Povestea unui semn de punctuație

Povestea virgulei

Odată, demult, într-un tărâm îndepărtat, în Castelul Înțelepciunii trăia un împărat

și copiii săi: punctul, semnul întrebării, semnul exclamării și virgula.
Pe lângă ei, în castel mai trăiau și cuvintele, care erau sfătuitorii de la care împăratul
cerea sfaturi.
Într-o zi, împăratul le ceru acestora să găsească rolul și locul fiecăruia dintre copiii
săi în Castelul Înțelepciunii.
Cuvintele s-au adunat, au chemat pe copiii împăratului să alcătuiască împreună
propoziții. Au alcătuit pentru fiecare copil câte o propoziție și le-a cerut să se așeze fiecare
la sfârșitul unei propoziții, care cred ei că li se potrivește.
Punctul s-a așezat la sfârșitul propoziției enunțiative, semnul întrebării a țopăit
voios la sfârșitul propoziției interogative și semnul exclamării la sfârșitul celei exclamative.
Când veni rândul virgulei, ea citi propoziția sa și se așeză pe scaun supărată.
Împăratul o văzu și o întrebă:
-De ce ești supărată, copila mea?
-Nu-mi găsesc locul. Eu nu pot să stau la sfârșitul propoziției și nici nu știu ce rol am!
Trebuie să-mi găsiți și mie locul și rolul meu!
Auzind acestea, împăratul și cuvintele s-au sfătuit și au venit să-i spună și virgulei
ce au hotărât.
-Nu fi tristă, copila mea! Locul tău este în mijlocul nostru. Rolul tău este acela de a
ne despărți într-o enumerare, pentru izolarea cuvintelor de adresare.
Fericirea cuprinde întreaga ființă a virgulei care a plecat să se joace cu celelalte semne
de punctuație. Compunea propoziții și născocea povești frumoase pentru copiii cuminți.
De atunci, virgula este foarte bucuroasă de locul și importanța ei în propoziție.