Particularitățile unui text poetic modernist/ artă poetică

Testament, de George Bacovia

Poezia “Testament” de Tudor Arghezi deschide primul volum arghezian, "Cuvinte
potrivite"(1927), anunţând principiile esteticii urâtului (transformarea cuvintelor nepoetice în
obiect al artei), concept pe care îl preia de la scriitorul francez Charles Baudelaire.
Poezia este o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă propriile convingeri despre arta
literară, despre menirea literaturii şi despre rolul artistului în societate. De asemenea, este o artă
poetică modernă din moment ce în cadrul ei apare o problematica specifica liricii moderne, și
anume transfigurarea socialului în estetic, estetica uratului, raportul dintre inspirație și tehnica
poetica. Poetul este prezentat ca un meșteșugar al cuvintelor, poezia reprezentând truda
creatorului “Și frământate mii de săptămâni/ Făcui din ele muguri și coroane”. O altă
caracteristică a modernismului este interesul poeților de a reflecta asupra creației lor, de a-și
sintetiza concepția artistica și de a o transmite cititorilor, astfel ca fiecare volum este deschis de
o artă poetica.
Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație lăsată ca
moștenire unui fiu spiritual. Textul poetic este concept ca un monolog adresat de tata unui fiu
spiritual căruia îi este lăsată drept unica moștenire “cartea”, figură de stil care sugerează opera
literară. Cele doua ipostaze lirice sunt desemnate de pronumele „eu” (tatăl spiritual, poetul) și
„tu” (“fiul”, cititorul urmașii), iar la final de metonimiile “robul” – “Domnul”.
Lirismul este subiectiv, discursul liric având un caracter adresat, realizându-se prin
mărcile lexico-gramaticale ale eului liric: pronume personal la persoana I singular “eu”; verbe
la persoana I și a II-a “am ivit”, “urci”; adjective posesive “cartea mea”.
Titlul poeziei are două sensuri: unul denotativ și altul conotativ. În sensul propriu,
cuvântul-titlu desemnează un act juridic prin care o persoană își exprimă dorințele ce urmează
a-i fi îndeplinite după moarte, cu privire la transmiterea averii sale. În sens figurat, substantivul
face trimitere la cele două cărți are Bibliei: Vechiul Testament și Noul Testament, în care sunt
concentrate învățăturile proorocilor și apostolilor, adresate omenirii. Astfel creația argheziană
devine devine o moștenire spirituală care este lăsată urmașilor-cititori sau creatori.
Organizarea ideilor poetice se face în jurul motivului central, metafora “carte”, cu
semnul de bun spiritual care asigura legătura dintre generații și oferă urmașilor o identitate,
fiind “hrisovul cel dintâi”.
Textul este structurat în cinci strofe inegale, grupate în trei secvente poetice.
Incipitul, conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual, evidențiază
ideea moștenirii spirituale: “Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat
pe-o carte”. Enumerația “râpi și gropi adânci” precum și versul urmator, “suite de bătrânii mei
pe brânci” sugerează drumul anevoios al cunoașterii și al acumulărilor străbătut de înaintași.
Pagina 1 din 2
Particularitățile unui text poetic modernist/ artă poetică
Formula de adresare, vocativul “fiule”, desemnează un potențial cititor, poetul identificându-se
cu un tată, un mentor al generațiilor următoare.
În strofa a doua, “cartea” este numita “hrisovul vostru cel dintâi”, cartea de căpătâi a
urmașilor. Ea capătă valoarea unui document fundamental, un document al existentei și al
suferinței înaintașilor “Al robilor cu saricile pline/ de osemintele vărsate în mine”.
Strofa a treia sugerează o evoluţie spirituală. De la instrumentele enunţate de poet:
“sapă”, “brazdă”, ilustrând munca fizică, omenirea a progresat către o activitate intelectuală,
utilizând “condei”, “călimară”. În viziunea argheziană, prin artă, cuvintele se metamorfozează,
însă, își păstrează forța expresivă, idee exprimata prin oximoronul din versurile: “Veninul
strâns l-am preschimbat în miere/ lăsând întreaga dulcea lui putere”.
În strofa a patra, versurile exprimă imagini sensibile, dar care stigmatizează răul din jur
(“să-njure”), arta având atât funcție purificatoare, cât și moralizatoare. Prin intermediul poeziei,
trecutul se sacralizează, iar opera literară capătă valoare justițiară: “Am luat cenușa morților din
vatră/ Și am făcut-o Dumnezeu de piatră”.
În strofa a cincea, apare ideea transfigurării socialului în estetic prin faptul că durerea
este concentrată în poezie, simbolizată prin vioară: “Durerea noastră surdă și amară/ O
grămădii pe-o singură vioară”.
În ultima strofă, ce evidențiază imaginea domniței, o proiecție a creației sau a muzei, eul
liric descrie poezia ca rezultat al inspirației, al harului divin, “slova de foc”, dar și al
meșteșugului, al trudei poetice, “slova făurită”. Condiția poetului este redată în versul “Robul a
scris-o, Domnul o citește”, artistul fiind un “rob” aflat în slujba cititorului, anume Domnul.
Sursele expresivitatii și ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic.
Figurile de stil și imaginile artistice sunt puse în relație cu o concepție noua, modernă, privind
poezia. Astfel, în poezie se remarcă prezenta comparațiilor inedite (“ca fierul cald îmbrățișat în
clește”), epitetelor rare (“seara răzvrătita”), metafore (“slova de foc”, “slova făurită”).
Prozodia îmbină tradiția și modernitatea, cuprinzând strofe inegale cu rima împerecheată
și ritmul și măsura variabile.
Opera literară „Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică modernă, întrucât poetul
devine, în concepția acestuia, un creator, iar poezia reprezintă meșteșugul sau, fiind atât produs
al inspirației, cât și al tehnicii poetice.

Pagina 2 din 2