POEZIA MODERNISTĂ

TESTAMENT
de Tudor Arghezi

Încadrare: Poezia „Testamentˮ deschide volumul arghezian intitulat „Cuvinte

potriviteˮ, care a apărut în anul 1927.
Specia: Poezia este o artă poetică modernă în care poetul își exprimă propriile
convingeri despre arta literară, despre menirea sa ca poet, despre menirea literaturii și
despre rolul artistului în societate.
Este o artă poetică modernă deoarece dezvoltă o triplă problematică specifică liricii
moderne:

Transfigurarea socialului în estetic (rolul social al artei);

Estetica urâtului (urâtul poate genera frumosul artistic);
Raportul (relația) dintre inspirația poetică și tehnica poetică- „slova de focˮ (inspirația)
și „slova făurităˮ (munca poetului).

Tema poeziei o reprezintă concepția argheziană despre creația literară în ipostaza de

meșteșug, lăsată moștenire unui fiu spiritual.
Textul este conceput ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual, căruia îi este lăsată
drept unică moștenire cartea, înțeleasă ca operă literară.
Datorită faptului că textul este conceput sub forma unui monolog adresat, lirismul
subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct, observabil și prin
folosirea mărcilor subiectivității: pronume și verbe la persoana I și a II-a, singular și plural,
stabilindu-se astfel și o relație afectivă între eu-noi, eu-tu-fiul.
Titlul are o dublă interpretare, în sens denotativ „testamentˮ înseamnă un act juridic
întocmit de o persoană altei persoane, prin care se lasă ceva moștenire; în sens conotativ,
cuvântul „testamentˮ primește sensul de moștenire spirituală lăsată urmașilor cititori de către
poet, ceea ce lasă poetul moștenire este cartea, respectiv opera poetică.
Textul este structurat în 6 strofe cu număr inegal de versuri, iar această încălcare a
prozodiei clasice e un element al modernismului. Discursul liric este organizat sub forma unui
monolog adresat imaginar între tată și fiu, între străbuni și urmași, între rob și domn, adică
diferite ipostaze ale eului liric.

1
 Metafora „carteˮ are un rol central în poezie și semnifică următoarele:

Este rezultatul trudei, este o treaptă, un punct de legătură între predecesor și urmaș.
Are o valoare spirituală „e hrisovul cel dintâiˮ.
Este rodul împletirii inspirației și a muncii poetului „slova de foc și slova
făurită/Împerecheate-n carte se mărităˮ

Pentru a defini diversele ipostaze ale noțiunii de poezie (carte), poetul utilizează o
succesiune de metafore: „cuvinte potriviteˮ, „leagăneˮ, „versuri și icoaneˮ, „muguri și
coroaneˮ, „miereˮ, „cenușa morților din vatrăˮ, „hotar înaltˮ, „o singură vioarăˮ, „biciul
răbdatˮ, „ciorchin de negiˮ, „slova de foc și slova făurităˮ.
Pentru a arăta rolul poetului în realizarea cărții sunt utilizate verbe la persoana I,
singular, la perfectul compus, imperfect sau perfectul simplu: „am ivitˮ, „am prefăcutˮ,
„făcuiˮ, „am pusˮ, „iscat-amˮ,
În acest text poetic există și relații de opoziție, ca de exemplu:

Pentru a reda ideea de transformare/ metamorfozare a muncii fizice în cea intelectuală

(„ca să schimbăm acum întâia oară/ sapa-n condei și brazda-n călimarăˮ).
Izvoarele creației poetice și poezia sunt redate cu ajutorul unor serii opuse de metafore
(„din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noiˮ).
(„robul a scris-o, domnul o citeșteˮ)- relația dintre poet și cititor

Incipitul constă în adresarea directă a eului liric către fiul său spiritual și conține ideea
poetică a moștenirii spirituale, de asemenea, în primele două versuri ale poeziei e conținută și
ideea condiției pe care o are poetul, „un nume adunat pe-o carteˮ, iar cartea devine un bun
spiritual peren/etern „nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarteˮ.
În strofa I, metafora „seara răzvrătităˮ face trimitere la trecutul zbuciumat al
strămoșilor și se leagă de generațiile viitoare printr-un element al evoluției, și anume cartea.
Enumerația „râpi și gropi adânciˮ sugerează drumul dificil al cunoașterii străbătut de înaintași.
Poetul devine o verigă în lanțul generațiilor, iar creația sa este o treaptă în evoluția
cunoașterii.
În strofa a II-a, cartea este definită metaforic „hrisovˮ, dobândind valoarea spirituală
asemenea Bibliei.
În strofa a III-a, ideea centrală se bazează pe o analogie între obiectele cunoașterii
(condeiul, călimara) și obiectele muncii fizice (sapa, brazda). Sugestia este spre a înțelege că
poezia= creația poetică= cartea înseamnă truda, munca poetului, aidoma muncii pământului.

2
Poetul devine un artizan, un meșter al cuvintelor potrivite. Unealta muncii sale este cuvântul,
iar poezia devine un proces de transfigurare artistică a cuvintelor „cu îndemnuri pentru viteˮ,
aici apare viziunea lui Arghezi despre artă, și anume cuvintele se metamorfozează, însă își
păstrează forța expresivă; această ideea este exprimată prin oximoronul din verbul „veninul
strâns l-am preschimbat în miere.ˮ
În strofa a IV-a, ideea poetică se bazează pe viziunea poetului asupra poeziei (artei),
ea având un efect moralizator: „am luat ocara și torcând ușure/ Am pus-o când să-mbie, când
să-njureˮ. De asemenea, în această strofă poetul valorifică ideea rolului justițiar al artei „am
luat cenușa morților din vatră/ Și am făcut-o Dumnezeu de piatră/ Hotar înalt, cu două lumi pe
poale/ Păzind în piscul datoriei tale.ˮ
Strofa a V-a conține ideea poetică a transfigurării socialului în estetic, faptul că
revolta socială este concepută în poezie „Durerea noastră, surdă și amară/ O grămădii pe o
singură vioară/ Pe care ascultând-o a jucat/ Stăpânul ca un țap înjunghiatˮ.
În această poezie, Arghezi introduce pentru prima dată în literatura română estetica
urâtului (apare pentru prima dată în literatura universală în volumul „Florile răuluiˮ de
Charles Baudelaire). În viziunea lui Arghezi, orice aspect al realității, indiferent că este
frumos sau urât, grotesc sau sublim, poate să constituie un material poetic ce va genera
frumosul artistic, de exemplu: „din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri
noi.ˮ De asemenea, pentru Arghezi poezia reprezintă un mijloc de răzbunare a suferinței
înaintașilor „biciul răbdat se întoarce în cuvinte/ Și izbăvește încet, pedepsitor/ Odrasla vie a
crimei tuturor.ˮ
Ultima strofă pune în evidență ideea poetică referitoare la faptul că muza (inspirația),
arta contemplativă, pierde în favoarea meșteșugului poetic „întinsă leneșă pe canapea/
Domnița suferă în cartea meaˮ. De asemenea, poezia e rezultatul inspirației, dar și al
meșteșugului poetic „slova de foc și slova făurită/ Împerecheate în carte se mărită.ˮ Condiția
poetului este cea de rob truditor al condeiului aflat în slujba cititorului „robul a scris-o,
domnul o citește.ˮ
NIVELURILE POEZIEI
Nivelul lexical
Se observă acumularea de cuvinte considerate până acum nepoetice, Arghezi fiind un
inovator, un artizan al cuvântului; el introduce estetica urâtului prin câteva asocieri
surprinzătoare, ca de exemplu: bube, mucegaiuri, noroi, ciorchini de negi. Introduce în text:

Arhaisme: „hrisovˮ;

3
 Regionalisme: „grămădiiˮ;
Expresii și cuvinte populare: „pe brânciˮ;
Termeni religioși: „icoane, Dumnezeu, ce credințăˮ;
Neologisme: „obscurˮ

O altă trăsătură constituie utilizarea unor serii antonimice, de exemplu: „când să-mbie,
când să-njureˮ.
Poetul utilizează ambiguitatea limbajului poetic pe care îl realizează cu ajutorul unor
metafore „făcui din zdrențe muguri și coroaneˮ în care exprimă ideea transfigurării artistice a
unor aspecte ale realității (zdrențe- metaforă), iar mugurii și coroanele devenind carte, opera
artistică.
Nivelul morfologic și sintactic
Jocul timpurilor verbale: este prezent în text un singur verb la viitor, în forma negativă,
plasat în incipit „Nu-ți voi lăsaˮ- cu rol de a susține ideea testamentară a creației artistice,
negația utilizată dobândește un sens afirmativ.
Alternează persoana I, singular, a verbelor cu persoana I, plural, ceea ce are ca efect relația
poetului cu strămoșii și responsabilitatea creatorului față de popor, ca de exemplu, „să
schimbămˮ alternează cu „am ivitˮ.
De asemenea, sunt utilizate frecvent verbe la persoana I, singular, trecut, pentru a reda
truda poetului și rolul său în lume, de exemplu: „am ivitˮ, „am prefăcutˮ, „iscat-amˮ,
„grămădiiˮ.
Adjectivele și substantivele sunt, în general, la feminin, pentru că desemnează produsul
artistic, adică poezia, de exemplu: „domnițaˮ, „carteaˮ.
Nivelul fonetic
Poezia utilizează cuvinte cu sonorități dure: „hrisovˮ, „obscurˮ, care au rolul de a sugera
atât asprimea vieții străbunilor, cât și greutatea trudei poetice.
Nivelul stilistic
Poezia conține metafore sugestive „slova de foc/ făurităˮ, de asemenea comparații inedite
„împerecheate în carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat în cleșteˮ, apoi epitete rare „torcând
ușureˮ, „seara răzvrătităˮ, „oseminte vărsateˮ, enumerații sugestive „bube, mucegaiuri,
noroiˮ.
Elemente de prozodie
Versificația poeziei se caracterizează prin existența strofelor inegale ca mărime, picioarele
metrice de 9-11 silabe, ritmul este variabil și urmărește intensitatea sentimentelor și a ideilor

4
poetice exprimate, iar rima este împerecheată. Această prozodie face trecerea de la tradiție la
modernitate.
Tehnica modernă utilizată de poet este cea a ingabamentului, care constă în
continuarea ideii poetice de la o strofă la alta.