o carte”. Testatarul a ajuns la o
înțelegere superioară a poetului și a poeziei. În concepția lui Tudor
Arghezi, omul valoreaza atât cât lasă pentru alții după ce moare, de
aceea termenul „carte” reprezintă și cuvântul-cheie al înteregii construcții
poetice: „cartea” e „treaptă” și „hrisov”, iar, pentru ca ea să existe, a fost
nevoie de „condei” și „călimară”. La aceasta se ajunge prin „cuvinte
potrivite”, ea este „Dumnezeu de piatră” / „hotar înalt”. „Cartea” e muncă,
o muncă asupra cuvintelor, pentru că numai astfel poate fi „potrivit” să
sune frumos, poetic, „graiul cu îndemuri pentru vite” al stămoșilor.
În primul rând, caracterul modernist al operei este ilustrat prin
raportul dintre inspirația divină, sugerată prin metafora „slova de foc”, și
tehnica poetică, redată prin metafora „slova făurită”, creația poetică fiind
produsul asocierii celor două, redate prin simbolul perechii și al nunții:
„împărecheate-n carte se mărită”. Creația valoroasă este, în viziunea
argheziană, o asociere inedită între cuvântul spontan, sensibilitate,
geniu, talent sau înzestrare nativă și expresia căutată, migală,
mesteșug, rezultatul unui efort artistic conștient, trudă creatoare.
„Împerecherea”, acea conlucrare obligatorie a celor două „slove”, este
sugerată, mai întâi de verbul „se mărită”, iar apoi de comparația „Ca
fierul cald îmbrățișat în clește”.
O altă caracteristică a modernismului este interesul poetului de a
reflecta asupra creației sale, de a-și sintetiza concepția artistică și de a o
transmite cititorilor, astfel că volumul debutează cu o artă poetică
reprezentată de poezia „Testament”. De asemenea, scriitorul își
transfigurează în artă suferințele prin estetica urâtului: „Din bube,
mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”. Se emite ideea că
orice aspect al realității, frumos sau urât, sublim sau grotesc, poate
constitui material poetic, iar poetul poate transfigura toate aspectele
existenței. Nu este vorba despre o subliniere a urâtului pentru a pune în
lumină frumusețea, în sensul antitezelor romantice, ci despre o
conversiune a lui, folosind propriile sale resurse, nebănuite. Urâtul poate
deveni obiect estetic, frumosul putând avea, la rândul său, rădăcini
urâte.
Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de mesteșug,
creație lăsată ca moștenire unui fiu spiritual, iar o idee poetică
semnificativă care o susține este redată în versul „Robul a scris-o,
Domnul o citeşte”. Vorbind despre condiția artistului, el se declară rob în
slujba cititorului, vrând astfel să atragă atenția nu asupra unei condiții
umile, ci asupra rolului subtil pe care îl are acesta: de a crea mentalități
și de a modela suflete. Arta poetică „Testament” relevă concepția lui
Arghezi despre atitudinea sa de poet față de valoarea estică și mesajul
operei sale, care umează să fie expusă în fața cititorilor.
Ultimele versuri afirmă conținutul astistic, ascuns, încifrat simbolic,
al mesajului testamentar și al întregii creații argheziene: „Robul a scris-o,
Domnul o citeşte”, în care „robul” nu este altul decât poetul-descendent,
al unui neam de robi sau poetul-slujitor al receptorului său (actul creației
fiind un act de robie, căci creatorul este supus harului său, imboldului
interior), iar „Domnul” nu reprezintă aici o anumită clasă socială
superioară, cât o anumită condiție intelectuală necesară receptării. În
felul acesta, finalul ne pare și ca un îndemn, la o mai atentă receptare
estetică a semnificațiilor de adâncime ale mesajului poetic arghezian.
O a doua idee poetică relevantă este ilustrată în versurile „Din
graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite”, poetul
fiind prezentat ca un meșteșugar al cuvintelor, care transformă „graiul lor
cu-ndemnuri pentru vite” (limbaj rustic, popular) în „cuvinte potrivite”
(sintagma implică ideea de migală, perfecțiune). Concepția transmisă
este aceea că efortul poetic presupune un timp îndelungat, necesar
transfigurării artistice.
Schimbarea intrumentelor de muncă (a „sapei” și a „brazdei”) în
intrumente ale scrisului („condei” / „călimară”), s-a produs în timp și cu
efort și a fost dublată de o schimbare a cuvintelor. Poezia este, în
viziunea lui Arghezi, un fenomen de distilare, este esență de cuvinte,
extrasă din limbajul comun. Poetul, având conștiința scriitorului
profesionist, își simte vocația imortalizării trudei seculare a unui neam de
robi, în forme sublimat artistice, în „versuri” și în „icoane”. Poetul
„potrivește” cuvintele, iar sintagma „cuvinte potrivite” implică sensurile de
selecție, de îmbinare, de meșteșug, de căutare, de potrivire artistică a
cuvintelor, în așa fel încât să exprime, cu maximum de fidelitate și de
sinceritate, adevărul.
Titlul, un element ilustrativ, pentru caracterul modern al poeziei,
este constituit dintr-un substantiv comun nearticulat care are două
sensuri: unul denotativ și unul conotativ. Cel denotativ desemnează un
act juridic prin care o persoană își exprimă dorințele spre a-i fi îndeplinite
după moarte, iar cel conotativ are un caracter religios, creația
argheziană („cartea”) fiind o moștenire spirituală care este lăsată
urmașilor. Titlul amintește și de cărțile Bibliei, Vechiul Testament și Noul
Testament, care conțin învățături religioase adresate omenirii. Prin
raportare la text, cuvântul sugerează caracterul de artă poetică, versurile
făcând referire la moștenirea spirituală pe care scriitorul o lasă urmașilor
cititori.
Un alt element de structură importat, relevant pentru caracterul
modernist al poeziei, este încipitul, conceput ca o adresare directă a
eului liric către urmaș („Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, / Decât
un nume adunat pe o carte”), cele două versuri evidențiind ideea
moștenirii spirtuale: „un nume adunat pe o carte” desemneză opera
literară. Astfel, discursul poetic se construiește în jurul motivului central,
metafora „carte”, cu sensul de unic bun spiritual care asigură legătura
dintre generații și le oferă urmașilor o identitate.
În concluzie, opera „Testament” ,scrisă de Tudor Arghezi, este o
artă poetică modernă printr-o serie de particularități de structură și
expresivitate: înnoirea prozodiei, estetica urâtului, raportul dintre
inspirație și tehnica poetică, limbajul șocant.
„Testament” este arta poetică așezată, nu întâmplător, în fruntea
întregii creații argheziene, vorbind despre un crez artistic și despre
misiunea poetului în lume, aceea de meșteșugar al cuvâtului, și explică
extrem de limpede sintagma „cuvinte potrivite”: estențială nu pare a fi, în
concepția argheziană, alegerea cuvintelor cu încărcătură estetică, ci
„potrivirea” lor în așa fel încât să ofere garanția valorii artistice.