FIGURA UMANĂ ȘI SUBIECTIVITATE

Poate că nici un alt subiect nu este mai revelator în ce privește diversitatea de viziuni decât
reprezentarea figurii umane. Deși familiare, silueta și portretul își dezvăluie cu adevărat complexitatea pe
măsură ce sunt explorate.

Cu vastul său potențial expresiv, reprezentarea figurii umane răspunde nevoii profunde a pictorului de a-
și proiecta idealurile, frământările, punctele de vedere.
Artistul scoate la suprafață aspectele la care rezonează, impregnându-și personajele de sugestii și
semnificații.
Amplificând particularități evocatoare sau, dimpotrivă, depersonalizând, artistul se emancipează adesea
de asemănare și de convenții. Supunându-se voinței creatoare, reprezentarea omului devine oglindă a
emoțiilor artistului sau vehicul de simboluri.

Inspirată de model sau ieșită din imaginație, figura umană este în acelasi timp și un motiv privilegiat al
căutărilor formale. Drept care, înfățișările pe care le poate lua sunt uneori frapante, surprinzătoare pentru
ochiul neavizat.

Venus-urile preistorice, simboluri de fertilitate, își văd extremitățile diminuate și atributele feminine
hiperbolizate .
Măștile rituale alterează proporțiile fete, făcând astfel mai impresionante ființele antropomorfe evocate.
Dacă siluetele longiline ale lui El Greco, sau melancolicele fețe alungite cu gâtul lung ale lui Modigliani
nu se îndepărtează încă de domeniul frumosului, o astfel de libertate de expresie poate da fizionomii și
mai excentrice, care pot merge de la bizar pâna la grotesc.
O grație senină degajă figurile lui Henri Matisse ; « deformările » acestora sunt legate de căutări în
același timp plastice și expresive.
Surprinzătoare, dar nu neliniștitoare, personajele lui Marc Chagall zboară, se contorsionează sau
arborează un cap de animal domestic ; ele evocă nostalgic imaginarul copilăriei, impregnând lucrarea de
o ambianță poetică, mai curând veselă și senină.
Fernando Botero renunță să lucreze după model, pentru a imagina fizionomii cu volume extrem de
ample, ale căror rotunjimi voluptuoase par să parodieze cu bonomie senzualitatea.
Portretele lui Van Gogh traduc tensiunea interioară : transfigurate de tușele turmentate și de culorile
strălucitoare, ele oglindesc intensa fervoare a pictorului.
Chaïm Soutine reprezintă, cu tușe de pensulă frenetice, personaje ciudate, destructurate, torturate,
exprimând angoasa și tragicul existenței.
Privirea critică cu care Georges Rouault scrutează societatea scoate la iveală figuri de o simplitate
brutală, care trezesc revolta în față suferinței și a mizeriei umane ; suprapunerile de materie picturală
reduc figurile și siluetele la forme esențiale, încercuite de negru.
Emil Nolde explorează ființa umană prin prisma unor sentimente exacerbate, traduse în culori
strălucitoare și frenetice ; corpul, simplificat cu o puternică subiectivitate, în posturi teatrale sau
dezlănțuit în mișcare exagerată, evocă un univers primitiv, uneori macabru.
Edvard Munch vede chipul uman în prada unor perpetue crize existențiale, evocând craniul sau mumia.
La James Ensor, figura poate deveni schelet sau mască, pentru a încarna cele mai josnice pasiuni
umane.
Maurice de Vlaminck transmite modelului, prin tușe vehemente și culori foviste, energia și spiritul său
de revoltă.
Pentru Pablo Picasso, anatomia nu este un simplu pretext de căutări cubiste. Afinitățile sale cu artele
« primitive », destructurarea, simultaneitatea vederilor, sunt puse în slujba decriptării unor aspecte
inaparente.
Salvador Dali populează universul său delirant cu figuri complet irealiste, în contrast cu maniera
picturală aproape fotografică. Enigmaticele femei cu sertare sau peisajele antropomorfe exprimă o
atitudine provocatoare și trimit la o dimensiune psihanalitică ascunsă.
 Secolele precedente dăduseră deja pictori atipici, ce prefigurau metamorfozele la care arta modernă
avea să supună figura. Misticismul, suferința, alienarea, bolile ce pot sălășui în trupuri le conferă
acestora înfățișări halucinante.
Impregnat de misticism, Matthias Grunewald aduce în scenă personaje malformate, torturate,
cadaverice, inducând un sentiment apăsător în față suferinței omniprezente.
Cu o tușă surprinzător de liberă pentru timpul său, Alessandro Magnasco imprimă o agitație teatrală
figurilor contorsionate pe care le scoate din tenebre.

Fantezia unor moderni a mers încă mai departe în metamorfozarea formei umane, care s-a văzut
brutalizată sau anihilată, în funcție de motivațiile expresive.
Egon Schiele, excelând în stăpânirea anatomiei umane, nu ezită să o distorsioneze, supunându-și
personajele la mișcări dezarticulate, bizare. Din nevoia de a le infuza propria exasperare, el le atribuie
posturi provocatoare, fețe emaciate și grimase.
Virtuozitatea sa demnă de vechii maeștri nu îl împiedică pe Francis Bacon să-și lase pensula să
derapeze pentru a desfigura la întâmplare fizionomiile : « accidente » ce produc adevărați monștri –
autori sau victime ? – ale violenței, cruzimii și inconștienței umane.
Willem de Kooning ilustrează sfâșierea între formă și inform ; tușele sale gestuale întrețesute scot la
iveală « Femei » grotești, care evocă vulgaritatea și agresivitatea.
La Michel Basquiat ludicul întâlnește tragicul în capetele de mort ; ideogramele mâzgălite cu o
spontaneitate infantilă pot aminti ecorșeele anatomice, măștile africane sau « Femeile care plâng » ale
lui Picasso.
Jean Dubuffet crează personaje zebrate de grafisme întâmplătoare și automatice, între imaginar și real,
între naiv și grotesc. Interesându-se de creația celor lipsiți de cultură artistică, el inventează termenul de
artă brută pentru a desemna producții spontane, ieșite direct din imaginație – uneori din cea a alienaților
mintali.
Aceeași inocență a liniei și a culorii este revendicată de către unii pictori contemporani (autodidacți sau
nu) – pictorii singulari sau « Outsideri ». Absența totală de norme le eliberează imaginarul și îi duce la
reprezentări dintre cele mai decalate, unde figura umană capătă înfățișări ludice, himerice, aiuristice sau
grotești, imposibil de catalogat.
La Gérard Garouste, o manieră de a picta a priori familiară dă viață unor creaturi dintre cele mai
delirante – hibride, semi-animaliere, văzute ca în oglinzi deformante – ce fac aluzie la surse mitologice
sau literare, dar mai ales la propriile traumatisme.

Lungul cortegiu de figuri mai mult sau mai puțin extravagante, venind din cele mai adânci straturi ale
conștiinței, vorbește despre adevăruri ce nu se pot zugrăvi fără a da peste cap toate canoanele de frumusețe.
Reflectare a subiectivității, asemenea personaje nu se ivesc totdeauna din idealurile pictorilor ; cel mai
des, ele încarnează angoasele, obsesiile sau coșmarurile care îi urmăresc.

Astfel, trăirile cele mai greu de exprimat în limbaj comun – frustrarea, furia, răutatea, erotismul, spaima –
se pot dezvălui prin particularitățile mai puțin grațioase ale corpului ce le găzduiește, și se pot amplifica prin
maniera ce le zugrăvește.

Transfigurate sau desfigurate, apatice sau patetice, caraghioase sau odioase, senine, enigmatice sau
neliniștitoare – interpretările figurii stau mărturie de multiplele fațete ale naturii umane și de complexitatea
existenței.

Fără a fi străină influențelor culturale, facultatea de a supune realul la o deformare expresivă este,
înainte de toate, rod al unei libertăți interioare.
Calea ce permite subiectivității să se exprime în creație este cea a ascultării de sine și a experimentării.

Sinceritatea și pasiunea pot conferi aceeași intensitate expresivă oricărui alt motiv – fără a exclude
creaţia abstractă, legată prin fire invizibile de realitate.

« Ceea ce mă interesează este ființa umană. Figura sa este creația supremă a naturii. »
Amedeo Modigliani
 « Nu există un drum mai bun și mai scurt în îmbunătățirea lucrului decât studiul figurii. »
Vincent Van Gogh

« În sfârșit am două portrete care chiar sunt « asemănătoare ». Nu asta e totul, nici măcar nu e ceva
esențial. »
Vincent Van Gogh

« Cine vede corect figura umană ? Fotograful, oglinda sau pictorul ? »

Pablo Picasso

« Când faci un portret, vine un moment când trebuie să te oprești la un fel de caricatură. »
Pablo Picasso

« În artă, exactitatea este deformarea iar adevărul este minciună. Nimic nu este absolut adevărat în
artă, sau mai degrabă există tot atâtea adevăruri cât și indivizi. »
Octave Mirbeau

« Trebuie să-ți așterni subiectul net, dintr-o dată, dar cu un efort absolut total al întregului suflet și al
atenției. »
Vincent Van Gogh

« Pentru a te reprezenta pe sine însuți (…) trebuie să încerci să te pictezi ca și cum ai fi altcineva. »
Lucian Freud

« Domeniul artei este cultul sinelui ; cult exclusiv și în afară de care nimic nu este valabil.
Niciodată nu cobori destul de mult în sine însuți. »
Charles Camoin

« De ce aș căuta să văd în lume ceea ce nu există

și să desfigurez prin efortul imaginației ceea ce găsesc în ea ? »
Gustave Courbet