Cuvânt înainte

Schimbările de tot felul, tehnologia și ecranele nu ne pot îndepărta de întrebările fundamentale ale
existenței, de emoții și de dorința de a le împărtăși.
Tocmai de aici vine puterea artei de a înfrunta proba timpului cu seninătate.
După o lungă așteptare în sertar, scrierile mamei mele, Natalia Poșa, păstrează nealterată
prospețimea trăirilor ce le-au dat viață si care le fac demne de a iesi din uitare.

Autoarea experimentează mijloace de expresie variate, călăuzită însă de aceleași constante. Cu

pasiune și fantezie, ea cerne cu o privire nouă multiplele fațete ale lumii și ale naturii umane în :

Sisif – Personificare a efortului perpetuu, a luptei dintre aspirație și determinările exterioare. A

căutării existențiale, a acceptării și a voinței de a da un sens superior strădaniei.

Labirintul – Metaforă a introspecției, unde revolta și căutarea se metamorfozează progresiv într-o

interogare asupra părții de umbră a sinelui. Un parcurs inițiatic al asumării, în care victoria asupra
întunericului este punctul de plecare al concilierii cu sinele.

Pe malul fluviului – reverie în care introspecția generează viziuni fluide, ample, cosmogonice.

Sonete și rondele – Veșmântul clasic conferă experienței proprii, trăirilor și nostalgiilor un soclu
durabil.

Arderea cuvintelor – poeme – exprimând pasiunea statornică a autoarei : împărtășirea trăirilor

prin cuvânt. Inseparabilă de îndoieli și de interogații.

Poeme scurte – Instantanee ce captează cu spontaneitate imagini impresioniste sau imagini

mentale fugace.

Omagii – Trecută prin filtrul personal, cultura este la fel de fertilă ca însăși natura sau viața.
Referința culturală este asumată cu admirație și revendicată cu recunoștință.

Poezii pentru copii – publicate și inedite – Un univers ludic, în care inocența copilăriei își dă
întâlnire cu creativitatea și înțelepciunea viețuitoarele naturii. În care autoarea nu uită să strecoare
dragostea de limbă și de cuvânt.

Darul autoarei de a descoperi frumusețea și farmecul în ce tot ce este efemer și lupta cu îndoielile
se însoțesc cu aspirația spre valorile spirituale, permanente, durabile.
Această articulare dintre delicatețea simțirii și îndâjirea căutărilor conferă creației sale o alchimie
complexă, singulară.

Carmen POŞA, 2023

 ARDEREA CUVINTELOR
– poeme –

Arderea cuvintelor

Am dat foc tuturor cuvintelor

Să ardă, să ardă !
Pâna la scrum.
Cenușa le-am aruncat-o în vânt.
Prea neîmpacata
că le-am crezut pe cuvânt.

Acum îmi stau pruncele goale, desculțe

Ascunse, neîndraznind să mai iasă,
Iar Feți-Logofetii își caută trupul
Prin ierburi și frunze,
prin cer și tarâna, în umbra cea deasă.
În zadar, în zadar cerșesc la raspântii,
în târg mă duc, în bazare :
Nu găsesc nici un strai pe potrivă.

Numai ghete scalâmbe și măști prefăcute,

Haine vechi, numai zdrențe murdare.
În genunchi mă târasc să le caut cenușă,
Pasărea sfânta invoc
s-aprindă cu pala bătăii de aripi
Tot fumul, tot flugul, tot scrumul
Cuvintelor arse
Și blând să le-nvețe
să-nvie
Mai caste, mai fără prihană,
Menite cu har-busuioc.

Certitudini

Mă-ndoiesc de Olimp, de cerul cu stele,

Mă-ndoiesc de zei, de infern,
Mă-ndoiesc și de timp – dacă vine sau trece
Numai zbuciumul gol e etern.
 Cel cu sufletul pe dinafară

Se născuse mai altfel decât ceilalți oameni

înca nu observase deocamdată nimic,
se uita împrejur și credea că le seamănă
nelipsindu-i nici ochi,
nici o mâna
și neavând vreun deget în plus...
Chipul, neînfierat de vreun semn,
se umplea de lumină la orice privire aleasă,
iar cuvintele-albine-i curgeau
tot cu patru-nțelesuri.

O, dar poate nici nu se născuse mai altfel,

ci mereu fără grijă de el și cu capul în nori,
neatent la schimbare,
se îmbracase prea des, cu lăuntrul de suflet
pe dinafară...
Și nici n-a observat, sau poate-a crezut c-așa e mai bine :
se încălzea la o boare a razei de lună,
simțea vibrarea de-aripă a unei petale ce cade visând
și aburul ochiului de copil îl plutea pâna la stele,
în ceilalți se-oglindea luminat pe de-a-ntregul
și primea în faldurii largi bucuriile lor și durerea
vibrând
cu amplitudini mai mari, tot mai mari,
chiar și când ei le uitau.

Când ei se-agățau de vesmântul lui, bieții,

de el se ștergeau de sânge, sudoare,
și-l sfâsiau uneori, în fâsii,
sau ca pe un preş l-așterneau sub picioare...

Apoi drumul sub ploi, zăpezi și văpăi,

prin miristea crudă, prin pietriş și scaieţi,
căţăratul pe ștei, lunecuşul prin văi...

Și-apoi... Nepăsări cu tăişul de gheaţă

și buze de gheaţă simulând un sărut
și cuvinte ţintind ca sageţi cu otravă,
sub masca vreunui surâs prefăcut
ori ghearele lungi scormonind cicatrici...

În târziu sta pe trepte, pe marginea zilei,

sub amurgul ce-i curge pe umerii goi,
cu o rugă la ploile blânde : să-l spele
cu rouă din stele născute în zori,
să-i ramână curat ca și ele, veşsmântul,
când va ninge pe flori.
 Dinspre nu e

Dinspre nu e înspre poate

ne-agățăm de-un pai hai-hui;
Dar ca poate să existe
Herculim în vremi silhui.

Și-n timp lunecăm ca peștii

Duși de-un fluviu nimănui,
Ciuguliți de stele-viespii
ce-l transpun pe-a fost în nu-i.

Daca ?

Dacă drumul e un fum?

Dacă fapta e un strai?
Dacă floarea nu e cum...?
Dacă steaua nu e mai...?

Și nici eu nu sunt ce sunt...

Și nici mersul nu-i poruncă...
Am mizat pe un cuvânt,
Iar cuvântul spune cum că...

Clipa

Strop zvârlit pe val pe-o frunză

raza-ntreg te străbătu.
Clatini înspre cer și ape
preapărelnicul acu.

Și de teamă și speranță
tremuri între da si nu
Cu ispita de-a fi altul
si porunca de-a fi tu.
 Nazuinta

Cântă raiul blând-confuz,

pentru văz, pentru auz,
dar lăuntrul – roi de gând -
îl ascultă-ncet, plângând :
pietre ard și cad în jar
diamant și chihlimbar ;
trandafirii – flăcări vii -
veghea nopților târzii,
sânzâienele amiezii,
crizantemele zăpezii,
toate-așteaptă semnul ler
să le proiecteze-n cer
cu răcoare și parfum
zugrăvite mult mai cum.
Mereu dăm târcoale lucrurilor

Mereu dăm târcoale, mereu printre lucruri,

și tot ne întoarcem de-o parte, de alta
și iar de cealaltă,
înainte-ndarat...
Sperăm – așteptăm să ne bucure-auzul
cu șoaptele, muzica lor diafană
surdinizată
de propriul lor halo.

Mereu dăm târcoale largi lămpii celeste

în nopțile cele din alte tarâmuri,
de plai-nepamânt,
când însusi se-ncumeta gândul
să calce desculț pe tarâna albastră
c-ar stă să atingă un sfânt
la fiece pas.

Mereu dăm târcoale, dar nu ni se-arată

lăuntrul din lucruri.
La ore știute, de taină
pândim
când Casiopeea, Satiris, Andromeda
pe rând își dezbracă în somn câte-o haină
dar ultima
când
o aruncă -
adormim.

Ceva au, ceva de deochi, de descântec,

ori somnul lor trece lunatic în noi
firesc,
Cum ploaia pătrunde-n nisip și îl spală
-nsetându-l mai tare,
cum aerul intră-n frunziș și-l agită
spre zori,
o ceață de zei ni se pune pe ochi,
și mâinile-ntindem : nu prindem nimica,
și pașii zburând pedalează în loc,
și dăm tot târcoale, mereu dăm târcoale
la lucruri,
și ele se-ntorc și ne-arată o faţa,
aceeași într-una,
plutind că-ntr-un joc.
 Început

Când cu sensu-n fir netors,

urmă-ntâie care suie
printre frunze şi hăţiş
rostind, nouă cărăruie !

Dar cu miezu-abia mijind

de sub floarea de gutuie
cu mirosul amărui
Muşc din fruct ce-încă nu e.

Dacă te cheamă

Joc de umbre și lumină,

de cenuși și diamante ;
trandafirii fără vină
Mâinile însângerate...

Rugi ghimpoși te înconjoare –

despuiat treci fără teamă.
Suie fruntea lânga floare
dacă zările te cheamă.

Fii râul

Așadar tu ești râul curgând cu unda clară

ce scaldă și-oglindește păduri și stânci, cetăți...
să le cuprinzi adâncul,
să te-nlumini de ele,
sporindu-le misterul,
celor ce vin la ține, mereu sub alte unghiuri de raze
să le-arăți.
Cum ele neclintite par numai a râmâne
aceleași pe sub veacuri,
sub nori și viscoliri,
tu te pătrunzi de umbra ce tremură sub bolți
și-atunci cu ploi de aur căzute tot din ele,
stârnind ecouri alte,
tot alte străluciri.
 Pe cărările din codru

Pe cărările din codru

și pe făr-cărările,
umblă vânt în neastâmpar,
suflă frunzele și le
urcă și coboară-n volburi
și le strânge și le-mparte
le întoarce și le-nfoaie
precum foile-ntr-o carte.
Obstinat și fără preget
le citește ? sau le scrie ?
Le reia din nou și iarăși
că sunt pagini șterse și e
fără început și capăt;
șiruri-șiruri răsfirată,
o poveste, sau mai multe
vieți și suflete-ntâmplate.

Pe cărările din codru

și pe ne-cărări, de-a rândul
trece răsfoind frunzișul :
Nu cu vântul, ci cu gândul.

În pădurea de cleștar

În pădurea de cleștar
calci tăcut, cu pasul rar
Și cu ochii plini de nori
și de stele, uneori.
Pe sub franjuri și arnici
Rânduri, rânduri de furnici.

Uriașul, castelanul
Albă cusma, alb sumanul
Stă și-așteaptă fără grai
Să i se ascundă-n strai
Și în barba colilie
Toți piticii lui, o mie.
Nu o mie, zeci de mii
Toți zburdalnici și hazlii.

Numai salcia batrână

Șterge ochiul de fântână
Ce-i arată, lacrimând
Chipul de copil, de gând.
 Moara

Curg anii, curg în clipe și-îndoieli :

Se poate, nu se poate, ba se poate,
Aduceți saci de vis cu bobul plin,
Căci moara asta macină de toate.

Și gândurile aripi învârtesc,

Morarul tot socoate și socoate :
« Mai da, adu, mai trebuie, mai nu »
Și inima... e între pietre și sub roate.

Codrul sub septentrion

Prieteni stejari, stați-mi roată !

Mai toarnă, Selena, o cupă
din asprul zenit de Cefeide !
Să bem ! Că nu știm ce va fi după.

Tu, vânt, învârte-mă-n horă,

Așa, fără să sar pe crupă.
Să tremure zările-n țăndări,
Când trupul pamântul astupă.

Extaz

Cerul
larg deschis,
fără nici o pleoapă ;
noaptea
sfânt-înaltă,
fără nici o clintire ;
ochii mei,
neclipind,
ațintiți la...
cântecul privighetorii
în stropi mașcați
ca boabele de rouă
picurau rar
și lin
direct
pe sufletul gol...
Tu plângi ?
 Într-o lacrimă

M-a închis într-o lacrimă

și mi-a dat drumul pe obrazul pamântului.
O, cum mă rostogoleam
ca într-un dans pierdut...
Pe ţancuri de piatră,
pe trepte de gresii,
pe lespezi de gheață,
pe zimți de mărgean...

Cântam ?
Plângeam ?
Distingeți voi ceilalți, ce stați la o parte...
Eu nu, nu pot să aud
decât izbituri, răbufnirile grele :
în carne, în oase,
în sânge,
în creier,
adânc,
pân-o fi să
mă mântuie suptă în lut.

De la veghe

De la veghe pân-la somn

nu-i nici drum, nici pas de om,
nu-i nici gard și nu-i nici poartă,
doar un râu cu apă moartă.
Când ajungi drumeț la dânsul,
uiți și dorul, uiți și plânsul ;
De-ți afunzi în el privirea -
în adânc ori în înalt –
te ia-n brațe nemurirea
spre tarâmul celălalt.

De la somn pân-la trezie

doar un strop de apă vie
în ulcior de păpădie :
nu-i nici stea și nu-i nici floare,
pipăi zvon, miroși culoare ;
spațiul însusi se comprimă
forma afirmând se neagă
neființă ori ființă :
una-n cealaltă e-ntreagă.
Timpul, clipa se dilată,
fulgii păpădiei zboară,
și din dată-n altă dată,
te-ai născut... a cât-a oară ?
 Între vis și trezie

Visam în somn... ori visam treaz ?

Și-mi ziceam că-i aievea,
visând.
Ca și cum eu derulam filmul
în care,
rând pe rând,
eram copil cutreierat de umbre,
dar și ființa mea de azi.
Privind, nu mă miram : găseam firesc
că tot eu sunt copilul
și-aşíjderea, cel ce privesc.
 Cântă iubita celui mort în război

Te-am așteptat în pragul primăverii

cu flori în inimă și în grădina.
Cântau pe ramuri muguri de lumină
și gându alb mi-era cum erau merii.

Dar peste râs și clopoței senini

trecu îngheț – neliniștea tăcerii
războiu-ntinse viscolul durerii
Și zgura s-a lăsat pe-obraz de crini.

De-i toamnă-apoi, sau vară, n-am știut

Nici câte ierni, de-atunci, m-au troienit...
Abia târziu, ca un copac trăsnit
Ce dă mlădițe noi, am renăscut.

Și cum se bucură în juru-mi toate

ce dragă ni-i la toți o viață nouă,
cum aș întinde mâinile-amândouă,
să strâng la piept-mi lumea, de se poate.

Ci, uneori, simt cum te-apleci spre mine

Și cât mă doare schiloditul trunchi
când legăn copilașii pe genunchi
că n-am nimic, nimica de la tine !

Și cât urăsc pe cei ce-aduc război !

Urăsc pe cât de-adâncă-a fost iubirea,
Pe cât de-naltă ar fi azi fericirea
de-am fi cu pruncii noștri, amândoi.

Iar când micuții mă privesc mirați,

Văzând că fruntea mi se-nourează :
(Oare-au făcut ceva ce mă-ntristează ?)
Mai sorb puteri din ochii lor curați.

Și-atunci când zbuciumul din suflet tace,

Le cânt de visul tău, să-l fac al lor,
Le cânt de lupta-ntregului popor,
De năzuința lumii către pace.

În cântec torn amarul vieții mele

Revolta neîmplinitei tale vieți.
Ci-n pragul strălucitei dimineți,
Nădejde nouă împletesc din ele,
Să nu mai frângă nimeni tinereți.
 Mai sune

Sâcâitor. Îmi părea că tot umblă

de-o vreme – de când ?
Umbra aceea insidioasă,
pasărea tulbure, buhă flamânda.
Când mă adorm, mă țintește sub pleoape,
mă-ngâna și înghite și ea când manânc.
Desigur, desigur că ouă clocește.
Își are cuibul
la mine în trup, în adânc.
Nu-i chip s-o alungi, să încerci să o sperii
N-ai cum o-nșela.
Tăiați-mi dar trupul și scoateți-i cuibul,
și dați-l afară...
În locu-i legați pe sub stern și sub coaste
dragi strunele vechi de vioara.
Să sune, mai sune sub foșnet de raze,
sub zbaterea frunzelor prinse-n neliniști
un semn ondulat, poate-o undă,
lovind altă undă,
s-aprindă în noaptea cea de semne goală
o dungă albastră-a miresmei de liniști.
Despre autoare

Natalia POŞA (1922-1990, Botosani)

Licențiată în psihologie–pedagogie, profesoara Natalia POŞA a contribuit

la formarea mai multor generații de educatoare și învățători, la Liceul și
Institutul Pedagogic din Botoşani.
S-a bucurat de preţuirea botoşenenilor pentru cultura şi talentul său literar,
dar și pentru dăruirea ce a marcat o activitate didactică diversă : a predat
limba și literatura română, franceză, a animat activități artistice.
Din păcate, numai o mică parte din creațiile sale a cunoscut lumina tiparului. Cartea de poezii
pentru copii preşcolari și şcolari mici „Cine eşti tu, primăvară ?” (Editura Ion Creangă 1988),
publicată cu puţin înainte de căderea comunismului, nu a beneficiat de o distribuire prea largă.
Cu atât mai puțin alte creații literare – majoritatea inedite – și care reflectă un univers plin de
sensibilitate și de imaginație.
În afară de ecoul pe care le-ar putea avea asupra cititorului, poemele sale par înzestrate cu o
chemare în plus – cea de inspira. Cea de a trezi imaginația și de a suscita noi idei creative – și poate
că nu numai în domeniul literar.
Dupa ce am tehnoredactat manuscrisele, ideea că acum aș putea îndeplini o dorință a mamei mele,
exprimată pe vremea când eram studentă la Arte Vizuale, s-a impus ca o evidență. Astfel, unele
dintre lucrările mele, deși pictate înainte de a mă implica în publicarea acestui volum, participă la
prezentarea sa grafică.
Carmen POŞA

Multumim cititorilor
pentru interesul acordat
si pentru a face cunoscut acest continut
prin distribuirea link-ului pe rețelele sociale.

© Carmen Posa, 2023

Autor : Natalia Poşa

Co-autor, coperta și prezentarea grafică : Carmen Poşa

Reproducerea, integrală sau parțială, este permisă numai în scop non-comercial

și cu condiția de a se menționa numele autorului si titlul volumului.
Orice utilizare comercială fără consimțământul autorului
sau al succesorilor săi în drepturi sau cesionari, este ilegală.