Jurnal de război -

jurnal de prizonier

- din Delta Dunării la poalele Uralilor -

1941/1948

Preambul

În acest text, tatăl meu relatează experiența să pe frontul de Est în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, cât și anii petrecuți în lagărele sovietice.

El începe cu împrejurările în care tânărul sublocotenent a trăit, în Delta Dunării, botezul focului –
soldat cu un glonte în piept și cu capturarea de către inamic.
În vârsta de 23 ani, absolvent de teologie, student la școală militară, el este chemat să se alăture
trupelor române în momentul când acestea încercau să respingă înaintarea armatei sovietice spre vest.
Nu în ultimul rând, autorul îndeplinește o datorie de memorie evocând un soldat neștiut, moș Tatomir
– adevăratul sau erou.

Deportat în centrul Rusiei, nu se alătură diviziei Tudor Vladimirescu, care recruta, în 1944, ofițeri
dispuși să întoarcă armele contra Germaniei.
Ceilalți prizonieri din lagărul Oranki au trebuit să aștepte repatrierea pâna în 1948.

Dat dispărut în țară, este decorat post-mortem. O strada din Tulcea a purtat, pentru scurt timp,
numele de « Sublocotenent Posa Ioan ». Dupa instaurarea regimului comunist, numele străzii a fost
schimbat, iar medalia, devenită compromițătoare pentru familia, a fost îngropată...

Dupa întoarcerea în România, își reia studiile universitare la Iași, devine profesor de istorie la
Botoșani, fondează o familie și nu se înscrie niciodată în Partidul Comunist.

Însemnările sale nu ilustrează poate un destin excepțional, însa aduc puțină lumină asupra unei
generații de români uitate – și ale cărei mărturii scrise sunt putine.
Carmen Posa

PE FRONT

Poziția

- Să trăiți, domnule sublocotenent ! A venit un dom'majur de la regiment și vrea să vorbească

cu dvs. Da' mi se pare că a luat cam multa „aghiazmă” în târg, la Tulcea...
- Spune-i să intre, ostaș.
Dupa câteva momente, în fața mea se prezintă un bărbat îmbrăcat în haine militare de
campanie, ceea ce arată că e concentrat. Era un om înalt, uscățiv, cu pielea negricioasă și încrețită
pe fața suptă și osoasă, cu niște ochi tulburi, învăluiți încă de aburii vinului de Niculițel. Se vedea în
el țăranul care muncea pământul din întinsul Bărăgan, bătut de vânturi vara și îngropat sub troiene
iarna. Deși avea în jur de cincizeci de ani, se vedea în el ostașul care a pus stavilă nemților la
Mărăsești-Mărăști-Oituz, apărând cu corpu-i slăbănog și deșirat acea trecătoare care ar fi dus la
scoaterea României din război.
Asta mi-a trecut prin minte când m-am ridicat să-i strâng mâna și să-i spun „bun sosit”, pentru
că pe pieptul lui am văzut, alături de două decorații, imaginea lozincii „Pe aici nu se trece!”
L-am invitat să ia loc pe un scaun, caci aveam doua în cămăruța din acea casă părăsită de
proprietari dupa căderea Basarabiei în 1940.
După ce s-a asigurat că ceremonia prezentării a fost îndeplinită, a trebuit să stărui ca să
accepte invitația, deși era de vârsta tatălui meu.
În armată, când este în fața superiorului, omul amețit se trezește ca prin miracol. Așa s-a
întâmplat și cu moș Tatomir – căci acesta era numele lui (probabil o porecla moștenită de la
străbunii lui tătari năvălitori ce s-au perindat peste câmpiile Bărăganului).
- Domnule plutonier major, ce mai e pe la regiment, ce mai e nou la Tulcea, au ajuns cumva și
nemții ?
- La regiment nu cunosc nimica, abia ce am fost concentrat. Dacă mă chemau mai târziu era
mai bine, căci după ce-am ieșit din cadrele armatei mi-am înjghebat o gospodărioară, și-n Bărăgan
la noi, prin unele părți a început secerișul... În târg lumea petrece, bea, mănâncă, se plimbă... nemți
n-am văzut decât în Medgidia, nici urmă în oraș.
Fiind destul de târziu, i-am propus să doarmă în camera mea, unde erau două paturi. A
refuzat, spunând că prefera să doarmă în dormitorul soldaților, că să îi poată cunoaște, dat fiind mai
ales că unii dintre ei sunt de prin părțile Bărăganului.
Eram bucuros că am primit ca încheietor de pluton un militar cu experiență, care știe cum să
se comporte cu acești țărani concentrați, îmbrăcați în haine militare. Nu mai fusesem în oraș de
două săptămâni, la unitate nu aveam telefon, eram cu totul izolat, undeva pe malul drept al brațului
Chilia din delta Dunării, nu departe de orașul Ismail, în care se aflau masate numeroase trupe
sovietice.
Discuția cu moș Tatomir – caci așa va fi numit de acum înainte – a avut loc în seara zilei de
21 iunie 1941. Ma aflam aici de vreo trei săptămâni, în calitate de comandant de pluton. Tot cu trei
săptămâni înainte fusesem avansat la gradul de sublocotenent de rezervă în regimentul 33
Dorobanți.
Majoritatea ostașilor erau rezerviști din Muntenia sau Dobrogea, și foarte puțini moldoveni.
Din nordul Moldovei eram și eu.
Plutonul pe care-l comandam avea misiunea de supraveghere pe un front de 2 km de teren
mlăștinos, acoperit de salcii și stufăriș. În spatele nostru se întindea Delta, în întregime inundată de
revărsarea Dunării. Dată fiind natura terenului unde plutonul nostru era amplasat, deplasarea se
putea face numai cu barca, cu singura barcă din dotare – iar punctul de comanda al companiei se
afla în fata orașului Ismail.
Nu se puteau desfășura deci activități care să consume inutil energia soldaților. Așa că timpul
trecea greu, atât pentru mine, izolat de colegii mei de facultate (cursurile fiind amânate), cât și
pentru soldații care-și pierdeau în zadar timpul. De multe ori se adunau și-și comentau împreună
scrisorile primite de la soții – care se confruntau din plin cu problemele gospodărești și cu
impozitele către stat. Uneori auzeam, fără să vreau, pe câte un soldat mai vârstnic, cum că ar fi mai
bine să înceapă ceva, decât să-și piardă timpul degeaba aici.
Eu însă, care știam din citite ce înseamnă războiul și ororile sale, nu eram foarte nerăbdător să
le și cunosc. Oricum, eram hotărât ca, orice s-ar întâmpla, să-mi fac datoria de ostaș.

Cu o zi înainte să se prezinte moș Tatomir, fusesem chemat la punctul de comanda al

companiei, unde căpitanul Paloni, care fusese la Tulcea, mi-a comunicat că lucrurile merg spre bine,
că s-a ajuns la o înțelegere cu U.R.S.S. în privința Basarabiei, că noi, cei concentrați, ne vom putea
întoarce la treburile noastre. Veste care m-a bucurat și mi-a dat speranțe ; dar, în același timp, am
primit ordine de a lua măsuri pentru întărirea punctelor de observație și pentru adâncirea tranșeelor
existente. La plutonul meu nu era cazul de tranșee – s-ar fi umplut de apa.
Mitralierele Z.B. amplasate la sol erau bine camuflate. Conform ordinelor primite, am luat
măsuri pentru întărirea vigilenței în sectorul nostru.
După cum am arătat, terenul încredințat nouă era întins, dar puteam observa peste brațul
Dunării fără a fi văzuți. În aceasta privință eram liniștiți.
De aceea, am permis în continuare ostașilor ca, pe măsură ce ieșeau din post, să pescuiască și
să caute ouă de rață sălbatică în grindurile și bălțile din spatele liniei. În acest fel, le dădeam
posibilitatea să-și ocupe timpul și să-și îmbunătățească în același timp hrana - care era destul de
slabă. Personal, aveam unelte de pescuit, printre care 70 de cârlige (undițe mari), legate pe o sfoară
cu greutățile necesare; puneam în cârlige lipitori sau bucăți de pește, după care le aruncam în
Dunăre. Dimineața le scoteam cu 3-4 somni de câte 1-2 kg. Unul îl pregăteam rasol cu usturoi, iar
restul era pregătit de soldați : curățat, eviscerat, sărat și pus la uscat, pentru a fi păstrat de rezervă
sau trimis pachet acasă – dat fiind că asemenea bunătăți ale apelor erau rare prin părțile de unde
veneam.
În plus, mă puteam afunda în deltă cu barca, în tovărășia unui sergent comandant de grupă,
originar din Vrancea, recunoscut în regiment ca bun ochitor. Ne apropiam de cârduri de rațe cu
prudență, trăgea, cârdul își lua zborul, lăsând în urma un exemplar pe luciul apei. Am încercat și eu
să ating o asemenea performanță, dar în zadar : pușca Z.B. nu avea decât un singur glonte. Regret
că acest desăvârșit ochitor, al cărui nume nu-l mai rețin, a trebuit să plătească cu viața atunci când
armele s-au îndreptat asupra oamenilor. Păcat ! Era un bărbat înalt și chipeș, cu un chip ce radia de
bunătate și înțelepciune. Ceilalți ostași erau oameni obișnuiți, de vârste diferite, arsi de soare, cu
palmele bătătorite de muncă, pe a căror fețe citeai dorința de a se întoarce la rosturile lor.
Sectorul nostru era total lipsit de populație civila, ne învârteam numai și numai între militari.
Zilele erau lungi și plictisitoare ; către seară începea lupta cu țânțarii, care nu știau de frica armelor
noastre.
Pescarii, majoritatea lipoveni, ne ocoleau ; conform regulamentului privind secretul militar,
nici noi nu i-am fi putut primi în incinta noastră.
Atât comandamentul, cât și ceilalți ostași, așteptam cu nerăbdare rândul la concediu și speram
la desconcentrare. Micile unități din Delta urmau să fie schimbate după câteva luni cu altele de pe
uscat. Nu existau pichete de grăniceri, pentru că granița nu trecea pe aici ; unitățile de infanterie
îndeplineau și acest serviciu.
Timpul trecea, și fără să știm ne apropiam de ora H – declanșarea războiului antisovietic.

21 spre 22 iunie 1941

În dimineața zilei de 22 iunie urma să mă deplasez la Tulcea cu barca ; cei 20-25 km se

parcurg cu barca în 2 ore. Aveam doi vâslași puternici, iar eu țineam cârma, pentru că mă
specializasem oarecum între timp. În seara dinaintea plecării mă gândeam la cele discutate în ajun
cu căpitanul. Noaptea era senina și calda, iar în balta era o liniște de mormânt... auzeam din când în
când pașii santinelei care trecea prin fața noului pichet. În cameră mai bâzâia câte un țânțar care se
strecurase prin sita de la geam sau pe ușă.
Moș Tatomir și soldații adormiseră de mult, când am căzut și eu într-un somn adânc și fără
vise.
Spre ziuă mi s-a părut că aud niște șoapte pe sală, în fata ușii. Somnoros, nu înțelegeam ce se
petrece, când, dupa ce a ciocănit ușor în ușă, își fac apariția plutonierul și un ostaș străin care avea
un plic în mână. Acesta era un agent de la comanda companiei, venit cu misiunea de a-mi preda
plicul, pe care scria „Strict personal”. M-am uitat la ceas – era 03 h, iar pe geam se vedea cum
întunericul începe să se destrame. Nu mai primisem niciodată un asemenea plic, și la asemenea ora,
așa că aveam ceva emoții ; nu mă gândeam la război, și nu mai știu dacă mâinile mi-au tremurat
când am deschis plicul. El conținea un anunț laconic : „La 03 h deschideți focul, suntem în război
cu rușii.” Atât - și nimic altceva !
Atunci am simțit un curent electric care-mi trecea prin șira spinării – la fel ca atunci când,
copil, am pus mâna pe un comutator defect. Amintirea fricii de o putere nevazuta pe care am simțit-
o când m-am curentat e vie și acum.
Recitesc – poate nu am înțeles bine ? Însa era limpede. Am tresărit, sub privirile curioase ale
soldaților, care mă ghiceau descumpănit. Despre lupte și războaie știam din cărți, aplicații militare...
care doar simulau războiul ; acolo nu erau morți, acolo nu vedeai sânge... Acum era vorba de război
adevărat, iar cel care primise ordin să deschidă focul, să omoare, dacă nu vroia să se lase omorât,
eram chiar eu.
Știam, bineînțeles, că în timp de război nesupunerea și neexecutarea ordinelor te aduc în fața
Curții Marțiale.
Dar nu în ultimul rând, elanul patriotic și tineresc m-au făcut să primesc ordinul fără crâcnire.
De aici înainte eram singurul care trebuia să ordone în sectorul meu. Așa că am arborat o
mina de luptător, și străduindu-mă totodată să-mi păstrez calmul, am trecut la acțiune.
În 2-3 minute eram deja îmbrăcat ; cei doi soldați nu înțelegeau încă ce se petrece.
M-am îndreptat spre primul dormitor, i-am privit în tăcere pe rezerviștii care încă dormeau,
visând la grijile lor ; acești oameni de la țară nu știau încă, dar îi știam capabili să învingă, cu
tenacitate, orice piedică. Nu le-am tulburat somnul, și gândindu-mă la ce trebuie să le spun, am
trecut în dormitorul de alături. moș Tatomir dormea pe o margine de saltea de paie așezata pe
dușumea, în rând cu cele ale soldaților. Vreo doi ostași au deschis ochii și mă priveau nedumeriți.
M-am uitat la ceas, timpul se scurgea. Prima emoție cam trecuse. Am făcut lumina mare, iar
ei s-au trezit pe rând cu toții. Sosise momentul, și cu deplină stăpânire de sine i-am anunțat :
- Ostași, la ora trei și douăzeci suntem în război cu rușii. Echiparea – și fiecare la locul
stabilit!
Peste 15 minute deschidem focul. Așa am primit ordin scris (eram cu plicul în mâna).
Unii nu și-au dat seama imediat ce se întâmplă, dar fața mea crispata i-a adus la realitate. Moș
Tatomir, trezit de-a binelea, și-a făcut o cruce mare, zicând:
- Doamne, ajută-ne și apără-ne de moarte. Restul ostașilor au repetat, ca și mine de altfel, dar
în gând, făcându-mi cruce cu limba în gură... Nu am auzit nici o tânguire care să denote frica ; în
timp ce se îmbrăcau repede și în tăcere am auzit o voce :
- Bine că începe odată, că tot pierdeam timpul pe aici.
Eu am tăcut. Vreo doi ostași mai tineri parcă se și bucurau – ca și cum ar fi fost vorba de o
joacă de-a războiul cu băieții din celălalt capăt al satului.
În mai puțin de 5 minute toți erau echipați și cu armele în mâna. Mitralierele erau în
amplasamentele lor cu soldatul respectiv de pază.
Am cerut ca ocuparea locurilor de luptă să se facă treptat, într-o liniște absolută, pentru a nu fi
observați de dincolo. Am ordonat să nu se tragă nici un foc până nu voi trece eu pe la fiecare în
parte. Am rămas la urmă, ca să mai vorbesc cu moș Tatomir ; el mai luase parte la un război și
sugestiile lui erau binevenite. El a zis că nu e nevoie să stricăm gloanțele degeaba dacă nu vine
nimeni peste noi. Oricum nu aveam cu ce trece apa, așa că am rămas în așteptare.
Ora H sosise, și parcă pentru a o anunța, în fața noastră au izbucnit trei bubuituri puternice –
poate la Tulcea, sau pe brațul Sulina, care era mai aproape de poziția noastră. Trei trâmbe de fum și
pământ s-au înălțat, asemenea unor sonde în erupție. Furnicăturile de gheață din șira spinării au
revenit – acum războiul era o realitate.
Exploziile se repetau, din ce în ce mai numeroase, și am avut impresia că în cer zburau forme
omenești învăluite în fum și praf... În aer plutea un miros înecăcios. Undeva, în deltă, rațele
măcăiau, iar alte neamuri păsărești protestau în limba lor de tulburarea liniștii la orele când ar fi
trebuit să domnească liniștea. Noi tăceam, gândindu-ne la cei de acasă mai mult decât oricând.
Numai că bubuiturile tunurilor și fâlfâitul obuzelor ne-au scos repede din meditație și ne-au readus
la cruda realitate.
Dispoziția dată de mine a fost respectată întocmai, și nici un foc nu s-a tras.
În curând și tunurile au încetat. Numai un avion românesc a trecut pe deasupra noastră, la
mică înălțime, și s-a pierdut la orizont, dincolo de orașul Ismail.
Sovieticii n-au ripostat în nici un fel – fapt care mă surprindea și mă neliniștea totodată. Poate
credeau că ne-am retras pe malul dobrogean, bine întărit.
Părea o liniște care prevestea furtuna.
În dreapta noastră se afla compania, de care eram separați, pe o distanță de circa 2 km, de un
teritoriu inundat, pustiu, descoperit, și pe care nu era permis să se iasă cu barca în timpul zilei nici
înainte de a începe războiul.
În stânga se întindea sudul Basarabiei, de asemenea inundat în mare parte de viiturile Dunării.
Apele crescuseră cu doi metri, iar acum, pe drumurile circulate de căruțe se putea circula numai cu
bărcile.
 În stânga noastră se afla, la circa 7-8 km, satul Ciatalchioi, de care eram legați printr-o fâșie
îngustă de pământ nisipos, din loc în loc întreruptă de apă.
Deci amplasamentul nostru – 40 de oameni și 4 mitraliere – se afla izolat pe o limbă de
pământ lungă de aproape 2 km și lată de numai 50-100 m. Imposibil de rezistat la un bombardament
cât de cât serios. Dar ordinul nu se discută, se execută ! Ordinul verbal inițial era : „în caz de ceva,
deschideți focul, pentru a alarma poziția, apoi vă retrageți spre pozițiile întărite de pe malul
dobrogean”, și nu primisem alt ordin care să-l contramandeze.
Nu am deschis focul, pentru că nu era cazul : nu puteam să omor oameni care nu se vedeau și
care nu înaintau spre noi.
Bombardamentul alor noștri încetase, nu șuiera nici un glonte, și în acest răstimp de liniște
înșelătoare mi-am putut vizita întreaga linie ; totul era normal, și fiecare își făcea în tăcere planurile,
dupa mintea și firea lui.
La cei 23 de ani ai mei, vroiam să fiu bărbătos, și încercam să nu las să apară pe fața mea nici
cea mai mică urmă de frică sau nehotărâre.
Poate că prezența lui moș Tatomir, m-ar fi încurajat, dar era instalat la peste 1 km de mine,
într-un punct cheie, unde Dunărea forma un intrând destul de adânc în spatele insuliței noastre, de
unde să ne poată preveni de o eventuală încercuire.
Trecuseră aproape 4 ore de război fără să văd sânge, însă știam că exploziile pe care le
văzusem în depărtare puteau ajunge curând și pe insulița noastră. Și nu am avut mult de așteptat.

Riposta

Cerul era senin, ceata matinală a deltei se ridicase demult. Înspăimântate de primele bubuituri,
vietățile se ascunseseră în vizuinele lor, broaștele nu mai orăcăiau.
Ne-am însușit și noi înțelepciunea necuvântătoarelor, așteptând în tăcerea înfricoșătoare,
adăpostiți în spatele unei întărituri de noroi care nu ne dădea nici o securitate.
Dar trebuia să facem totuși ceva. Instinctiv m-am uitat la ceas, era 7,30 dimineața.
Înainte de ora H văzusem câțiva ruși matinali care veniseră să se spele în Dunăre. Deși
neamul lor e blond, aceștia erau bronzați – poate că erau și alte nații printre ei. Alții au venit de s-au
spălat și dupa ora H – nu știu ce a fost în capul lor ? N-am aflat niciodată dacă le-a spus
comandantul lor că era o greșeală. Un ostaș din preajma mea mă întreabă :
- D-le sublocotenent, am un rus în bătaia puștii mele – să-l împușc ?
- Are arma la el ?
- Nu.
- Atunci nu trage. Așteaptă când o să-l vezi cu arma îndreptata spre tine, spre noi, și ochește-l
bine ; să nu dai greș, gloanțele sunt scumpe pentru români.
Tocmai când purtam aceasta discuție, din zona rusească s-a auzit o detunătură ; cum eram
înfipt în malul Dunării, m-am trezit învăluit de o mare de aburi : proiectilul căzuse în apă, chiar în
fața mea. Rușii deschiseseră focul, își reglau tunurile. Al doilea proiectil s-a auzit fâlfâind și a căzut
mult în spatele poziției noastre, ridicând o tromba de apa și noroi.
Proiectilele ne încadrau destul de bine. Când le auzeam fâlfâitul, eram sigur că au trecut de
noi ; când după detunătură treceau numai secundele, știam că pot cădea peste noi. Și chiar asta s-a
întâmplat. Insulița se clătina, apele Dunării erau gata să năvălească peste noi. Detunăturile se
înmulțeau, dar numai jumătate erau urmate de explozii. Fie terenul mocirlos, fie defectele de
fabricație, făceau ca o serie de bombe să se afunde în mocirlă, cu un bombănit furios, fără să
explodeze. O explicație ar putea fi că sovieticii au apelat dupa terminarea războiului civil la o serie
de specialiști germani. În orice caz, asta a fost salvarea noastră.
Chiar și așa, numeroasele proiectile explodate au lăsat poziția noastră ca un câmp arat...
Moș Tatomir era singurul care mai făcuse un război, însă instinctul de conservare îl aveam
fiecare : ne-am agățat cu mâinile de crengile salciilor, pentru a ajunge la Dunăre, unde am intrat în
apa călduță, lăsînd la suprafață numai capul.
 Dupa jumătate de oră de bombardament intens, inamicul a considerat probabil că nu a mai
rămas țipenie de om care să mai tina o armă. Realitatea ? Nici un om măcar rănit.
Însa când am văzut că unii sovietici se îndreptau spre bărcile lor, cu scopul vădit de a traversa
apa, am deschis focul cu cele patru mitraliere Z.B. și 30 de puști – care reprezentau totuși un pericol
; au renunțat la aceasta intenție, și în sectorul meu s-a așternut din nou tăcerea. Numai undeva
departe se auzeau tunuri.

Retragerea

Se apropia amiaza, nimeni nu mâncase nimic, de altfel nici nu era ce ; pâine nu mai aveam.
De trimis pe cineva la Ciatalchioi, la aprovizionare, nu era cu ce, pentru că singura barcă din dotare
dispăruse : înspăimântat de proiectile, un tânăr soldat plecase cu ea, probabil spre malul dobrogean.
Fără barcă, nici legătura cu compania nu mai era posibilă.
Atunci m-am gândit la misiunea inițială : „supraveghere, alertare, apoi retragere”. Dar cu ce
să te retragi ? Nu puteam spera să ajungem la cele câteva bărci ale companiei.
În fața noastră, rușii aveau masate forte puternice, cu care sperau să debarce pe malul
dobrogean. Noi eram ca un ghimpe în coasta lor, de care trebuiau să se debaraseze. Sondajul în linia
noastră era făcut : armament și forțe infime. Încă o canonadă de artilerie, eventual câteva monitoare
blindate, și soarta noastră era pecetluită.
Fiind bine camuflați de perdeaua de sălcii din fața noastră, de o perdea de stuf și păpuriș în
spate, ne puteam strecura neobservați până ieșeam din bătaia armelor inamice. Am trimis un agent
să-l cheme pe pe moș Tatomir.
- Să trăiți d-le sublocotenent, ce ordine ?
- Moș Tatomir, noi am îndeplinit misiunea pentru care am fost trimiși aici. Și îi explic ordinul
primit de la regiment.
La comanda acestor unități rupte de lume, ofițerii se perindau, fiind înlocuiți, poate pentru a
nu se sălbătici din cauza pustietății. Eu tocmai luasem, de o lună, locul unui sublocotenent – despre
care am aflat că a rămas infirm pe viață în luptele de la Odesa...
- Dacă așa aveți ordin de la companie sau de la regiment, atunci să ne retragem.
- Dar cu ce, moș Tatomir ? știi că nu mai avem barcă nici pentru puținul armament și mica
noastră arhivă.
- Avem foi de cort ; învelim și îngropam în pământ ce nu se poate transporta, și le dezgropam
când ne întoarcem cu armata.
- Buna idee, moș Tatomire, dar cum străbatem, prin bălți, cei 7 km pâna la la Ciatalchioi, la
batalion ?
- Eu am mai trecut prin bălți în celălalt război, și nu m-am înecat, nici eu, nici camarazii ; erau
printre noi și domni ofițeri.
- Dar cum ?
- Dați întâi ordin – ce îngropăm, și ce luăm cu noi.
- Luăm numai armele și câte 20 de cartușe, că vom mai găsi și altele la regiment sau la
batalion.
Într-o jumătate de ora totul era gata. Ocrotiți de teren, puteam să ne retragem – dar cum ?
Dupa sfatul lui moș Tatomir, am luat-o pe malurile bălților, camuflați în spate de salcii. Pe
flancuri nu aveam inamicul, ci apele ce inundaseră terenul altădată uscat.
Într-o tăcere de mormânt, ca să nu ne trădăm, și în grupuri de câte 5, la o distanta de 20-30
metri, ca să nu ne pierdem din vedere, am luat-o pe unde apa era mai puțin adânca, și stuful mai des.
Eu eram în grupul al doilea, iar moș Tatomir în ultimul.
Trecuse de amiază ; soarele dogorea, apa era ca oglinda, bătând în verde. Unii dintre ostași
erau de la câmpie și se cam temeau de apă, însă după 2 km prin apă uneori până la brâu, se cam
obișnuiseră. Rușii ori nu ne vedeau, ori ne lăsau în plata domnului, pentru a nu-și demasca
amplasamentul tunurilor.
 Mergeam prin flanc în șir indian, cu armele în cumpănire ; eu aveam un Z.B. – arma ostașului
care a fugit cu barca, și despre care n-am mai aflat niciodată nimic. Dunărea învolburată săpase noi
canale, pe care apele se strecurau cu repeziciune spre bălți. Înaintam prin apa ținându-ne de mână și
legați cu curelele de la armă, de centiroane, pentru a nu ne lăsa târâți în bălțile adânci. Asta ne-a
învățat un lipovean din plutonul nostru.
De unul singur ar fi fost imposibil de rezistat : uneori apa ne ajungea pâna la piept.

Ciatalchioi

Dupa ore întregi de mers istovitor am ajuns la marginea satului Ciatalchioi. Soldații cantonați
pe la case nu ne-au văzut imediat, din cauza sălciilor și livezilor de gutui ; în spate aveau satul
Regina Maria, la vreo 8-10 km, iar mai departe orașul Tulcea, infipt pe malul stâncos al brațului Sf.
Gheorghe.
Știau de poziția noastră din fața Ismailului. Și aici era inundație, dar nu aveau inamicul în
apropiere. Cum nu simțiseră, ca noi, fâlfâitul obuzelor și trombele de noroi ale exploziilor, nu prea
se sinchiseau de război. Era pe înserate, și se grupau prin bărci ca să meargă la bucătărie, să-și
umple gamelele și să-și ia pâinea pe a doua zi. O santinelă ne-a oprit și ne-a întrebat de la ce pluton
suntem și ce căutam aici, așa murdari și istoviți.
Aflând cine suntem și de unde venim, a chemat un caporal și i-a raportat. Când a văzut că în
grup este și comandantul, a cerut efectivului să ridice și ne distribuie rațiile noastre de pâine și hrană
rece pentru ziua întreagă.
Eu am fost cantonat împreună cu un agent la un localnic, care ne-a servit cu pește și o oală cu
chișleag. Am mâncat pe săturate cu lingură de lemn, și m-am primenit cu o cămașă și izmene date
de gazdă.
Soldatul mi-a stors hainele și mi-a spălat lenjeria, ceea ce a făcut și pentru el. Era mai
vârstnic, avea trei copii, și m-a rugat să-l țin pe lângă el, să nu se prăpădească, ca-i ramân copiii pe
drumuri...
Nu am avut ocazia să întâlnesc vreun ofițer până la culcare, să aflu care-i situația – iar să-l
caut eu, nu mai aveam putere. M-am întins pe o laiță și am adormit buștean.
Despre comandantul meu de companie nu știam nimic, credeam că a rămas pe poziția
ocupată. În acest caz, retragerea mea risca să fie considerată dezertare, pasibilă de pedeapsa
necruțătoare a Curții Marțiale.
Începeam să mă îndoiesc de hotărârea mea, cu toate că executasem ordinul pentru care
fusesem plasați aici, și îi luasem cu mine pe toți ostașii.
Pe când eram frământat de aceste gânduri, un soldat a adus știrea că și căpitanul se retrăsese
în timpul nopții (ziua nu ar fi putut, din cauza terenului descoperit – balta fără stufăriș), executând
probabil același ordin ca și mine. Imediat am luat legătura cu el, nu mi-a făcut vreun reproș, m-a
întrebat de soldați, de pierderi, de cum am ajuns aici, fiindcă știa că nu aveam decât o barcă. I-am
povestit pe scurt cum am procedat.
Știam că el avea mai multe bărci și că mai rechiziționa și de la pescari, în satul Lascăr
Catargiu, vis-a-vis de Ismail – dar nu l-am întrebat nimic în privința asta.
Cu o zi înainte de începerea războiului ne chemase la ordin și ne-a informat că va lipsi câteva
zile, fiindcă soției i se apropia sorocul nașterii primului copil. Comanda o avea un ofițer rezervist
din plutoanele cantonate în sat. Asta nu ma împiedica să lipsesc și eu o zi sau două, mai ales că mă
puteam baza pe încercatul și priceputul moș Tatomir.
Căpitanul, un om în jur de 40 de ani, de statură mijlocie, îndesat, cu ceva burtă, și o față largă,
rotundă, se purta bine cu subalternii. Blond și cu sprâncene blonde, avea o privire blândă, bună, care
s-ar fi potrivit mai degrabă unei fețe bisericești decât unui ofițer activ.
Eu, care eram avansat sublocotenent de la 10 mai 1941, eram nu numai cel mai tânăr ofițer, ci
și cel mai sfios. Însa dupa bubuiturile de tun și zbârnâitul avioanelor, parcă devenisem mai curajos,
și chiar cu ceva inițiativa.
 Recunosc că aceasta întâlnire mă bucura, pentru că acum aveam un șef, care putea lua asupra
lui răspunderea acțiunilor inițiate, așa că l-am întrebat :
- De-acum, ce ordine ați primit, și ce ordine ne dați ?
- N-am primit nici un ordin, și pâna nu iau legătura telefonica cu regimentul nu dau nici un
ordin, însă în situația de față nu e permisă părăsirea unității.
Aici, la Ciatalchioi, mai era o companie din regimentul nostru 33 Dorobanți, care avea
legătură telefonica cu regimentul.
Așa că peste vreo oră, am fost chemați – trei ofițeri și un plutonier – de căpitan, la casa unde
trăsese, și ne-a anunțat :
- Domnilor ofițeri, am primit ordin de la domnul general al diviziei să reocupăm imediat
pozițiile părăsite ; în caz contrar, ofițerii vor fi judecați și condamnați conform legilor militare în
timp de război. Știam care e pedeapsa.
Ordinul trebuie executat, chiar și când asta înseamnă moarte sigură.
Fiecare cu norocul și cu soarta lui. Cum trecusem deja un examen periculos în prima zi de
război, păstram totuși speranța. De ce să mint, țineam la viață, dar nici nu vroiam să o păstrez prin
lașitate. Chiar și azi, dupa atâția ani și atâtea încercări ale vieții, am conștiința împăcată de a nu fi
făcut nimic care să-mi lezeze demnitatea umană.
Am făcut aceasta digresiune împins de ceva care s-ar putea numi, dupa mine, slăbiciunea
omenească ce sălășuiește în fiecare dintre noi.
Dupa comunicarea căpitanului, al cărui nume era Paloni (sau poate Paoloni) – probabil urmaș
al italienilor meșteri pietrari chemați în țară de către autoritățile administrative dupa Unirea din
1859 – m-am ridicat și am spus :
- Voi pleca chiar la noapte cu plutonul meu ; să mi se dea barci și ceva muniții. Mai bine să
mor ucis de inamic, decât împușcat de plutonul de execuție.
Toți eram de aceasta părere.
Nici căpitanul Paloni, nici noi ceilalți, n-am mai revăzut Tulcea...
Fiecare comandant de pluton și-a făcut rost de bărci cum a putut, caci nimeni nu se interesa de
noi, fiind considerați oarecum fugari ce trebuiau să găsească singuri mijloacele de a se întoarce de
unde au plecat.
Cei din Ciatalchioi păreau chiar nerăbdători să ne vadă plecați, pentru a fi asigurați că mai
exista o linie îndepărtată de apărare în fața inamicului.

Întoarcerea

Am comunicat ostașilor, acum odihniți și sătui, ultimele ordine. Acum se cam deprinseseră cu
realitatea războiului, așa că nimeni nu s-a mai cutremurat, nici nu și-a mai făcut cruce. Dupa botezul
focului, dupa ce trăiseră tensiunea celor 2-3 ore sub grindina de proiectile, scăpând cu toții cu viață,
nu se mai temeau.
Am făcut rost de trei bărci mari, în care am încărcat muniția și hrana rece pentru doua zile.
Cele două plutoane aveau direcții diferite – al meu la vechea poziție, celălalt la Lascăr
Catargiu.
Așa că ne-am despărțit de comandantul companiei, și, înainte de apusul soarelui, am pornit
spre zona de unde ne retrăseserăm cu o zi înainte.
Ne-am făcut planul de înaintare cu bărcile prin bălțile cu stufăriș : acestea urmau să aibă între
ele o distanță de circa 100 m, și să țină legătura imitând din timp în timp măcăitul de rată sălbatică.

La ieșirea din sat am fost observați de către ruși, care au început să ne vizeze cu artileria. Nu
aveam cale de întoarcere : chiar dacă nu ar fi tras ai noștri pentru neexecutare de ordin, eram
pasibili de Curtea Marțială. Eram la mijlocul bălții, și am continuat, strecurându-ne printre
proiectilele care explodau cam 50%, și fără efect, din cauza apei.
Fără nici o pierdere, am ajuns într-o zonă întinsă de stufăriș, în care ne-am afundat. Odată
dispăruți din vizorul lor, rușii au încetat tragerea, iar nouă ne-a venit inima la loc.
Fiind la adăpost, am scos proviziile și am mâncat în liniște. Se înnoptase, și cum eram mai
destinși, unii chiar au început să și glumească pe seama fricii altora, când, deodată, alte explozii au
ridicat noi coloane de apa și noroi...
Am așteptat miezul nopții înainte de a porni din nou. Înaintarea era mai grea, acum trebuia să
găsim răriturile făcute de pescari printre insulele plutitoare, pentru deplasarea lor la pescuit și la
tăiat stuful.
Bărcile noastre înaintau prin flanc, pe același canal, una în urma celeilalte, la mică distanță.
Am fixat ca punctul de oprire pentru a debarca să fie acolo unde nivelul apei nu trece de mijlocul
corpului.
Nimeni nu trebuia să scoată o vorba. Lopețile nu trebuiau scoase prea mult din apă pentru a
vâsli, ca picăturile să nu facă zgomot. Aceste precauții încetineau mult înaintarea. În liniștea adâncă
se auzea chiar saltul vreunui peștișor deasupra apei și cel mai mic foșnet.
Pe măsură ce ne apropiam, neliniștea începea să crească în fiecare dintre noi, iar gândurile
noastre alergau departe, la cei de-acasă, la care fiecare spera să se întoarcă cu bine.
Pentru a-mi ascunde îngrijorarea, mi-am fixat privirea în direcția clădirii din sectorul pe care-l
părăsisem. Mi-o închipuiam plină de soldați ruși, străjuită de santinele, cel din turnul de observație
scrutând stufărișul din baltă – căci începeau să se ivească zorile.
Un soldat m-a scos din aceste gânduri, arătându-mi că vâsla lui dă de fundul apei. Am dat
ordin de oprire, și când bărcile au fost una lângă alta, am dat, cu glas scăzut, instrucțiunile pentru
asaltul clădirii care ne servise de adăpost. Am împărțit plutonul în trei grupe comandate de către un
sergent. Fiind venit de curând la comanda acestui pluton, și mai ales cu trecerea anilor, le-am uitat
numele...
De aici trebuia să părăsim bărcile, și să o luam prin apă. Ne-am scos cizmele, le-am lăsat în
barcă, și cele trei grupe au început să înainteze separat. În mijloc, grupa mea avea drept obiectiv
casa, flancată de celelalte doua grupe la o distanță de 50-60 metri.
Se luminase destul de bine și vedeam casa ; la observator, nici o strajă, și de la circa 300 m nu
se auzea nici un zgomot.

Era dimineața zilei de 25 iunie 1941.

Pe întreg cuprinsul deltei domnea o liniște apăsătoare, vietățile bălților se ascunseseră în
adâncurile deltei înspăimântate de canonadele artileriei.
Nici cea mai mică adiere de vânt. Totul era încremenit, ca într-un tablou pictat.
Mușchii mi s-au crispat, și simțeam furnicături în sira spinării și în vârful degetelor. Ordinul
trebuie executat fără murmur sau șovăire.
Cu experiența celor doi ani de concentrare, comandanții de grupă erau îndrăzneți. Am dat
semnalul de plecare. Având o pușcă Z.B. în mâna, ca și ceilalți ostași (mitralierele fiind îngropate și
locul camuflat), înaintam spre casă cu prudență, alături de comandantul grupei.
Nici un strop nu tulbura liniștea bălții, înaintam spre casa cu prudență.
Mă neliniștea lipsa santinelei din observator și a oricărei mișcări în jurul casei sau de-a lungul
Dunării, căci ne apropiaserăm și se vedea totul destul de bine.
Deodată am tresărit cu mâna încleștata pe arma : un grup de soldați cu baionete la armă se
îndrepta organizat spre casă. La a doua privire am recunoscut că erau de-ai noștri, cei din flancul
stâng după căștile olandeze pe care le aveau pe cap. Atunci am prins chiar curaj. Eu cu grupa din
centru eram cei mai aproape de casă. Ajungeam primii la intrare.
Inamicul nu dădea semne de viață, nu-și luase nici o măsură de pază. Nu cumva rușii, îmbătați
de succes, goliseră bidoanele de vodka și acum dormeau beți morți ? În camerele casei ar fi încăput
50-60 de soldați. Pe când noi, cum am spus, aveam doar puștile și cartușele din buzunare, nici
măcar o grenadă.
Consemnul era să nu se tragă nici un cartuș până la ordinul meu. Urmăream un efect de
surprindere – așa cum învățasem la școala militară.
Poate ca, fiind foarte puțini, inamicul ne lăsa intenționat, pentru a captura o „limbă” de la care
să obțină informații despre trupele noastre ?
Mai aveam câțiva pași pâna la ușă, iar teama creștea în noi. Ușa era închisă, eu cu sergentul,
ne aflam în fața ei. Eu eram tinerel și destul de mic de statură, dar sergentul, un voinic de prin
părțile Vrancei, era un bărbat în toata puterea cuvântului.
Ne-am privit o clipa în fața ușii, eram schimbați la față (cred că mai mult eu !).
Dar sergentul nu a lăsat mult timp emoției, a pus mâna pe clanță, a izbit cu o forță ușa de
perete, și cu arma întinsă, a strigat cu glas de tunet:
- Predai ruski !
Geamurile au zdrăngănit, și am putut vedea, în dreapta și în stânga, cele două camere mari
complet goale ! Rușii fuseseră aici, dar se retrăseseră pe malul stâng al brațului...
N-am putut scoate o vorbă, iar de sub casca sergentului, pe amândoi obrajii pârliți de soare și
de vânt se prelingea sudoarea.
Între timp ajunseseră și celelalte grupe. Ne simțeam victorioși și parcă vroiam să uitam că
toata strategia și prudența noastră nu au fost decât pentru a ataca o casă pustie !
Totuși, pentru mine această acțiune a fost un act de curaj, și admir și acum îndrăzneala
ostașului român. Cine va citi aceste rânduri, va zâmbi cu îngăduință...

Cred că sovieticii n-au simțit întoarcerea noastră.

Am început să ne organizam. Ne-am stors hainele și le-am pus la uscat, caci soarele răsărise și
vremea era frumoasă.
În depărtare se auzeau bubuituri de tun, dar la noi era liniște. Uitasem de inamic, de parcă se
terminase pentru noi războiul. Eram în 25 iunie, din nou stăpâni pe acest pichet provizoriu, și nu
bănuiam ce ne aștepta a doua zi. Bucuroși că ne puteam odihni oasele, am luat măsuri de securitate
pentru a dormi puțin.
Încă mă urmărea teribilul strigăt al sergentului la deschiderea ușii, care ar fi încremenit chiar
și sute de soldați, luați prin surprindere.
De la prima privire aruncată în interiorul camerelor se vedea că fuseseră cotrobăite de inamic :
saltele și paie împrăștiate, lăzi goale răsturnate, făina de porumb vărsată în mijlocul casei... Rușii
observaseră retragerea noastră, ocupaseră casa, dar noaptea se retrăgeau în satul Lascăr Catargiu
(fosta poziție a companiei a VI-a, de unde se retrăsese căpitanul Paloni). Cel puțin așa bănuiesc,
pentru că acolo era mai greu să fie surprinși în timpul nopții, satul fiind înconjurat de bălți întinse.
Dupa ce ne-am mai revenit, am trecut la verificarea poziție, ceea ce se putea face fără riscuri,
fiind bine camuflați de pădurea de sălcii de pe malul Dunării. Am dezgropat mitralierele și le-am
reinstalat pe vechile amplasamente. Totul cu cea mai mare prudență, așa că rușii nici nu au bănuit
că ne-am reîntors.
Un ostaș a fost trimis în extrema poziției din dreapta a plutonului, pentru a observa ce se
întâmplă în satul Lascăr Catargiu, care ar fi trebuit să fie reocupat de români tot în noaptea în care
și-a reluat poziția plutonul meu.
Pe la prânz, soldatul îmi comunică : rușii sunt în sat. Ce se întâmplase cu ai noștri ? ...
Am aflat mai târziu, în lagăr, de la un ofițer din regimentul nostru, trista soarta a celor trei
plutoane ale noastre. Rușii, retrași pe celălat mal, la Ismail, având câmp de vedere, i-au observat pe
români înspre ziuă, i-au lăsat să se apropie, apoi au deschis foc cu puștile și mitralierele. Căpitanul
și un elev plutonier au fost uciși ; un ofițer și câțiva soldați s-au salvat din acest dezastru și au
informat regimentul.

Pentru a reveni la prezent, ne aflam în sectorul comandat de mine, pe aceeași linie cu

inamicul.
Vestea adusa de soldat a căzut pe capul meu ca o măciucă ; somnul și oboseala mi-au dispărut
când am simțit pericolul, nici nu-mi amintesc cum ma simțeam. Ne uitam unii la alții fără a ști ce să
spunem.
Nimeni nu se mai mișca fără rost, pentru a nu ieși de la adăpostul sălciilor.
Nu trebuia tras nici un foc de armă : rușii nu trebuiau să știe că ne-am întors, pentru că fără un
sprijin din spate eram sortiți pieirii și noi. Era un noroc că pe circa 200 m, malul Dunării era mai
jos, și inundația unise apele fluviului cu bălțile. Astfel că eram înconjurați de ape ca de o graniță
naturală, fără stufăriș, numai cu grupuri izolate de sălcii.

Timpul trecea greu, se auzeau bubuituri dinspre Prut, iar mai târziu am asistat la o lupta
aeriana. Un aviator a sărit cu parașuta deasupra lacului Ialpug. Ne-am întrebat ce s-o fi întâmplat cu
el, însă nu prea mult, împrejurările cereau să ne gândim la propria piele.
Mai apoi, pe deasupra noastră a trecut, la mică înălțime un avion de recunoaștere. Nestingherit
de zecile de proiectile ale artileriei anti-aeriene, a trecut dincolo de Ismail, dupa care nu l-am mai
revăzut. Urmărind lupta cu avioane, soldații se simțeau încurajați, și gândeau că poate războiul se va
termina curând, și fără să mai fie nevoie de noi ! Dar acestea erau numai dorințe și speranțe...
La noi era liniște, însă acum știam că asta poate prevesti o furtună năprasnică.

Cum focul era interzis, fiecare își scotea hrana rece din sacul de merinde când vroia. Vegheați
de plantoane pe malul Dunării, soldații dormeau pe rând, cu arma în mână sau lângă mitralieră.
Dormitam și eu, când deodată, liniștea a fost tulburată brusc de o bubuitură de armă destul de
apropiată.
Într-o clipă eram toți cu mâna pe arme. Ecoul sunetului s-a pierdut în depărtare. Scrutam
apele, dar nici un inamic nu se îndrepta spre noi.
- Cine a tras ? întreb eu.
Un soldat de planton ne-a arătat o barcă înfiptă cu prora în malul nostru, între salcii, și a spus:
- Eu am tras, fără să ochesc.
Am auzit un zgomot ca și cum cineva s-a aruncat în apă. Am trimis câțiva soldați să tragă
barca mai pe uscat, ca să o trecem la noapte mai aproape de poziția noastră. În barcă am găsit o
haină civilă, niște țigări și un fel de legitimație – aparținând probabil unui localnic civil, călăuză și
informator al rușilor. Fără îndoială, el a sărit în Dunăre la alarma soldatului nostru, să se pună la
adăpostul salciilor. Cum o fi ajuns pâna la flancul drept al liniei noastre de apărare fără să-l
observăm ? Singura explicație era că s-a strecurat abil cu barca dinspre Lascăr Catargiu, care se afla
pe aceeași linie de front cu noi.
Am fi dorit să-l capturăm, dar captura noastră era numai o haină veche, niște țigări și o hârtie
fără importanță...
Din nou pânza tăcerii s-a întins, însa știam că am fost descoperiți de ruși, și ne așteptam la un
atac masiv din partea lor, pentru că erau cu sutele pe linia noastră de front, și cu miile la Ismail.
Noi nu eram decât 30 cu toții. Înapoi nu puteam da, căci ne aștepta o moarte rușinoasă, dar
nici nu puteam ataca miile de ruși cu cele trei bărci pescărești ale noastre. Însă nici nu am ridicat
ceva alb pe o prăjină, în semn de capitulare... Așteptam o minune !
Un Termopile românesc nu era posibil, nu mai era timpul arcurilor și sulițelor, și nici nu
aveam vreo strâmtoare pe aici. Așa că nu ne rămânea decât să așteptăm în continuare pe această
fâșie de pământ mocirlos.
Cerul era senin, era cald și începea să se însereze. Eu cădeam din picioare de oboseală și de
somn, și dupa ce am mâncat, m-am întins direct pe pământul umed. Cum nu mai puteam judeca
normal, mi-am zis că nici o companie întreaga de ruși nu m-ar putea trezi. Am adormit pe loc, și în
noaptea aceea nici măcar țânțarii nu m-au atacat.
M-am trezit în miresmele plăcute de baltă ; soarele era sus și se reflecta în oglinda adormită a
apei.

Atacul

Eram refăcut, însa odată cu noua stare simțeam și pericolul implacabil care plutea deasupra
noastră.
Cum cizmele mai mult ne împiedicau la deplasare în mocirla care acoperea mai tot terenul,
mergeam în picioarele goale. Călcam în apa și noroi, care erau calde, iar noroiul ni se usca pe
picioare și ne strângea piele. Cum în prima zi de bombardament rusesc ne salvasem intrând în apa
Dunării, umblam toți desculți, ca măsură de precauție. Fiecare căutam cum puteam să urmărim ce
fac rușii, însa nu se auzea și nu se vedea nimic.
Spre prânz, am văzut un monitor rusesc blindat, care fusese bine camuflat ; se îndrepta încet
în susul Dunării, și s-a oprit în intrândul format de cotul brațului Dunării din spatele poziției
noastre. Cu aceasta, orice retragere a noastră putea fi tăiată. Oricum, nimeni nu se mai gândea la
retragere. Monitorul (nu sunt sigur că aceasta este denumirea navei blindate) nu a făcut nici o
mișcare, nu a tras, ci a rămas postat în acel loc, dincolo de cursul apei.
Din stânga noastră, dinspre Prut, se auzeau vag bubuituri.
Dădusem ordin sergenților să comunice fiecărui soldat în parte, să nu tragă vreun glonte decât
dacă vor veni bărci spre noi cu intenția vădită de a ne ataca.
Liniștea din dreapta noastră mă făcea să uit că pe aceeași linie cu noi, și la o distanță nu prea
mare, se aflau sovieticii (mă obișnuiam greu cu acest termen).
Eram deci în expectativă.
Pe la amiază, pe malul rusesc a început mișcarea.
Ca prin minune, au apărut bărci multe și câteva șalupe. Am simțit iarăși furnicăturile reci, din
tălpi pâna în creștet.
Urmărind mișcările din față ale rușilor, uitasem de rușii din partea dreapta noastră, de care ne
despărțea cam 1 km. Dar aceștia din urmă au străbătut aceasta distantă pe neobservate, prin apa
puțin adâncă, până au ajuns între sălciile din apropierea noastră. Poate că ostașul care trebuia să
supravegheze în dreapta se retrăsese spre centrul poziției, mai la adăpost.
La un moment dat, un șir de bărci inamice s-au îndreptat spre noi. N-au mai folosit tunurile, în
schimb au protejat înaintarea bărcilor prin deschiderea focului cu mitralierele asupra poziției
noastre, de pe malul înalt al brațului. De frică, nu am așteptat să ajungă la firul apei, și am ripostat
cu Z.B.-urile noastre puternice și nou-nouțe. S-a tras în plin, distanța era destul de mică. Eu eram
instalat cam în centrul plutonului, în dreptul pichetului. Mii de gloanțe treceau pe deasupra mea,
șuierau și mușcau din pereții casei.
În mână aveam o pușcă și trăgeam la întâmplare printre sălciile din fața mea. Mitralierele
răpăiau din ambele părți, vărsând ucigătoarea lor pânză de foc.
Derutați de sălciile din fața noastră care ne protejau, rușii băteau prea sus, pe când ale noastre
aveau un mai bun câmp de vedere.
Moș Tatomir se afla în flancul stâng al plutonului, unde erau mitralierele noastre, care băteau
aproape de-a lungul Dunării. Stateam într-o mică groapă mocirloasă, formată de explozia unui
proiectil, care îmi oferea totuși o protecție destul de bună de gloanțele rusești.
Însă vroiam să mă apropii de grupul unde erau mitralierele și moș Tatomir. Așa că am reperat
o altă groapă de obuz, la o distanță nu prea mare, și am făcut saltul spre aceasta. Un soldat care și el
vroia să se apropie dinspre dreapta, a sărit de la o distanță de trei ori mai mare, în aceeași groapă, și
s-a prăbușit peste mine. Mare minune că nu l-a atins nici un glonte ! Răsufla întretăiat lângă mine,
era desculț și plin de noroi.
Amândoi aveam armele, dar trebuia întâi să ne tragem sufletul, ca să ne orientam unde să
tragem.
Din dreapta poziției se mai apropiau doi soldați, făcând salturi prudente.

Când am făcut saltul meu, nu am simțit nimic deosebit, decât o caldură plăcută prin piept, care
însă m-a tulburat oarecum. Cum stateam în groapă în genunchi, pentru a ma adăposti de gloanțe, am
privit în jos ; pământul era pătat de roșu întunecat. Instinctiv am băgat mâna sub veston, la piept, și
am scos-o pătată de sânge. Nu m-am speriat, nu mă durea nimic ; eram rănit, și nici nu simțisem
trecerea glonțului...
Atunci soldatul de lângă mine a strigat cât a putut de tare:
- Domnu' sublocotenent e rănit ! Din om în om, știrea a fost transmisă până la moș Tatomir,
care a reușit să se strecoare pâna la mine. Cu un bandaj de război, m-a strâns puternic în jurul
pieptului, de abia mai puteam respira. Nu știu la ce ma gândeam atunci mai mult – la salvarea vieții,
sau la datoria mea de comandant ?
Tot curajosul meu încheietor de pluton m-a scos din aceasta dilemă :
- Strecurați-va împreună cu acest soldat pâna la barca capturată din marginea stufărișului, nu e
departe ; ieșiți din bătaia gloanțelor și așteptați acolo noaptea. Atunci soldatul va vâsli până la
punctul sanitar de la Ciatalchioi. Acolo, știu ei ce e de făcut.
I-am mulțumit și i-am încredințat comanda plutonului, iar el m-a asigurat că se va descurca, să
nu am grijă. Si pot să spun că aveam în el mai multa încredere decât în mine !
Acum aveam nevoie mai mult de chibzuință, decât de vitejie oarbă. Mai aveam încă putere să
ajung târâș la barcă, am ajuns împreună cu soldatul, neatinși, și într-o clipă eram în fundul bărcii,
din nou feriți de gloanțe. Era o barcă ușoară, și soldatul a împins-o la apă.
Împușcăturile s-au rărit, rușii nu au reușit să treacă de firul apei, și s-au retras împuținați
serios în oameni și bărci. Rafalele noastre de mitralieră i-au învălmășit, și multe bărci s-au răsturnat,
după cum mi-a spus mai târziu un ostaș trăgaci la mitraliera, care și el a fost luat prizonier.
Moș Tatomir se apăra cu înverșunare, n-aș putea acum (și poate nici atunci) să apreciez cât a
durat ; apoi gloanțele s-au rărit și au urmat hărțuieli frontale, dar fără efect, de ambele părți – îmi
dădeam seama după distanță. Ai noștri trebuiau să cruțe cartușele.
Din ziua întâi de război, ai noștri de pe brațul Sulina (acolo se aflau monitoare echipate cu
tunuri), nu au mai tras nici un proiectil asupra Ismailului – nu știu din ce motiv. Ei nu știau și nu
vedeau ce se petrece la locul numit „Popov”, unde se luptau cu disperare puținii oameni rămași
dintr-o companie decimată. Ce se întâmpla acolo ? Fiind hărțuiți frontal, ostașii noștri au neglijat
flancurile, mai ales pe cel drept, unde nu se întâmpla nimic. Rușii din Lascăr Catargiu s-au infiltrat
în număr mare spre pichetul parăsit, fără să tragă nici un foc, și au atacat prin surprindere cu
grenade ofensive resturile plutonului, îngrămădite spre flancul stâng.
Un teribil strigăt de luptă a izbucnit din piepturile atacatorilor – « HOURRA ! », iar acest
vacarm, însoțit de zecile și sutele de explozii a creat derută în rândul ostașilor noștri și le-a slăbit
curajul... Puținii care au încercat o retragere au căzut sub gloanțele slobozite de pe monitorul din
spate.
Mai târziu, când au ajuns trupele noastre, au găsit și cadavrul curajosului moș Tatomir... în
putrefacție, ciugulit de răpitoare, și un carnet de legitimație militară. Așa a murit salvatorul meu,
îndeplinindu-și îndatoririle ostășești, fără a-și precupeți viața, și salvând-o pe-a altora... Ne-am
cunoscut numai cu 3 ore înainte de a începe războiul, împrejurările au fost de natură că am discutat
prea puțin împreună, și numai despre problemele militare. Știam numai că e de prin Ialomița, unde-
și muncea pământul căpătat în urma primului război mondial. Dacă i-as fi știut adresa, aș fi scris
familiei atunci când am aflat trista veste, sau aș fi scris și acum vreunui descendent sau vreunei rude
apropiate...
De fiecare dată când povestesc ceva despre război, totdeauna îmi amintesc de acest brav și
înțelept român.

Evacuarea

În curând, puhoiul de rușii au redus la tăcere puținii ostași români, și peste insulița lăsată de
creșterea apelor s-a așternut din nou liniștea. Stăteam în barcă din stufăriș împreună cu soldatul care
mă însoțea, camuflați de pădurea de trestii care ne înconjura.
Printre puținele nume care nu mi s-au șters din memorie cu trecerea anilor este și cel al acestui
soldat ce stătea lângă mine, mulțumind în gând de aceasta misiune care-i dădea speranța de a-și
salva viața. Așteptam, fiecare cu nădejdile și temerile sale, să vină noaptea, ca să putem străbate
luminișul întins de apă care ne deschidea drumul spre Ciatalchioi – salvarea noastră. Ostașul de
lângă mine se numea Pancatîr Jianu, dobrogean de loc. Am reținut acest nume pentru că trebuia să
ne salvam și să informăm batalionul de sacrificiul total al ostașilor noștri. Eu rănit, el cu ordin să mă
conducă la primul post de prim ajutor, nu puteam fi acuzați de dezertare.
 În ciuda numelui său de vestit haiduc, ca forță fizică era departe de imaginea acelui erou
popular. Era mic de statură, cu fața trasă și pielea de țăran dobrogean, înnegrită de vânturile uscate
ale regiunii. Avea în jur de 30 de ani, era însurat și avea doi copii. Parcă-i vad și acuma privirea
întrebătoare, de parcă viitorul lui și al familiei ar fi depins de mine... Dar în situația de față, eu
credeam mai degrabă că viața mea atârna de bunăvoința acestui ostaș. Rolurile se cam schimbaseră.
Fiecare ne frământam cu gândurile, când deodată auzim o rafală de mitralieră, împușcături
izolate și un fâșâit de stuf. Rușii ! Eram aproape de bătaia armelor. Poate că o echipă specială
cerceta stufarisul, și ar fi dat sigur peste noi, așa că frica ne-a cuprins din nou. Pancatâr sare din
barca, apa era până la brâu. Sar și eu. El o ia spre adânc, să fie o țintă mai mică. Eu, care mă
credeam rănit în burtă, o iau pe marginea bălții, unde apa era mică. Între noi, distanță se mărea ; îi
vedeam numai casca, parcă plutea singură pe apă. Mă târam încet, în patru labe, spre înapoi.
Ieșisem la luminiș ; prin apă oboseam prea tare, așa că am atins malul nisipos și îmi
continuam drumul târâș. Toate acestea le făceam din instinct de conservare, căci mintea îmi era
tulbure. Mă îndepărtasem multișor de stufăriș, așa că acum puteam fi lesne văzut cum mă târam pe
nisipul umed și moale.
Devenisem o țintă mișcătoare, ușor de atins de gloanțe de la o distanță mai mică. Dar, cât timp
nu trăgea nimeni, continuam cum puteam. Când am auzit focuri de arma, m-am întins pe nisipul
fierbinte, m-am odihnit puțin, și am pornit din nou. Atunci am simțit nisipul pulverizat pe obraji :
înainte și la dreapta mea, câte-un glonte se înfigea în nisip...
Fusesem descoperit. M-am uitat înapoi ; la marginea stufărișului, nimeni. Nu departe, în fața
mea, se afla o ridicătura de nisip și pietriș, formata de valurile apei care se retrăsese. Cum nu mai
trăgea nimeni, am pornit din nou.
N-am făcut nici câțiva metri, și nisipul a început din nou să sară în preajma mea. De data asta,
am văzut în spatele meu doi soldați și un civil venind spre mine. Nu le puteam distinge fețele, dar
aveau alt format de căști decât românii, armele mai lungi, în vârful cărora erau fixate niște șpăngi,
de asemenea lungi.
Oboseala și surescitarea ultimelor ore ma făceau să privesc noua mea situație fără acea
zguduire primara în fața pericolului iminent. M-am uitat din nou spre ridicătura de prundiș din
apropiere. Atât timp cât mă opream, cei doi sodați nu mai trăgeau, bănuind că m-au lichidat.
Imediat ce mă mișcam, trăgeau din nou.
În vreo doua-trei salturi de melc, am ajuns în dosul movilei de lângă apa și eram la adăpost.
Dinspre apă am auzit glasul lui Pancatîr Jianu, care mă chema, dar mi-era imposibil să merg până la
el prin apă. I-am făcut semn că poate să se ducă singur, dar întrebându-mă dacă va reuși să treacă
prin vadul învolburat pe care îl trecusem ținându-ne de mână în prima zi de război. I-am văzut casca
depărtându-se încet deasupra apei.
Bănuiam că glonțul mi-a perforat stomacul și intestinele și că ceasul morții nu se va lăsa mult
așteptat.

Capturarea

Cu toate că văzuseră că nu am nici o armă, cei trei inamici se apropiau cu prudență. S-au oprit
la o distanță reglementară, pentru cazul că aveam vreun pistol sau vreo grenada. Civilul mi-a strigat
românește :
- Măi, tu, de după grămada de prundiș, predă-te ca să scapi cu viață și să te întorci acasă !
Țineam eu la viață, ca orice muritor, dar poate că soarta va vrea ca să mor. Conștiința îmi era
împăcata, dar mă gândeam totuși la tinerețea mea, la suferința parinților și fraților mei... Îndrăgostit
nu eram pe vremea aceea. Toate acestea îmi treceau fulgerător prin minte, pe când chemările și
îndemnurile civilului nu conteneau.
Dupa o scurtă ezitare m-am ridicat, pregătit să mă dau morții.
Imediat, soldații s-au trântit la pământ, cu armele gata de tragere. Observam linia de ochire,
care fixa pieptul meu. Așteptam pocnitura. Nu mă gândeam la nimic. Știam că nu o să simt nici o
durere.
Pocnitura așteptată nu venea, în schimb vocea civilului continua :
- Ridică mâinile sus, altfel ăștia trag.
Știindu-mă inofensiv, nu-mi dădeam seama că această formalitate era necesară. M-am supus
sfatului acestui civil care-mi vorbea fără răutate, spunându-mi ca-mi vrea binele. Soldații s-au
ridicat, ținându-și armele la picior.
- Vino spre noi, a continuat civilul.
După vreo douăzeci de pași, am scăpat mâinile în jos, probabil puterile îmi slăbiseră de tot.
Soldații s-au trântit din nou la pământ, ochindu-mă.
Eram destul de aproape, și civilul a repetat :
- Mâinile sus, altfel te-mpușcă.
I-am răspuns că sunt rănit și nu am putere să le țin prea mult în sus. Dupa ce au discutat ceva
în limba lor, mi-a spus din nou că vor trage dacă nu vin cu mâinile sus. Am făcut efortul de care
aveam nevoie și am ajuns la ei. Acum nu mă mai gândeam la nimic, decât mă rușinam de felul cum
am străbătut distanța pâna la inamic.
Astăzi, dupa trecerea anilor, nu consider că am comis vreun act de lașitate, dată fiind situația
în care ma aflam. Eram rănit, nu aveam arma la mine, sau pistol ca să-mi curm zilele. Asta putea
face doar inamicul, și o dată ajuns, îi priveam curios fața, bidonul, și unealta dătătoare de moarte.
Cu aceeași curiozitate mă priveau și ei, dar și cu oarecare mândrie – aveau în fața lor un învins, de
viața căruia puteau dispune.
Desculț, ud, plin de noroi și de sânge, i-am făcut probabil să se gândească la ce i-ar fi putut
aștepta și pe ei – războiul era doar la început.
Unul dintre soldați a început să mă percheziționeze. Dintr-un buzunar mi-a scos trei gloanțe,
s-a uitat la ele, s-a uitat la mine, și apoi le-a aruncat în apă. Din alt buzunar mi-a scos un ceas mare,
ieftin, cu lanț ; a zâmbit și l-a strecurat în buzunarul lui de la pantaloni. A mai găsit niște bani
românești, două batiste, două perechi de șosete și un carnet de elev de la școala militară de ofițeri de
rezerva Bacău.
Banii nu-l interesau, civilul i-a cerut și luat, el, iar celălalt soldat, care probabil nu avea nici un
grad, s-a mulțumit cu batista și ciorapii. Această împărțeală s-a făcut fără ceartă. Suma de 5000 de
lei nu era neglijabilă pentru basarabeanul care, numai cu un an înainte, se folosea de asemenea bani.
S-a uitat la mine, spunând că lui ar putea să-i prindă bine mai târziu. Mie oricum nu-mi mai
foloseau la nimic, puteau fi și milioane.
Am tras din nou cu ochiul la bidoanele lor. Gâtul îmi era uscat, eram transpirat, pieptul mi se
înfierbântase, și jinduiam după o picătură de apă curată ; apa din baltă nu am putut bea, era aproape
fierbinte și murdară. Mi-am luat inima în dinți și am cerut, prin intermediul civilului, puțină apă din
bidon. Probabil că în bidon era vodka, pentru că soldatul mi-a luat casca de pe cap, s-a dus la
Dunăre, care era la doi pași, și mi-a adus-o plină cu apă. Am băut pe săturate din apa răcoroasă.
Cum aveam febra, asta m-a mai întărit. Acum nu mă mai temeam de ruși, ei de mine nici atât.
Punctul culminant trecuse, dar deznodământul încă nu se întrezărea.
Rușii erau tineri, unul era blond, cu ochi albaștri, celălalt cu pielea mai închisă la culoare.
Misiunea lor se încheiase cu bine și ne-am îndreptat spre poziția lor.
În timpul acesta, micul și inimosul Pancatîr Jianu se strecurase prin apă spre libertate, pe când
eu eram încadrat de cei doi eram împins spre necunoscut. Mergeam fără să mă gândesc la mine ;
convins că soarta-mi era pecetluită de glonte, nu-mi mai era frică de un al doilea. Mă gândeam doar
la mama, care mă sfătuise ca la o adică să nu ma bag în frunte, să stau mai la coada. Mama putea să
fie împăcată, căci linia noastră de apărare nu avea nici frunte, nici coada, eram cu toții pe picior de
egalitate.

Rușii

Am ajuns aproape de fosta noastră poziție, și nu după mult timp aud vorbindu-se într-o limbă
străină. Intrasem deja pe fâșia îngusta de teren mai mult sau mai puțin uscat ce despărțea Dunărea
de bălțile Deltei.
Aici forfoteau vreo două sute de militari ruși, îmbrăcați cu rubaște – acele cămăși care au
nasturi numai în partea de sus. Purtau pantaloni bufanți, de aceeași culoare cu rubaska, și cizme de
piele, încrețite la glezne. Armele lor erau de tip vechi, cu șpăngi lungi, ca pe vremea primului război
mondial. Unii aveau înfățișarea fizică a altor neamuri, dar majoritatea arătau ca europenii din nord.
Înaintam încadrat de cei doi, abia târându-mă printre gropile de obuze, pe jumătate pline de
apă verzuie.
Am ajuns în fața unui grup de soldați îngrămădiți în cerc ; unul dintre cei care mă încadrau a
întrebat de comandant.
Comandantul a ieșit din grup și a venit spre noi. Era un bărbat în jur de 40 de ani, cu puțină
burtă, îmbrăcat la fel ca și ceilalți ostași. La guler avea niște dreptunghiuri care probabil marcau
gradul militar. La șold avea un porthart, iar în față îi atârna un pistol în toc de piele. I s-a raportat
îndeplinirea misiunii. Avea o figura de om cumsecade.
Însă vederea inamicului atât de aproape, atât de numeros, cu înfățișare ciudată, vorbind o
limbă pe care nu o înțelegeam, m-a făcut conștient de realitatea crudă, implacabilă. Desi aveam 23
de ani, nu arătam nici de 18. De-abia începuse să-mi crească puțin barba : era suficient să mă
bărbieresc o dată pe lună.
Majoritatea ostașilor români erau, cum am spus, țărani, oameni maturi, înnegriți de vânturile
fierbinți ale Dobrogei și Bărăganului, pe când eu, chemat cu ordin telegrafic urgent de pe bancile
amfiteatrelor studentești abia ce trecusem numai câteva examene, eram prea tânăr, prea subțirel.
Soldații și civilul m-au întrebat dacă am vreun grad, mai ales că epoleții de la vestonul meu
ostășesc n-aveau nici o podoabă care ar fi indicat așa ceva. Cele doua trese de metal le aruncasem,
pentru că străluceau la soare și erau repede observate. Soldații mei mă cunoșteau și fără aceste
semne și executau ordinele.
Comandantul s-a uitat atent la mine, mi-a ridicat casca de pe cap ; aveam parul lung. Mi-a
privit palmele cu pielea subțire și albă. Apoi, prin intermediul translatorului, m-a întrebat ce grad
am. Am spus adevărul, și am văzut cum pe fața lui creste satisfacția : avea în față un ofițer din
armata inamică !
M-a întrebat de nemți, și i-am răspuns că nu știu, fiind izolat de restul trupelor de pe uscat. A
tăcut și a ordonat să fiu dus în grupul de soldați, unde în mijloc se aflau doi prizonieri din plutonul
meu. Stăteau în genunchi și priveau fără să vadă ; unuia îi sângera o ureche. Mi s-a făcut semn să
ma așez alături de ei, în aceeași poziție, și am executat ordinul în tăcere. Ai mei au tresărit,
recunoscându-mă :
- Si dumneavoastră aici ? Nu înțelegeau apariția mea, pentru că se zvonise că am murit în
mâinile lui moș Tatomir.
În jurul nostru rușii discutau în limba lor, fără îndoială despre noi, arătând spre caporalul de
lângă mine, care avea galoanele mari și galbene. Era un țăran concentrat cu figura întunecata, dar
bănuiau că ar fi ofițer, pe când la mine se uitau mai degrabă cu milă.
Noi trei tăceam, fiecare cu gândurile lui. Trăgeam din când în când cu ochiul la o pușcă-
mitralieră cu țeava îndreptată spre noi. Nu era prea departe, și la un moment dat un soldat s-a
apropiat de ea, luând o poziție care putea da de bănuit... Concentrații de lângă mine s-au îngălbenit
și au început să-mi strige că o să ne împuște.
Eu începusem să am frisoane și dureri în piept când mă mișcam. Mintea îmi era limpede, nu
aveam nici un fel de frică, dar simțeam că nu mai sunt capabil de vreun efort fizic. Așteptam cu
resemnare să se termine jocul. Însă instinctul conservării a fost mai puternic ; am ridicat mâna
dreaptă și am spus că vreau să vorbesc cu comandantul. Translatorul a transmis cererea mea
comandantului, care deja venea spre noi. Fără tremol în glas, i-am spus:
- Domnule comandant, ca elev la școala militară am învățat despre Convenția de la Haga ; că
atunci când inamicul este în situație de inferioritate și orice sacrificiu este zadarnic, pentru a se evita
vărsarea de sânge inutilă, este luat prizonier și trimis în spatele frontului. Dacă dvs. și ostașii pe care
îi aveți sub comandă ar fi ajuns în situația noastră, eu nu vă împușcam și mă conformam legii
internaționale.
Comandantul s-a uitat aspru la cei de lângă pușca mitraliera și le-a spus ceva. Aceștia s-au
îndepărtat cu scula dătătoare de moarte, iar rezerviștii mei s-au liniștit.
Nu pot fi sigur care erau intențiile acestor „învingători”, poate vroiau să se distreze pe seama
noastră, dar gluma era totuși prea tare. Situația nu mi-a făcut nici cald, nici rece, vorba românului :
ce-am avut și ce-am pierdut. Cu toate acestea, mai târziu, când m-am pus pe picioare, m-am bucurat
că „gluma” n-a mers mai departe.
„Tovaris Comander”, cum îi spuneau rușii, ni s-a adresat :
- Si noi respectăm Convenția de la Haga, inclusiv legile războiului, iar voi sunteți acum
prizonieri ai Armatei Roșii, și vă veți bucura de prevederile Convenției internaționale.
Alături de el era un militar care l-a întrebat pe unul din soldații mei dacă nu-i băteam, nu-i
înjuram, dacă nu le dădeam pedepse nedrepte. Eu, care nu foloseam nici un soldat pentru servicii,
știam să-i înțeleg și să mă gospodăresc singur. Cum stăteam toți degeaba, așteptând rândul la
concedii, nu existau asemenea probleme. Pescuiam împreună cu soldații sau când aveam ocazia
vânam vreo rață sau o lişiţă, să le punem la cazan. O duceam bine cu toții, izolați și neștiuți de
nimeni.
Soldatul meu a răspuns că m-am purtat bine, stateam de vorba cu ei, instrucție nu făceam ; și
că noi speram o înțelegere, dat fiind recentul tratat de neagresiune între Rusia și Germania – ca să
ne putem întoarce și noi la treburile noastre.
Soldații ruși s-au uitat unii la alții ; unii fumau, și cum întrevedeam o speranța dupa aceasta
discuție, am cerut o țigara. Am primit, și trăgeam din ea cu lăcomie, când cel ce pusese întrebările
mi-a oferit un pachet întreg. Dupa ce i-am mulțumit pe limba mea, l-am împărțit cu ai mei, în părți
egale. Chiar și cel care nu obișnuia să fumeze, în semn de apreciere, a aprins o țigară, înecându-se
cu fumul.
Soldații ruși au rămas surprinși de gestul meu – altceva li se spusese probabil despre ofițerii
noștri.
Pe poziție nu am văzut nici un mort sau rănit – poate îi ridicaseră sau aruncaseră în Dunăre...
În curând, am fost îmbarcați într-o șalupă, și părăseam, pentru mulți ani, pământul drag al
patriei. Debarcând pe celălalt mal al brațului, am fost întâmpinați de ruși ce ieșeau din adăposturile
camuflate, care ne priveau cu dușmănie. Unul era chiar gata să tragă în noi, iar santinela care ne
luase în primire pentru a ne duce la destinație a trebuit să-l amenințe cu arma.
Cei care încă nu luaseră parte la lupta și nu simțiseră fiorul morții, doreau să-i răzbune pe
morții lor sau să facă pe vitejii. De altfel, acesta e comportamentul celor care n-au primit încă
botezul focului.

Ismail

Dupa această întâlnire neplăcută, de care am scăpat cu niște (probabil) înjurături, am intrat în
Ismail.
Străzile erau aproape pustii. Mergeam pe carosabil, ținându-ne după santinela care mergea
destul de încet. Noi trei eram desculți, cu capul descoperit, cu fețele marcate de oboseală și de
îngrijorare. Puținii trecători ne priveau tăcuți și-și vedeau de drumul lor.
Am ajuns la ambulatoriu (punct sanitar), unde cel cu zgârietura la ureche a fost pansat. Cu
cantitatea de vată pe care i-au pus-o, ai fi zis că are capul spart în mai multe locuri ! Era bun de
pozat (de altfel chiar l-au pozat).
Cât despre mine, dupa ce mi-au scos vestonul, au văzut că rana depășea competența lor și m-
au trimis, sub paza, la spitalul cel mai apropiat, anunțat prin telefon că le-a fost trimis un ofițer
român rănit.
La sosirea în spital, pe scările de la intrare se adunase o mulțime de personal, doctori și
militari, ca să vadă cum arata un ofițer burghez român. Cred că nu mică le-a fost decepția : desculț,
murdar, cu capul descoperit, nu arătam de loc a ofițer ; și nici măcar a burghez – slab, fără burtă,
conștient de situația în care se afla și de ce-l putea aștepta. N-am văzut nici o reacție ostilă, din
contra, din partea unor femei am văzut gesturi de compătimire.
O dată fiind satisfacută curiozitatea, am fost dat în primire la doua surori care m-au dus într-o
cămăruță izolată cu un singur pat. S-au apucat să mă dezbrace ; nu fusesem niciodată internat în
spital, și nu știam că personalul feminin nu se jenează să dezbrace un bărbat pâna la piele. Deși
puterile îmi slăbiseră, încercam să opun un fel de rezistență, pentru că eram stânjenit. Ele zâmbeau,
vorbeau rusește și au continuat pâna m-au lăsat gol pușca. În timp ce una plecase cu toate hainele
mele, m-am întors cu spatele la cea rămasă – dar care începe să mă întrebe în românește : de unde
sunt, câți ani am, daca-s însurat, și daca-i adevărat că nemții ne iau totul și nu mai avem ce mânca.
Am răspuns sincer la toate întrebările, inclusiv că la noi se găsesc de toate. Am întrebat-o cum de
știe românește, și mi-a spus ca-i moldoveancă de aici din Basarabia, unde se vorbește și românește.
Între timp, colega ei a revenit cu o căldare de apa călduță, cu un fel de lighean solid din tablă,
mi-a dat o cârpă și mi-a făcut semn să mă spăl. Atunci nu am priceput de ce nu mai vroiau să
vorbească românește, dar probabil era din prudență, poate că dispozițiile militare le interziceau.
Cum eram slăbit și nu reușeam prea bine, una dintre ele a pus mâna pe cârpă și m-a spălat așa cum
își spală mama copilul. După asta m-au îmbrăcat cu lenjerie curată – ca să pot fi prezentat curat
doctorului.
Ceva mai târziu mi-au adus ceva de mâncare – din pește, că doar eram la Dunăre ; deși nu
mâncasem toata ziua, nu am reușit să mănânc decât puțin.
Apoi am fost condus, prin niște coridoare înguste și printr-un salon cu răniți, la cabinetul unde
se afla un doctor între două vârste, scund, cu ochelari. Sora de lângă el mi s-a adresat într-o româna
fără nici un accent străin, ceea ce m-a surprins și mi-a dat curaj. Am dat răspunsuri corecte, notate
de doctor într-o fișă : de unde sunt, numele părinților, gradul meu în armata, din ce regiment fac
parte, dacă în sectorul meu de luptă au fost și nemți. Acesta a fost primul și ultimul interogatoriu
medical.
Sora mi-a scos cămașa, iar doctorul mi-a examinat rana. Un glonte îmi perforase plămânul
stâng, ceva mai jos de inimă, și ieșise tot prin stânga, aproape de șira spinării. Norocul era că intrase
și ieșise printre coaste, nu-mi atinsese nici un os, numai că la ieșire îmi făcuse o rană mai largă.
Acum, când mă mișcam, mă durea din ce în ce mai tare. Dar se pare că rana nu era periculoasă.
Cum nu-mi puteam da seama de aceasta, văzând instrumentele chirurgicale, l-am rugat să nu mai
umble cu ele, că dacă va fi să trăiesc, voi trăi și fără această intervenție, iar dacă va fi să mor, asta
mi-a fost soarta...
A zâmbit și m-a pus să stau pe scaun cu fața la spătar ; mi-a introdus în rana din spate un fitil
cât s-a putut de adânc, apoi a făcut același lucru la rana de intrare a glonțului. Ajutat de soră, mi-a
spălat și pansat rana.
Transpirasem de durere, dar nu am răcnit, de rușine.
Am fost condus să mă culc în cămăruța izolată ; se înnoptase, și am adormit imediat.
Când am deschis ochii, dupa un somn fără vise, era lumină. Nu mai știam ce-i cu mine și unde
ma aflu. Nici nu auzisem bombardamentul despre care am aflat mai târziu. O nouă soră și-a făcut
apariția cu micul dejun, și a plecat imediat fără un cuvânt, fără măcar să-mi facă semn să mănânc.
Am încercat să gust ceva, dar în zadar ; aveam temperatură. Aceeași sora a revenit cu lenjeria mea,
murdară cum o lăsasem, dar ceva mai uscată. Cămasa și vestonul aveau în dreptul pieptului o pată
mare de sânge. În tăcere, ajutat oarecum de dânsa, m-am îmbrăcat. Eram desculț, căci cizmele
pluteau pe undeva în bălțile deltei. M-a privit cu milă și mi-a făcut semn să mă schimb. Nu
înțelegeam ce rost are să las lenjeria curată de la spital și să-mi pun hainele mele ? Am întrebat pe
românește unde voi pleca ? Răspunsul a fost scurt : acasă. Nu mai știam ce să cred, și pe când mă
schimbam, în veneau fel de fel de gânduri.
Ajutat de încă o sora, am fost scos în curtea spitalului, unde aștepta o mașină sanitară de tip
militar, însoțită de un soldat cu pistolul la șold. Dupa toate prin câte trecusem, și pe măsura ce-mi
creștea temperatura, sentimentul de frică dispărea, și așteptam ca jocul să se termine.
Din mașină a fost trasă o targă, sora și șoferul militar m-au întins pe ea și m-au împins
înăuntru închizând ușa din spate.
 Începuse să bată tunurile. Nu-mi dădeam seama din ce direcție.
Șoferul pornește motorul și demarează. Hurducătura m-a făcut să simt mii de ace în plămâni,
și pentru prima dată, am început să țip de durere. Șoferul n-a dat nici o atenție la acest semnal ; din
poziția mea îi vedeam mișcările ; mâna încet, cu ochii spre cer după avioane. Îi citeam frica pe față,
dar a continuat sub bâzâitul avioanelor și exploziile de bombe.
Cu prudență se îndrepta spre marginea orașului. Sub efectul febrei, îmi imaginam că sunt dus
spre locul execuției.
Spre surprinderea mea, mașina s-a oprit în fața unei clădiri parcă din cărămidă roșie ; am
ridicat privirea spre frontispiciu, unde scria românește, cu litere de-o șchioapă „PENITENCIAR”.
Din câte știam, închisoarea e un loc pentru infractori – hoți și criminali. Iar eu nu mă știam vinovat
de tâlhării. Neam de neamul meu nu fusese închis, părinții mei erau oameni respectați, mama era
fiică de preot, tata era administrator de moșie. Nimeni din familia mea n-auzisem să fi trecut pragul
unei astfel de instituții.
La staționarea mașinii, plantonul a anunțat pe cineva dinăuntru.
Si-au făcut apariția doi gardieni de vârsta mijlocie, în uniforme albastre și cu o bandă roșie la
șepci. Febra îmi creștea, și mă făcea să văd în ei executanții ordinului fatal.
După ce șoferul le-a înmânat o hârtie scrisă la mașină, cu un conținut scurt, m-au ajutat să
cobor din autosanitară.
În dreapta intrării era un mic birou pentru luarea evidentei, la care stătea și răsfoia un registru
un cetățean mic de statură, purtând aceeași uniformă albastră. Prin intermediul unui civil, mi-a luat
din nou datele de identitate, destul de amănunțit, și le-a scris în registru.
După care îi spune ceva, în rusește, unuia dintre cei doi gardieni, care mă percheziționează.
Nu aveam arme ! Apoi îmi ia cureaua și cravata, începe să mă dezbrace până la lenjerie, îmi taie toți
nasturii de la haină și de la pantaloni.
Încă nu știam că regulamentul interior prevede că deținutul nu trebuie să aibă în celulă obiecte
care l-ar putea ajuta la sinucidere sau evadare. Numai că mie nu-mi treceau nici una, nici alta :
transpiram, simțeam o fiebințeală mare în piept și în tot trupul, iar gândurile îmi erau confuze.
Aceasta formalitate terminată, am fost condus de un gardian cu o uniformă diferită pe un
coridor întunecos, pardosit cu ciment. La intervale mici și egale, pe partea dreaptă erau aliniate uși
numerotate, care aveau la înălțimea ochiului un dispozitiv rotund, cu un diametru de 5-6 cm, și al
căror rost nu-l cunoșteam încă. Nu avusesem cinstea să locuiesc într-un astfel de așezământ cu uși
numerotate și echipate.
Mergeam încet înaintea lui, el cu pistolul la șold după mine, oarecum mirat, probabil nu-i
trecuseră prin mâna asemenea „clienți”.
Spre capătul coridorului m-a oprit în dreptul unei uși, a învârtit cu degetul dispozitivul de care
vorbeam, a apropiat ochiul, a privit prin gemuleț, apoi a descuiat ușa și m-a împins tăcut înăuntru.

De pe rogojina întinsă pe ciment unde erau tolăniți, și-au ridicat spre mine privirile doi
oameni în cămăși și pantaloni kaki. Dumirindu-se în același timp cu mine, au strigat :
- Domnu' sublocotenent ! Vai ! Am crezut că v-au împușcat, pentru că sunteți ofițer.
Mare ne-a fost mirarea, dar și bucuria.
Cum erau sănătoși, n-au avut nevoie să zăbovească o noapte la spital, ca mine, și păreau că în
24 de ore se obișnuiseră cu noul „apartament”.
Încăperea era îngustă, cu un gemuleț mic, cu gratii, iar în afară de rogojină, singurul mobilier
era hârdăul de lemn pentru făcut nevoile.
Prezența mea a încurajat speranțele ostașilor. Mi-au făcut și mie loc într-un colț, pe rogojină.
Ca să-mi fie mai moale, și-au întins vestoanele, tot fără nasturi, unul servind de pernă.
Rusul a privit cât a privit, a închis ușa, a încuiat-o, s-a mai uitat odată prin gemulețul mișcător,
și sunetul bocancilor lui pe ciment s-a îndepărtat încet.
Știam de cu totul alte reguli ale războiului și nu vedeam de ce ne-au adus aici. E drept că eram
numai trei, dar ar fi putut găsi și alt mijloc de pază. Probabil era o hotarâre locală luată în pripă.
Faptul era consumat, eram sub pază sigură fără să ne păzească armata ai cărei prizonieri eram.
 Asta este părerea mea de-acum ; atunci eram complet dezorientat, așa că dupa ce am schimbat
câteva cuvinte, m-am întins pe patul improvizat. Emoțiile prin care trecusem mă obosiseră din cale-
afară, temperatura mă toropise, beam mereu apă, stateam întins și gemeam. Nimeni nu mai spunea
nimic. Am adormit imediat.

La prânz ne-a adus mâncare, o ciorbă de pește mărunt și câte o bucată de pâine. Soldații au
încercat să mă facă să mănânc, dar văzând că nu puteam, au acceptat porția mea și au împărțit-o
frățește. Cu prima ocazie l-au făcut să înțeleagă pe gardian că sunt grav bolnav. Acesta a revenit cu
un termometru și mi-a luat temperatura, probabil era foarte ridicată ; a clătinat din cap și a plecat.
A doua zi dimineața a revenit, cu ceaiul și termometrul, și soldații au încercat să mă trezească.
Am deschis ochii – i-am închis din nou - și m-am întors pe partea cealaltă. Cu greu am luat două-
trei înghițituri și am căzut din nou într-o somnolentă apăsătoare. Visam vise urâte, aiuram, gemeam
sau strigam prin somn. Pe zi ce trecea, eram tot mai slăbit, iar temperatura nu-mi scădea.
Șase zile la rând nu am putut mânca nimic, numai ostașii îmi strecurau, din când în când,
aproape forțat, câte o înghițitură de apă.
La spital primisem o băutură întăritoare – valeriană, dar la penitenciar nu am mai primit
nimic, nu se găseau medicamente, iar doctorii erau ocupați cu răniții lor.

Invariabil, gardianul zilnic venea cu mâncare și termometrul.

Într-o zi, pe la 5-6 după-amiaza a deschis ușa și a făcut semn soldaților să scoată hârdăul
afară. Cu aprobarea tacita a gardianului, m-am târât și eu, clătinându-mă, în curtea interioară a
închisorii, să respir puțin aer curat și răcoros. Când mi-a făcut semn să-l urmez, eu am pus mâna pe
pistolul lui și i-am arătat tâmpla mea, să tragă. Mai târziu, când am învățat și eu ceva rusește, am
înțeles că mi-a răspuns că nu-i nebun, să ia viața unui bolnav.
M-a mai lăsat câteva minute pe scări și am tras cu lăcomie aer în piept. După ce cu câteva
minute în urma cerusem stăruitor să fiu împușcat, deodată mi-a trecut fulgerător prin minte că pot
totuși să înving moartea care îmi dădea târcoale.
Însă odată întors în celulă, încrederea și elanul mi-au pierit. În afară de puțin ceai, nu
mâncasem nimic de zile întregi, așa că eram extrem de slăbit. Stând întins pe burtă, când cămașa mi
s-a ridicat puțin la spate, soldații au văzut o piele vânată, decolorată de dezinfectantul de la spital, și
au crezut că rana mi se cangrenase și că zilele mi-s numărate.
Când au socotit că sunt adormit, i-am auzit discutând între ei, pe șoptite:
- Săracu' domnu' sublocotenent, în noaptea asta cred că i-a venit sfârșitul. S-a chinuit de-
ajuns. Păcat, ca-i tânăr și s-a purtat omenește cu soldații.
- Am auzit ca-i tocmai din Moldova. Cine să-i vestească părinții sau rudele, că nu-i însurat ;
abia ce l-au făcut sublocotenent acum, la 10 mai...
Ei nu bănuiau că am auzit discuția. Am tresărit în sinea mea și m-au trecut sudorile, dar mi-
am zis : „NU, nu trebuie să mor. Sunt tânăr, n-am să mor”. Am repetat în gând aceste cuvinte de
zeci, de sute de ori, până am adormit.

Dimineața când a venit gardianul cu termometrul și hrana, a rămas surprins că m-a găsit cu
ochii deschiși. Dupa ce mi-a pus, ca de obicei, termometrul și s-a uitat la el, a spus „Haraso
temperatur”. Părea și el bucuros, nu mai vorbesc de ostași.
Mi-am băut ceaiul și am mâncat o coaja de pâine. Eram din nou salvat.
Se întâmplase o minune. Moartea nu m-a voit. Viața mi s-a întors – așa cum era – dar trăiam !
M-am gândit la ai mei, as fi vrut să le comunic bucuria de a trai, chiar dacă la doi pași de mine se
afla hârdăul urât mirositor, iar prin dispozitivul din ușa, un ochi ne va pândi din când în când
mișcările.
O dată cu revenirea la viață, am început să reconstitui întâmplările și coșmarurile avute în
ultima săptămână : în fiecare noapte visam scene – cum am căzut prizonier, speranța că voi scăpa.
Îl vedeam pe Pancatîr Jianu făcându-mi semn din apă să mă îndrept spre dânsul.
Considerându-mi rana mortală, am reușit să-i comunic lui Pancatîr să se salveze și să comunice la
regiment situația.
Îi vedeam venind spre mine pe cei doi ostași sovietici înarmați, împreună cu un civil.
Retrăiam năruirea speranței. Sentimentul că soarta mi-a fost pecetluita.
Si mai târziu, în lagăr, noapte de noapte, timp de cinci sau șase luni de zile am visat aceasta
scenă care a hotărât destinul unui om.
Dar acum eram sănătos ; puteam sta de vorbă cu cei doi ostași, mâncam ce mi se aducea,
organismul se refăcea treptat.
Din când în când, exploziile de afară ne trezeau la realitate : era război, iar noi eram
prizonieri. Cunoscând succesele de până atunci ale armatei germane, speram că războiul se va
termina repede și că în curând vom fi eliberați de aici de către armata română, aliata
Werthmachtului... Dar timpul trecea, și ușile închisorii nu săreau în țăndări, izbite de paturile
armelor românești, așa cum noi așteptam clipă de clipă.

LUNGA CĂLĂTORIE

Plecarea

Trecuseră câteva zile de când începusem oarecum să ma restabilesc ; la rană nu mai umblase
nimeni, dureri în piept nu mai aveam, țesuturile interioare se prinseseră, numai găurile exterioare nu
se prinseseră și mă cam dureau când mă mișcam. șira spinării se îndoise puțin spre stânga,
șchiopătam de piciorul stâng, partea stânga a burții era ca anesteziată. Dar încolo mă simțeam bine.

Între timp, frontul înainta. Auzeam mereu explozii. Ne temeam că în urma bombardamentelor
am putea muri sub dărâmăturile clădirii.
Rușii erau siliți să se retragă, ceea ce pentru noi a adus evenimentul.
Aproape de prânz vine gardianul, ne spune să ne îmbrăcam și ne scoate din celulă. Începusem
să ne îngrijorăm. Ne duce spre ieșire, și la corpul de gardă îmi înapoiază cureaua și cravata, iar la
soldați curelele și obiectele avute asupra lor.
În stradă ne aștepta o mașină cu un soldat înarmat. Redevenisem prizonieri ai Armatei Roșii.
Mașina ne-a dus la gara din Ismail. Ni s-a dat hrană rece pentru două zile. Eram bucuros, vedeam
din nou clădiri, oameni, și respiram din nou aer proaspăt și curat. În oraș era liniște, nu se mai
auzeau explozii, delta Dunării era pustie. Tunurile din Tulcea erau prea departe, avioanele aveau
treabă în nord, așa că sudul Basarabiei era liniștit, cu toate că se găseau mari unități militare care
renunțaseră la atacul Dobrogei din cauza înaintării rapide a trupelor româno-germane în nord.

Cei vreo 10-12 prizonieri aflați în Ismail am fost îmbarcați într-un vagon închis ce transporta
și diferite materiale.
Tot în acest tren se afla și o familie de evrei în vârsta, soț și soție. Ei aveau multe obiecte
personale și ruble. Erau cetățeni austrieci și reprezentau la Ismail o firma comercială. După
Anschluss (anexarea Austriei), nu s-au mai putut întoarce acasă, și rușii au trebuit să-i trimită la
adăpost într-un lagăr pentru așa ceva, dar în dezordinea retragerii, i-au băgat printre prizonierii de
război.
Spre seară a pornit și trenul nostru.
Înspre ziuă am fost debarcați într-o gară pustie, într-un târg din sudul Basarabiei – probabil
Bolograd. Am fost conduși spre o clădire mare, care era școala satului. La colțurile curții erau
santinele înarmate. Aici am dat peste câteva sute de prizonieri români din batalionul de infanterie
marină și care avuseseră poziția la Chilia Veche, pe malul drept al brațului Dunării cu același nume.
Nu știu prin ce împrejurări, au fost încercuiți și luați majoritatea prizonieri. Erau și foarte mulți
ofițeri, majoritatea concentrați. Aveau uniforme de stofa groasă, albastră.
Am fost și noi împinși înăuntru. Eram în haine kaki, ne pierdeam totalmente în masa
mișcătoare de un albastru închis. Erau și ei aduși de mai multe zile de marș dintr-o localitate la alta.
Erau bărboși, nespălați și vorbeau urât, soldații nu mai ascultau de gradați și de ofițeri.
Aici nu era nici un fel de organizare ; hrana era insuficientă, la apă greu ajungeai, în schimb
eram păziți cu strășnicie, să nu fugă vreunul.
Acum eram câteva sute de prizonieri, care a doua zi am fost încolonați și am pornit marșul
spre Saba, de unde trebuia să trecem limanul Nistrului, spre Odesa.

Mă făcusem eu, să zicem, sănătos, dar șchiopătam și nu aveam putere să ma țin de coloană.
Aveam în picioare o pereche de ciorapi care n-au rezistat mai mult de 2 km, drumul era zgrunțuros,
iar pielea de pe tălpi era subțire, încât mersul era un chin. Rămâneam tot timpul în urma coloanei,
iar un câine lup, dus de un ceasovoi, era mereu cu botul la turul pantalonilor mei, gata în orice clipă
să mă dea jos. De frica, mergeam, dar simțeam că mă istovesc.
În urma coloanei veneau câteva căruțe rechiziționate, în care rușii își aveau bagajele.
Un sublocotenent de la infanteria marină, fiindu-i milă de mine, i-a spus în rusește unui
ceasovoi mai în vârstă să mă trimită la căruța cu bagaje, unde se aflau câțiva soldați bolnavi și
familia de evrei austrieci ridicați din Ismail – Meyer dupa câte-mi aduc aminte. Erau în vârsta,
grași, și din motive necunoscute mie, erau trimiși împreuna cu noi în lagărele dinspre munții Urali.
Astfel, mi-am găsit și eu un locșor printre bagaje. Eram din nou salvat.
Într-un sat, o femeie a vrut să-mi dea o bucată de pâine fără să observe un ofițer rus, dar mi-a
fost rușine să primesc asemenea pomana...
Căruțele au luat-o înainte, dar de mâncare nu ne-a dat nimeni nimic. Acum regretam amarnic
codrul de pâine refuzat...

Limanul Nistrului

Târziu, noaptea, am ajuns într-un sat pe malul Marii Negre, lângă limanul Nistrului. Vedeam
marea pentru prima dată ! Ne-au dat voie să ne spălăm, și am constatat că apa era sărata, nu ca cea
din Dunăre, care se putea bea. niște ne-am răcorit. Un rus ne-a adus o pâine și a împărțit-o celor din
căruță.
Se însera. Am fost băgați pentru noapte într-o casă pustie. În toiul nopții am fost treziți, băgați
iarăși în coloană și îndreptați spre limanul Nistrului, pentru a trece cu pontoanele pe țărmul celălalt.
Era o noapte întunecoasă. Nu se vedea nici o lumină. Mergeam ca o turmă de animale, mânați
în tăcere de ceasovoii sovietici. Împins de mulțime, m-am trezit pe ceva plutitor care se legăna
ritmic pe o apă. Plutea încet, dar simțeam că plutește. Cineva, probabil un ofițer, a spus că trecem
Nistrul, în Ucraina.
La auzul acestor cuvinte m-am cutremurat. Nu-mi venea să cred că părăsesc hotarele știute ale
țării. De-acum intram în necunoscut, și asta-mi dădea un sentiment de nesiguranță.
Era pe la începutul lui iulie, ziua se îngâna cu noaptea, aerul umed, răcoros și puțin sărat îmi
făcea bine.
Pontonul care ne transporta a acostat fără zgomot la debarcader. Lângă el se afla o unitate
militară cu uniforme diferite de ale ostașilor care ne-au adus. Debarcarea s-a făcut în ordine.

Ne aflam deci pe pământul sovietic, pe care nici unul dintre noi nu-l călcase.
Am fost numărați cu minuțiozitate, încolonați câte cinci și bine încadrați de acești militari.
Ofițerii au fost grupați separat și plasați la sfârșitul coloanei. Majoritatea nu aveau gradele și nu se
deosebeau prea mult de restul trupei, aveau aceleași haine și aceeași ținuta răvășită.
Noii paznici, probabil de la ordinea interna, care nu erau expuși la linia întâi, erau siguri în
acțiuni, ne priveau de sus și cu nepăsare.
Noi ne lăsam conduși în tăcere, trăindu-ne nenorocul căzut asupra noastră.
În curând, mergând pe un drum de țară care traversa un lan de grâu aproape copt, am ajuns la
linia ferată, unde se afla un tren de marfă cu vagoane descoperite. Ne-am oprit în apropiere să ne
tragem sufletul.
 Afară se încălzise. Ne dobora setea. Printre ostași erau mulți care știau rusește, dar se temeau
să vorbească. niște cuvântul vodà (bogà) îl știam aproape toți, așa că am început să strigăm
„ vodà !”. Comandantul ne-a promis apa. A adus de la niște case din apropiere căldări și ciubere,
apoi a luat un soldat din batalionul de infanterie marina, cu ajutorul căruia i-a scos deoparte pe
ofițeri (în afara de mine, caci nu știa că sunt ofițer, și nici nu aș fi fost bun la cărat apa). I-a înarmat
cu cele necesare pentru adus apa, și în pas alegător au fost siliți să aducă apă pentru a sătura această
mulțime. De opus nu se puteau opune, aici nu mai comandau ei. Soldații știau că rușii nu agreează
ofițerii, iar unii dintre ei zâmbeau de satisfacția răzbunării pentru vreo pedeapsă primită de la
superior, pe când alții se bucurau în tăcere că n-au avut vreun un astfel de grad.
Sigur, poate că unii erau îndreptățiți să aibă asemenea satisfacție : în armată sunt comandanți
și comandanți, iar în civilie sunt oameni și oameni. Oricum s-au petrecut lucrurile, am băut și eu apa
adusă de ofițerii de la marină și le-am mulțumit în gând pentru zelul de care au dat dovadă.

Trenul

Trenul care urma să ne ducă în direcția Odesa ne aștepta în apropiere. Era un tren de marfă,
special amenajat și bine păzit.
Paznicii, depre care am spus că erau experți în organizare, ne-au condus ordonat la vagoane.
Pe ofițeri, puțini la număr, ne-au instalat într-un vagon separat de ostași. Când trenul a pornit, ne-am
îndreptat instinctiv fața spre apus ; undeva nu departe, se mai zarea limanul Nistrului. Trenul a
fluierat sinistru, un grup de vaci s-a îndepărtat de linie, apoi s-au îndepărtat lanurile frumoase de
grâu și porumb.

Văzându-mă rănit, vreo doi ofițeri au intrat în vorba cu mine, și în curând ne-am cunoscut cu
toții. Erau 2-3 ofițeri activi, restul de rezervă – majoritatea învățători – oameni mai în vârstă și cu
experiență.
Toți eram optimiști, credeam că nemții ne vor ajunge din urmă, sau ne vor ieși înainte printr-o
încercuire. Cei care căraseră apă se gândeau chiar și la răzbunare. Dar să lăsam planurile strategice
în seama celor liberi, iar noi să ne vedem de necazurile noastre.
La un moment dat, un sublocotenent în rezervă, avocat de meserie, propune să ne scriem
numele și adresa pe o bucată de hârtie, chiar în mai multe exemplare, pe care să le aruncăm din
mersul trenului. Acestea vor putea fi găsite de armata noastră care înainta, și astfel ar putea afla de
noi regimentele și familiile noastre.
Ideea era excelentă, căci aproape toți aveam hârtie și creion. Cineva mi-a dat și mie vreo două
foi și un creion și mi-am scris numele și alte date necesare recunoașterii. De aruncat era simplu ; pe
rând, la anumite intervale, pe un parcurs de 5-6 km, ne-am descurcat de aceste documente de
identificare.
Nu știu dacă o fi ajuns vreuna din aceste hârtii la trupele care au asaltat Odesa, dar după ani
de zile, întors acasă, mi-au spus că un soldat ar fi găsit într-un spital din Odesa o hârtie de la mine,
în care scriam că sunt rănit și că în curând o să mă întorc acasa. E adevărat că am stat câteva ore la
Odesa în gară, dar nici o clipă în vreun spital de acolo.

Deci, după câteva ore am ajuns la Odesa, în gara de triaj. Acolo ne-au transbordat într-un tren
special, electric, cu toate instalațiile și mașinile necesare transportului. Pe linia moartă pe care
fusese tras trenul pentru transbordare, am așteptat că sovieticii să facă, timp de câteva ore,
aprovizionarea cu alimente pentru o călătorie lungă.
Noi, murdari și bărboși, ne uitam la populația civilă și la câțiva militari adunați în jurul
vagoanelor noastre. Cred că nu le-am făcut o impresie bună...
Comandantul din vechea gardă a venit cu doi soldați la vagonul unde eram noi, ofițerii, și ne-a
spus să coborâm ; am executat ordinul.
Afară era întuneric beznă – camuflaj.
 Ne-a băgat într-un fel de magazie și ne-a spus să ne scoatem hainele ; asta ne-a îngrijorat, nu
știam ce au de gând. Dintre cei de la marină, unul avea haine ofițerești, restul aveau haine de trupă,
dar noi-nouțe, care-și mai păstrau aspectul plăcut. Eu aveam un costum de stofă poloneză, ajustat
dintr-unul de trupă, dar era murdar și pătat de sânge.
Ne-am dezbrăcat și înlocuit hainele cu bluze și pantaloni rusești, vechi. Mie mi-a căzut o
rubașka mare care-mi ajungea până la genunchi, un fel de cămeșoi, pantalonii nu depășeau prea
mult limitele, dar privindu-mă, cu greu ți-ai fi putut stăpâni râsul. Eram un veritabil Ivan, un mujic
sărac de pe moșiile vreunui print rus. Noua « uniformă » mă amuza, pentru că îi vedeam și pe
ceilalți la fel. Prin buzunare nu aveam ce să caut, pentru că n-aveam nimic. Am luat cureaua, am
strâns rubaska în lățime și lungime, m-am încins, și eram gata. În picioare n-avusesem nimic, așa că
n-aveam ce schimba ; nu-mi făceam griji cu asta – mergeam cu trenul și era vară. La ceilalți le-a
schimbat bocancii, dându-le alții mai ușurei.
Operația s-a terminat cu bine și ne-au dus la noul tren, amenajat pentru călătoria lungă, dar n-
au mai separat ofițerii, ci ne-au băgat printre soldați, în vagoane închise și zăvorâte. Soldații ne-au
făcut și nouă loc, unii ne înjurau că-i înghesuiam. Schimbarea se făcuse noaptea ; e drept că
vagonul, cum am văzut a doua zi, pe lumină, era mai mult decât aglomerat.
Noaptea nimerisem lângă ușa vagonului și m-am ghemuit cum am putut, îmi venea ceva aer
răcoros printr-o crăpătură din podeaua vagonului, crăpătură pe care am lărgit-o mai târziu cu
ajutorul unui cui.
În vagon, ca să încăpem mai mulți, rușii făcuseră un fel de etaj cu ajutorul unor scânduri. Eu
eram la parter.

Ziua m-am văzut înconjurat de soldați necunoscuți, care se uitau curioși la îmbrăcămintea și
fizicul meu. Unul m-a întrebat cine sunt și cum am ajuns aici. I-am spus adevarul, dându-i și
informații suplimentare. Îndată și-au schimbat atitudinea față de mine, înconjurându-mă cu priviri
compătimitoare și de respect, mai ales că eram rănit și ofițer.
În apropiere se afla un plutonier care m-a luat sub ocrotirea sa și mă apăra de înghesuială. Se
întâmpla că era, ca și mine din județul Botoșani – plutonier Roșu sau Roșca, dupa câte-mi amintesc.
Soldații încă erau disciplinați și executau ordinele superiorilor. Îndată mi-a mărit spațiul vital
de lângă ușă, a făcut rost de o manta pe care puteam sta întins. Rubașka mi-am făcut-o pernă, rana
nu mă durea, de malarie mă descotorosisem fără chinină, probabil datorită emoțiilor puternice – ca
să nu zic spaimei, cum era credința populara, dar un lucru era sigur : accesele încetaseră din prima
zi de război.
Un lucru ma neliniștea totuși : nimeni nu-mi mai cercetase rana ; bandajul se murdărise, iar
pielea din jurul intrării și ieșirii glonțului începuse să mă mănânce.
În vagon erau și vreo câțiva ofițeri din batalionul de marină ; disciplina se menținea.
Plutonierul, sănătos și în putere, constituia o garanție serioasa pentru drepturile mele de rănit.

Spre amiază, ușa vagonului s-a deschis, și rușii ne-au adus hrană rece pentru 24 de ore – pâine
format calup și scrumbie. Ne-a lăsat un anumit număr de pâini și o cantitate de pește. Un ofițer a
calculat câți suntem la o pâine și cât pește i se cuvine fiecăruia, împărțeala s-a făcut cinstit și fiecare
a început să mănânce o parte din rație, mai ales că eram flămânzi, căci în graba plecării, rușii
uitaseră să ne mai dea și de mâncare.
Afară era senin, zi de iulie, în vagon începuse zăpușeala, ne dezbrăcasem la chiloți sau
izmene, fiecare ce avea pe dedesubt. Sus erau doua gemulețe cu gratii de fier, care erau insuficiente
pentru primenirea aerului. Vagonul avea și un etaj provizoriu din scânduri, pe care mai stăteau
soldați.
Așa că vă închipuiți ce căldură se încingea în timpul zilei. Ce puteam face ? Asta e soarta
pentru cei ce n-au avut curajul suprem !
Gărzile și-au luat grija de noi pentru 24 de ore, primul vagon era legat de ultimul prin telefon,
așa că se puteau informa de orice mișcare ce putea duce la ratarea misiunii ce li se încredințase.
Mâncare aveau, vodka puteau cumpara, era război și nu se știe zilele omului.
 Uitaseră că eram hrăniți cu pește sărat, care cerea apa, nu glumă, plus căldura de iulie. În
vagoane ne perpeleam și noi ca peștele pe uscat, când cuiva îi venea rău, cineva îl ținea cu nasul la
geam câteva minute până-și revenea – românul are șapte vieți în pieptu-i de aramă.

Eu, problema aerului o rezolvasem în felul următor : stăteam pe burtă aproape de ușă, și după
cum am spus mai înainte, lărgisem crăpătura din podeaua vagonului, așa că aerul proaspăt îmi
pătrundea, fără să ma mișc de acolo, direct în plămâni. Aerul răcoros din timpul mersului îmi ținea
și de foame și de sete, dar din prudență păstram secretul pentru mine. De altfel nici nu se prea
vedea, și cine nu stătea cu nasul acolo nu-i bănuia efectul binefăcător.
Scrumbie și pâine nu ne mai trebuia, dar pentru o gură de apa am fi sărit și în foc.
Trenul mergea fără întrerupere prin stepa nemărginită a Ucrainei, iar limba în gură mi se
uscase. Eu cu nasul în mica gaura trăgeam cu nesaț aerul dintre șinele trenului.

Eram în vagon de aproape 24 de ore, căldura eliminase urina prin piele, iar cealaltă necesitate
organică încă putea fi amânată, mai ales că mâncarea nu ne înghesuise.
Nimeni nu bănuia cât vom merge cu trenul și cât vom sta pe liniile moarte, nici cât de întinsă
este această țară cu satele atât de rare, ca să nu mai vorbim de orașe. În vagon, soldații se grupaseră
pe cunoștințe și discutau în legea lor, ofițerii de asemenea. Eu discutam cu plutonierul R.
conjudețeanul meu, invitându-ne reciproc pentru când va fi să ne întoarcem în țară...
Spre seară, trenul s-a oprit undeva în câmp, în apropierea unei gări. Când s-a deschis ușa, noi
am început să urlăm „Vodà ! Vodà !...” Un rus a adus niște căldări din pânză cauciucată și câteva
borcane de sticlă drept căni. S-a făcut un culoar pentru ordine și fiecare a primit un borcan destul de
mare cu apă. Cei care au avut nevoie afară, s-au ușurat lângă vagon, sub paza vigilentă a gărzii.
Ne-a ținut în câmp vreo oră, și problemele arzătoare au fost rezolvate. Ușile deschise ale
vagonului au împrospătat aerul. Am văzut din nou lanuri de grâu, de porumb, case, și o pădurice la
orizont. Corpul ne durea, în văzduh nici o mișcare, totul era trist, dezolant.

În curând ușile au fost închise, zăvorâte, și trenul s-a pus în mișcare. Pe fețele noastre s-a
întipărit tristețea, privisem spre apus, am văzut undeva departe orizontul, și trenul mergea și mergea
spre răsărit. Puțină impresie de libertate ne întristase, pe fiecare în felul lui, dar ne întristase. Eram
din nou îngrămădiți în vagon, fiecare la grupul și la locul său. Afară începuse să se răcorească, apă
băusem, și ne așteptam să mai avem nevoie afară – însă garda nu era la dispoziția noastră.
Dar soldatul român este inventiv și strângător. Unul găsise un chiron pe lângă sine și îl băgase
în buzunar, altul a luat o piatră de vreo 2 kg și au intrat cu ele în vagon fără să observe paza. Poate
or fi bune la ceva ! Si le-am găsit întrebuințarea. În timpul mersului, ziua, cu răbdare, soldații au
făcut o gaură în podeaua vagonului, așa că, pe rând, puteam urina la acest wc în miniatură, căci
altfel ne udam pantalonii și stateam uzi până se uscau pe noi. Bineînțeles, pe cât posibil, încercam
să camuflăm această necesitate naturală.
Oricum, în caz că uitau să ne scoată afară, problema era pe jumătate rezolvată. Si cu cât
înaintam spre răsărit, cu atât uitarea era mai lungă. Hrana – mereu pâine și scrumbie – mai puțină, și
apa mai rară...

Disciplina a început să scadă, gradele nu mai erau respectate, ba câte un ofițer care fusese mai
dur era chiar amenințat. Frica de Curtea Marțială diminuase, degeaba mai era pomenită în trenul
nostru care fugea spre răsărit.
Terasamentul liniei ferate era destul de slab, încât vagoanele se clătinau și aveai impresia în
fiecare clipă că vor sări de pe sine, mai ales când parcurgeam distanțe pe linii electrificate.
Am spus că disciplina și bunul simț scăzuseră, irascibilitatea crescuse. Când ne aduceau apă,
erau unii care smulgeau căldarea și beau din ea cât niște viței, nu știu unde încăpea atâta apă. Se
întâmpla ca unii mai slabi ramâneau fără apă, la unii spiritul de camaraderie slăbise foarte mult.
Eu eram aprovizionat cu ardoare de plutonierul de care am vorbit. Chiar în timpul nopții, când
unii se întindeau prea mult spre spațiul meu, vocifera : „Un'te bagi mă, peste rănit” iar respectivul se
retrăgea fără să scoată o vorbă.

Stepele Donbasului

Am trecut și prin câteva orașe, nu le mai rețin, erau din cele mai puțin însemnate.
În gări vedeam lume amestecată : bărbați, femei și copii. Bărbații aveau aproape aceeași
îmbrăcăminte ca soldații : pantaloni bufanți și rubaska kaki, colorată sau albă și înflorată de mână
cu diferite modele naționale, toți erau încălțați cu încălțăminte standard, dar nu am văzut desculți
sau peticiți.
Spre deosebire de la noi, orășencele erau modest îmbrăcate, rochițe de stambă, pantofi
obișnuiți, grăsuțe și drăguțe la înfățișare. Copiii – ca copiii, veseli, zburdalnici, s-au îndreptat spre
trenul nostru, să vadă „fasciști nemți” sau „țigani români”.
Ușile de la vagoane au fost deschise și străjuite de santinele. Noi priveam în neștire la aceste
mutre străine, eram bărboși și murdari, căci nu ne spălasem de zile întregi.
Bătrânii ne priveau cu oarecare compătimire, mulți cunoșteau Moldova, fuseserăm aliați în
primul război mondial ; unul a pomenit de Botoșani și de Roman... Cei tineri ne priveau de sus, ca
și cum ei ne-ar fi prins și băgat în tren. Femeile ne priveau cu un oarecare interes și șușoteau între
ele.
Unii băieți începuseră să ne strâmbe și ne spuneau ceva de Stalin și de Krasnaia Armia – nu
înțelegeam nimic.
Garda nu lăsa pe nimeni să se apropie sau să întrebe ceva, noi eram niște multumiți pentru
priveliște.

Vagoanele s-au închis și am pornit din nou la drum. Nu știam exact în câte ale lunii mai
suntem și ce zi este ; foamea, și în special setea, ne chinuiau, arătam din ce în ce mai rău. După cum
am arătat mai sus, garda nu avea un program fix pentru aprovizionare și alte trebuințe ale noastre.
Dacă problema urinatului o rezolvasem oarecum mulțumitor, a doua necesitate mai neplăcută
constituia o adevărată problemă. Noroc că hrana era pe sponci și aveam puține surplusuri în
organism care să ne incomodeze, așa că țineam în noi până când își aduceau aminte cei din gardă că
ar fi cazul să mai oprească. Îi credeam și pe ei – trebuiau să se pună în mișcare, să se organizeze
pentru a încercui o latură a trenului, și mai ales să fie cu ochii în patru, ca nu cumva vreunul dintre
noi să dispară într-un lan de porumb sau un boschet de mărăcini – căci era stepă, și păduri nu se
zăreau. Ei aveau documentele transportului, și-și cunoșteau obligațiile : trebuiau să ne ducă pe toți
la destinație. În plus, nu cred că le făcea plăcere să vadă sutele de funduri goale, grăbite să se
ușureze. Așa că ne scoteau din vagoane din ce în ce mai rar.
Treptat, ne abrutizam, jena de la început dispăruse.
Mi-amintesc că într-o gară, în apropierea unui sat mare, trenul nostru se oprise pentru mai
mult timp, ca să dea întâietate unor trenuri cu materiale militare. Cum e normal pe timp de război,
în gara se afla multa lume, iar aici era chiar aglomerație. Prin translator ne-am rugat să ne mute cu
trenul ceva mai încolo, ca să ne facem nevoile.
Trecuseră vreo două zile de când stateam închiși, unii nu se mai puteau abține. Șeful gărzii s-a
îndurat și a ordonat să se formeze paza în careul din apropierea trenului, ca de obicei, de altfel. Noi
eram în apropierea peronului, lumea circula în sus și în jos prin spatele careului păzit de ceasovoi.
Ușile au fost deschise, și în spațiul îngust rezervat pentru treaba asta, unul lângă altul am lăsat
fiecare câte o mică amintire, dupa care ne-am tras, multumiți, pantalonii.
În acest timp, spectatorii civili, printre care și femei, ne-au privit din apropiere, ca și cum era
ceva obișnuit. Probabil că pe aici trecuseră înaintea noastră spre lagăre și alte asemenea trenuri. Nu
s-au sinchisit de noi – iar noi, nici atâta, pierdusem așa de repede sentimentul pudorii...
Eram abia începutul călătoriei, și mergeam mai mult noaptea, liniile fiind mai libere.
 Un incident nocturn

Revin la viața din interiorul vagoanelor, care se desfășura mereu la fel, caci eram aceiași
oameni, și aceleași probleme ne frământau. E bine că unii rezistau până la hotărârea șefului
convoiului de a ne ușura afară, dar erau și multe excepții, iar înăuntru nu era posibil. Așa că, fără să
ne spunem unul altuia, așteptam noaptea, iar când era întuneric beznă, numai lumina lunii ce
pătrundea puțin prin gemulețe, și socoteam că vecinii noștri dorm tun, făceam într-o batistă sau o
cârpă, ne apropiam tiptil de geam, și aruncam printre gratii bunătate de pachet. Dupa care, tot tiptil,
reveneam la locul nostru și adormeam multumiți.
Dar într-o noapte s-a întâmplat ceva mai neobișnuit.
După cum am spus, vagonul avea un fel de etaj improvizat din niște scânduri, iar pe ele
stăteau, atât ziua cât și noaptea, soldații care vroiau să se bucure de mai mult spațiu. Într-o noapte,
unul dintre ei nu s-a mai putut abține, a scos frumușel batista – era la prima încercare – a întins-o pe
scândură, dar nepotrivind bine tragerea, proiectilul a căzut printre scânduri în capul unuia care
dormea jos, la parter. S-au auzit câteva înjurături românești și întrebarea :
- C a are te-ai căc*t acolo sus ? Dumnezeu' mă-tii !!!
Și a început o bătaie pe întuneric.
Căci vinovatul nu se lăsa de loc nici el. Lupta se dădea pe bâjbâite între cei de sus și cei de
jos. În curând ostilitățile au încetat, fără ca vreuna din părți să aibă izbândă.
Când s-a făcut ziuă, s-a căutat corpul delict pentru care se făcuse tărăboiul. Nu era de găsit
nicăieri, decât urmele lăsate pe față, pe mâini și pe haine. Aceste pete se uscaseră, și frecându-le,
slobozeau un praf gros.
Aceasta întâmplare a dus la concluzia că în caz de urgență se pot folosi batistele, dar cu mare
atenție, ca să nu se mai repete ceea ce a fost. Mai aveam mult de călătorit și mult de locuit în
vagoane !
Într-adevăr, 3 săptămâni ne-au trebuit pâna la destinație.
Între timp, batistele se consumaseră, am trecut la bocanci, care zburau printre gratii cu
încărcătura... Eu, care ma îmbarcasem desculț, doar cu o pereche de ciorapi, nu am avut ce arunca.
Puțini dintre noi mai erau încălțați. Unii rămăseseră cu câte un bocanc, așa că încercau să-l
comercializeze pe te miri ce cu cei care sperau să-și completeze perechea.

Un nou inamic

Trenul alerga zi și noapte prin nesfârșitele stepe ale U.R.S.S. Ne dureau oasele, bărbile ne
crescuseră mari, chiar și mie, care înainte nu-mi prea creștea barba.

Cuplul de evrei austrieci, anume Meyer, care fuseseră luați de la Ismail în același timp cu noi,
odată cu începutul retragerii, a putut lua cu ei, ca bagaje de mână, tot ce puteau transporta. Erau în
vârstă, grași, aveau veselă scumpă, îmbrăcăminte foarte bună, de asemenea și o sumă mare de ruble,
cu care se putea cumpăra de-ale mâncării și altele.
Nu știu ce hram purtau în U.R.S.S., căci nu erau considerați ostatici, dar nici diplomați, așa
că ostașii ruși nu le dădeau prea mare atenție și nici nu se temeau că ar fugi. niște, cum am mai spus,
în timp ce noi mărșăluiam pe drumuri desfundate, ei erau transportați într-o căruță rechiziționată, la
care m-a dus și pe mine o santinela căci nu mă puteam ține de coloana și câinele lup era mereu cu
botul la fundul pantalonilor mei, gata să mă dea jos. În căruța am ajuns, împreună cu aceasta familie
și cu un soldat bolnav, la limanul Nistrului. Acolo i-au trecut și pe ei dincolo, împreună cu noi.
La Odesa îi băgaseră într-un vagon cu o despărțitură specială, alături de vagonul santinelelor.
Dincolo de despărțitura lor se aflau, bineînțeles, o parte din prizonieri. Aveau spațiu suficient, dar
mirosul era același, căci printre scândurile despărțiturii se putea băga mâna. Aveau bani, știau ceva
rusește, și ceasovoii le permiteau prin gări să-și facă aprovizionări.
Altă diferență capitală : aveau și rufe de schimb. Noi ceilalți, muritori de rând, n-aveam decât
ceea ce era pe noi, și trecuseră două, sau poate trei săptămâni de când purtam aceleași rufe, eram
nespălați, arătam ca niște sălbatici. În vagon stăteam aproape goi, și când vreunuia îi era prea rău, i
se permitea să stea un timp la geamul vagonului.

Un ofițer din vagon a întrebat dacă n-au apărut păduchii ; apăruseră, dar ne era jenă să
spunem, cât timp erau puțini. Dar cum aceștia se înmultesc repede, peste doua-trei zile am început
toți să ne scărpinam și chiar să-i observăm pe bata izmenelor.
Am început campania despăducheatului, dar ce distrugeam cu unghiile ziua, se dubla noaptea.
În timpul zilei, cum am spus, stateam aproape în pielea goală, în izmene ; aveam o ocupație și
chiar am început să facem glume – așa-i felul românului când vrea să mai uite de necazuri. Eu
stateam tot timpul întins pe manta și vânam aceste insecte care începuseră să-mi dea de furca. Cum
stăteam tot timpul în chiloți, păduchii se târau în timpul nopții pâna la bandaj și-și băgau capetele în
găuri, ca să nu mai lunece pe piele, iar dimineața îi culegeam ușor.
Restul – hrana, apa, wc – era mereu la fel, și ne obișnuiserăm. Și garda își făcuse un fel de
program, ne aduceau aceeași hrana pentru 24 de ore ; când le venea bine, ne scoteau din vagoane să
ne ușuram și dacă era posibil, să ne astâmpărăm setea care ne ardea.
Musafirii nepoftiți au apărut și în vagonul unde stătea, dupa o despărțitura, familia Meyer.
Alarma s-a dat și aici, și s-a trecut la o campanie împotriva acestui inamic supărător.
Madam' Meyer a înțeles de la soldați că a apărut un nou dușman, de care-i era scârbă să-l
vadă, darămite să-l simtă pe piele, și s-a alarmat pe buna dreptate.
Domnul Meyer, ca bărbat, se gândea la alte probleme, mai acute, în condițiile acestui război
care se întindea și angaja țări de pe toate meridianele planetei. De altfel era calm și vorbea puțin.
Doamna Meyer, cum am văzut, era grasă, voinică, guralivă, și se avânta în discuții, rezolvând cu
ușurință probleme care cereau multă bătaie de cap. Asta am constat cât am călătorit împreună în
aceeași căruță, căci știa și românește.
Dar să revenim la subiect. Păduchele, ca și multe alte viețuitoare, nu are granițe. Așa că
treptat, a pătruns și în apartamentul familiei cât de cât mai privilegiate. Primul vizitator și-a anunțat
prezența pe gulerul alb al domnului Meyer. Doamna, gata să leșine ! Nici nu îndrăznea să-l
privească a doua oară, și a început să se jelească. Cu un bețișor, a reușit să-l dea jos de pe guler, dar
a căzut între haină și cămașă, cel puțin nu-l mai vedea.
Dar granița nefiind închisă, și nici apărată de vreo zonă de D.T.T., minusculii musafiri
nepoftiți s-au răspândit în 2-3 zile uniform pe întregul vagon. Problema asta a dus-o la disperare. Si-
au schimbat imediat lenjeria, căci aveau de rezervă, dar a doua zi, erau parcă și mai mulți pe
combinezonul doamnei, căci dânsa nu știa că păduchii trag și ei la curat.
Armele gărzii erau ineficace pentru asemenea inamici, așa că la propunerea unui soldat român
de dincolo de despărțitură, au ajuns la înțelegerea următoare : doamna să-i transmită, prin
despărțitură, lenjeria ei și a soțului, iar acesta o va retransmite curățată de insectele supărătoare –
bineînțeles contra-cost. Țăranii și soldații de atunci erau obișnuiți cu asemenea lucrări, și nu
considerau că e o muncă înjositoare, mai ales că era bine plătită în ruble și alimente. Ceilalți făceau
glume răutăcioase la adresa lui, mai ales când îl vedeau că mănâncă pâine albă și felii mari de salam
câștigate, să zicem, prin muncă cinstită.
Războiul și mizeria creează fel de fel de situații incredibile în timpuri normale. Treptat, cum
am mai spus, începuse procesul de dezumanizare ; certurile și înjurăturile poluau tot mai des
atmosfera, egoismul predomina. Eu stateam liniștit în colțul meu, străjuit de plutonierul
conjudețean, care încă se bucura de autoritate, mai ales că îngrijea și ocrotea un rănit.
De altfel, nici un soldat nu a făcut aluzie la spațiul mai mare pe care-l ocupam și că puteam
sta lungit, întins pe o manta – singura de altfel – intrată în proprietatea mea prin împrejurări pe care
nu mi le mai amintesc bine, probabil tot prin intervenția protectorului meu despre care am mai
vorbit.

Staționam zile întregi prin diferite gări, începusem să suferim cu toții de foame și de sete.
Treceau trenuri de la apus spre răsărit, încărcate cu diferite materiale și tineret.
 Prin gări au apărut puncte sanitare ale Crucii Roșii. Surori îmbrăcate în alb și cu genți sanitare
ne-au vizitat și pe noi. Împărțeau pastile la cei care se plângeau de vreo boală, iar mie mi-au
dezinfectat rana și mi-au schimbat bandajul, căruia i-au dat foc imediat, din motive pe cere le puteți
bănui. Datorită surorilor, medicamentele au oprit procesul de înaintare a putrefacției ; în interior
țesuturile se prinseseră și eu mă simțeam bine, nu mai aveam dureri.

Un prânz de neuitat

Nu știu cât timp trecuse de când ne aflam în acest tren, dar în lagăr am aflat de la unul care
ținuse socoteală că am ajuns la destinație după trei săptămâni.
Când ne întâlneam cu camarazii de la alte vagoane, la ieșirile pentru apă și alte necesitați, ne
dădeam seama de schimbările mari care se produseseră în acest răstimp în fizicul și psihicul nostru.
Robustețea de la început dispăruse, glume nu se mai făceau, egoismul se adâncea, privirile ne erau
împrăștiate, sentimentul de neîncredere și teama puseseră stăpânire pe noi. Cei care erau mai rotofei
scăzuseră în greutate, iar pielea de pe burtă le atârna. Eram majoritatea bărboși, de nu ne mai
recunoșteam între noi.
Ziua priveam, fiecare cum apucam, stepele nisipoase ale Donbasului, bătute de vânturi și
înțesate de piramide de cărbune. Trenul ajunsese pe aceste meleaguri triste și moarte, unde vântul
purta în vârtejuri praful fin de cărbune.
Hrana se împuțina pe zi ce trecea, așa că nici apa nu mai era așa de căutată. Gândul ne fugea
la mâncare, și vorbeam de traiul din deltă, unde aveam pește și oua de rațe cât ne trebuia, pe lângă
rația și pâinea cazonă de la regiment. Visam noaptea o ciorbă pescărească, sau ceva din care să iasă
aburi. Caci pâna acum băusem, drept ceai, numai apă fierbinte de la locomotiva, fără zahăr, cum se
obișnuiește la ruși, unde apa este rea.
Într-o dimineața nu ne-a adus nimic de mâncare, și ne-a spus că ajungem într-un orășel unde
ni se va servi o masă caldă la o cantină. Ne-a cuprins pe toți o bucurie și o nerăbdare
nemaipomenite. Ne lăsa gura apă, vorba românului, la gândul că vom mânca cu o lingură, fie ea și
de lemn. Un ceasovoi ne-a și anunțat meniul – supă și caşă.
Nu ma dumiream cum de rușii au devenit așa de darnici cu prizonierii, încât să-i servească cu
caş proaspăt. Am auzit un soldat de lângă mine spunând cu neîncredere și aproape plângător : « De
unde caş ? De la oile lui tata ? »
Cam asta mă întrebam și eu, dar n-am zis nimic.
În sfârsit am ajuns la orășelul mult așteptat. Eram lihniți de foame, trecuseră douăzeci de ore
fără să primim o înghițitură de pâine. Se făcuse 2 - 3 după-amiaza.
Ușile vagonului s-au dat la o parte, și noi, sub paza vigilentă, am fost încolonați și îndreptați
spre o clădire veche. Acolo erau mese întinse, cu tacâmuri, și ni s-a turnat în castroane de tablă câte
un polonic de o jumătate de litru de ciorbă de varză amestecată cu cartofi. Mi s-a părut atât de bună
și gustoasă, că aș fi putut jura pe loc că nu mai mâncasem niciodată o asemenea delicatesă.
Stomacul abia putea primi această cantitate, că se strâmtase mult pe parcurs. În fine, eram mulțumit.
După ce am terminat supa, vine felul doi. Măsura era mai mică : polonicul era de un sfert de
litru. Ni s-a pus la fiecare câte o măsură. Conținutul aburind semăna cu un fel de griş, dar ceva mai
maşcat. Am luat o lingură, și am constatat că nu era griş, avea un gust plăcut, și am mâncat porția cu
mare plăcere.
Acum așteptam cu răbdare să aducă și caşul promis ; îmi făcusem planul să nu-l mănânc
acolo, ci să-l iau cu mine și să-l savurez în vagon.
Când au terminat și ceilalți de mâncat, ni s-a făcut semn să ne sculam și să plecam. Acum
întreb eu pe vecinul de lângă mine :
- Caşul promis nu ni-l dă acum ? - la care îmi răspunde :
- Păi acum ce-ai mâncat ? - și mă lămurește : caşa era felul de mâncare rusesc pe care tocmai
îl terminasem.
Deci avusese dreptate cel care care nu prea spera la caşul « de la oile lui tata »...
 Cu multa părere de rău m-am încolonat și am plecat spre vagonul meu, la locul pe care-l
stăpâneam de circa trei săptămâni.

Regiunea Penza

În curând trenul s-a pus în mișcare, și panorama a început să se schimbe. La orizont se vedea
ceva întunecat – intram în zona pădurilor nesfârșite din podișul rusesc. Străbăteam regiunea Penza.
Căldura se mai potolise, și noi ne simțeam bine. În dreapta și în stânga nu vedeam decât
copaci, niște după stepa interminabilă, peisajul ni se părea splendid. Pădurile de mesteacăn și molid
îmbălsămau cu un miros plăcut aerul.
Un rus din gardă ne-a spus că nu mai aveam mult până la lagăr. Noi am crezut că e vorba de
câteva ceasuri, nu știam cum apreciază rușii distanțele. M-am lămurit mai târziu, după câțiva ani,
când am ajuns translator, și l-a întrebat pe rusul care apelase la serviciul meu de unde este de loc. A
răspuns că de pe lângă Moscova. L-am întrebat la câți km se afla satul natal, gândind că e la o
azvârlitură de băț de marele oraș – la care mi-a răspuns că la 200 km. Am crezut ca-și bate joc de
mine, dar nu era așa.
La dânșii distanțele se apreciază dupa alte criterii, în raport cu imensitatea teritoriului...

Trenul mergea distanțe mari până se oprea la câte o gară mică. Vagoanele țăcăneau iar noi
așteptam cu ardoare sosirea. Nu-mi închipuiam cum arată un lagăr, caci nu văzusem și nu fusesem
în nici unul. Ni se spusese că acolo vom avea fiecare câte un loc de dormit și vom avea la dispoziție
ceai (apă fiartă cu plante de pădure, bineînțeles fără zahăr).
Prima zi dupa mâncarea calda ni s-a mai dat câte o bucată mică de pâine și veșnicul pește
sărat. A doua zi n-am mai primit nimic, căci proviziile se terminaseră. Ne-au comunicat că vom
mânca bine în lagăr. Mâncarea fiind pe sponci, bocancii rămași se întrebuințau mai rar.
Când ne-au comunicat că până seara vom fi în lagăr, bucuria noastră a fost de necrezut.
Uitasem de foamea și setea din cursul celor trei săptămâni, ochii cercetau apariția unei localități în
care ar fi lagărul. Nu vedeam nimic în afara de terasamentul caii ferate și de pădurea nesfârșită. În
vagoane a reînceput schimbul în natură, se împerecheau bocancii de la cei că rămăseseră cu câte
unul, se dădeau în schimb cămăși sau prețuri fabuloase în bani, plătibili în țară.
Se înserase, când trenul și-a micșorat viteza și s-a oprit ; prin crăpătura ușii de la vagon am
citit ЛАГЕРЬ (LAGĂR).

LAGARUL

Dura realitate

Trenul s-a oprit într-o haltă din mijlocul pădurilor nesfârșite.

Din vagoane, am început să privim curioși la soldații ruși din E.K.V.D. (jandarmerie) care
urmau să ne ia în primire. Aveau niște șepci cu cozoroc dreptunghiular, din carton presat, iar restul
dintr-un material standard de culoare roșie și albastru, iar în față, în mijlocul cozorocului, pe fâșia
roșie, trona nelipsita stea cu cinci colțuri.
Se uitau și ei cu o vădită curiozitate la făpturile omenești cu aspect sălbăticit și vorbind între
ei o limbă care li se părea extrem de caraghioasă. Era transportul cel mai numeros care-și făcuse
apariția în întunecoasele păduri din regiunea Penza, regiune așezată undeva la 2-300 km sud-vest de
orașul Kazan.
Prin mijlocirea unui translator am primit dispoziția să coborâm în ordine din vagoane.
Pentru prima dată, numele fiecăruia dintre noi a fost așternut pe hârtie cu slove rusești,
împreună cu datele privind localitatea de origine și regimentul de proveniență. Aparțineam unei
lumi, ni se atesta existența.
Sub pază, bineînțeles, am trecut mai departe, când îmi apare, la numai circa 100 m, un teren
dreptunghiular de circa 3-4 km împrejmuit de un gard puternic și înalt de sârmă ghimpată, iar în
gheretele ridicate la colțuri străjuiau soldați înarmați.
Acesta era așa-zisul lagăr unde viața mea și a altora se vor desfășura în conformitate cu noua
situație, dupa un program impus.
Trecusem prin multe, nu-mi mai puneam probleme. Era luna iulie 1941. Trebuia doar să
aștept 2-3 luni până când voi fi deșteptat de glasurile victorioase ale aliaților germani și ale fraților
români.
Știam că pe front îmi făcusem datoria, demonstrând cu rănile de pe corp, și încă sperând la o
recompensă pentru demnitatea mea de ostaș instruit în școlile militare de ofițeri de rezervă.
Ceilalți camarazi – întrebuințez cuvântul în circulație de atunci – gândeau ca și mine (sau mai
degrabă eu ca ei, pentru că eram cel mai tânăr).

În interiorul lagărului erau mai multe clădiri, toate din bârne, fără etaj, și o serie de barăci și
magazii.
Una dintre clădiri a fost destinată puținilor români și germani, unde se aflau și doi ofițeri
finlandezi, care, din motive necunoscute, nu fuseseră repatriați dupa războiul ruso-finlandez din
1940.
În clădire, sau mai bine zis într-o cameră din aceasta, încăpeam toți ofițerii prizonieri, așa că
ne-am împrietenit repede și cu nemții, folosind limba franceză cu puținii germani care o știau, sau
cu ajutorul unui ofițer ardelean care știa germana. Cu toții așteptam plini de încredere ziua
eliberării.
Viața era monotonă, nimeni nu se preocupa cu nimic, erau numai discuții legate de înaintarea
frontului german, de iminența înfrângerii U.R.S.S. și de întoarcerea la căminele noastre.
Rușii nu ne deranjau decât seara și dimineața, când ofițerul de serviciu făcea apelul nominal,
stâlcindu-ne numele. Se proceda așa pentru că eram numai 20 de ofițeri cu toții.
Hrana era puțină și cu totul diferită de obișnuințele noastre. Hrana cotidiană era supa și caşa,
cu care ne-am deprins și pe care o doream în cantitate mai mare – dar polonicul rămânea mereu
același.
Printre noi se aflau trei ofițeri români de aviație – doi sublocotenenți A.V. , P.C., și căpitanul
B.T. – care ne-au spus că au căzut prizonieri înainte de a se trage vreun foc de arma pe tot frontul de
3.000 km. Cum s-a întâmplat ? Au avut o misiune de recunoaștere pe la orele 01 noaptea, deci cu 2
h și 30 minute înainte de deschiderea focului, și au fost doborâți de artileria sovietică.
Ceilalți aveam o activitate pe front de 1-10 zile. Aceasta lămurire pentru cei care vor găsi
aceste foi și vor avea curiozitatea să le citească.

Să revenim în incinta lagărului, unde în timpul zilei ne plimbam discutând sau glorificând
zilele de libertate.
Uneori priveam și eu, ca omul din regiune de stepa, peste înaltele împrejmuiri cu multe și
dese rânduri de sârmă ghimpată, cu indicatoare « INTERZIS ! » care trebuiau respectate pentru a nu
plăti cu viața, la pădurile luxuriante care se întindeau dincolo de opreliștea implacabilă, mă
azvârleam cu gândurile să le găsesc marginile și să le pătrund misterele, să le împărtășesc dorințele,
să le transmită prin foșnetul frunzelor undeva departe, la cei dragi. Era o dorință, o năzuință sau mai
știu eu ce...
Atunci mă gândeam la mama, la tata, la frații și surorile mele, la prieteni sau la vreo fată
necunoscută care pentru câteva clipe m-a făcut să mă gândesc la sentimente firești... Atunci
începeam să cuget la lucruri care, la vârsta și situația reală în care mă aflam, erau de neatins... Iar
înflăcărarea sau regretul meu erau de prisos, zadarnice.
Gândurile zburau, imaginile se perindau, îmi imaginam bucuria cea mare a unei întoarceri
victorioase, la care luau parte nu numai cei apropiați, ci și cei pe care n-au auzit vreodată de mine...
Într-o stare euforică, de exaltare datorată tinereții mele și nevoii de a evada măcar cu gândul,
nu bănuiam lacrimile vărsate de moșnegi, bătrâne, femei și copii... și nici prin cap nu-mi trecea că o
fată deosebită și discretă regreta moartea mea...
Plouase. Am călcat într-o groapă cu apă rece de toamnă – eram desculț, m-am trezit din
visare ; eram în lagăr, de sus mă priveau santinele gata să-și arate eroismul în caz că depășesc
indicatorul pe spatele căruia scria « MOARTE ».
Am fost prudent – mai târziu am aflat că un ostaș, vrând să-și ia un capăt de ziar să-și
răsucească o țigară de mahorcă, a depășit, fără să-și dea seama, indicatorul fatal, iar mahorcă din
buzunare a fost fumată de alții.

Zilele treceau cu speranțe și așteptare... Începuseră să se răcească. Dimineața, când ne scotea

la apel, iarba era argintie. Numărul nostru sporise cu un lot însemnat de ofițeri germani, așa că
apelul dura mai mult, iar eu, cu picioarele goale, jucam pe loc în așteptarea terminării acestei
practici obligatorii în închisori și lagăre.
Un locotenent mai în vârstă, învățător de meserie, mi-a făcut, din jambierele de piele de la
bocancii lui, o pereche de opinci moldovenești care m-au scutit de plăcerea de a dansa timp de
jumătate de oră până la terminarea apelului. În momentul când scriu (1980), trăiește, și îi doresc
mulți ani. Făcând notă discordantă cu încălțămintea necorespunzătoare gradului, mi s-a adus o
pereche de bocanci rusești cu talpa de cauciuc. Acum, puteam lua poziția reglementară la comanda
« Smirna ! » (drepți) strigată solemn de polițistul sergent de serviciu.

Kazan

Dar vai ! Într-o dimineața ni s-a ordonat să ne facem bagajele imediat, că plecam.
Vagoanele, de asta dată de călători, în care trebuia să ne suim, erau în halta unde coborâsem
cu doua luni în urmă.
Inimile noastre tresăltau de bucurie și speranța, pe fetele rușilor nu se citea nici o schimbare –
așa trebuie să fie soldatul, să nu se demaște.
În așteptarea locomotivei au început discuțiile între gradele mai mari, mai cu experiența. În
urma unor dezbateri destul de furtunoase, s-a ajuns la doua ipoteze :
- I : dacă mergeam spre apus, războiul s-a terminat și mergem spre centrele de repatriere, și
- II : dacă nu s-a terminat, nemții și românii sunt în apropiere și trenul ne va duce spre răsărit.
Dincolo de Volga, Rusia nu mai rezista.
Și o teorie, și cealaltă, erau în avantajul nostru. Îmbarcarea s-a terminat și trenul se îndrepta
tacticos, fără prea mult zgomot, în direcția nord.
Într-o dimineață – cred că era a patra zi de mers – văd la orizont, pe niște coline, reflexele
luminoase ale unor clădiri scăldate de sulițele strălucitoare ale soarelui de septembrie. În fața
noastră se întindea un mare oraș. Iar pe o alta colina mărginașă, eră o cetate medievală foarte mare
și puternică, străjuită de turnuri înnegrite de vreme, în care se aflau ostași înarmați.
În vagon s-a așternut o tăcere tulburătoare de câteva minute. Un ofițer român, înalt, slab, cu
barba blondă, cu ochi albaștri spălăciți, cu mâinile și picioarele prea subțiri (o lună mâncase prea
puțin, neobișnuit cu meniul din lagăr ; acum ar fi mâncat mai mult, dar polonicul rămăsese același,
nu-și mărise capacitatea hotărâtă de regulamentul serviciului interior), rupse liniștea molipsitoare,
întrebând, fără să se adreseze cuiva :
- Oare ce oraș o fi ăsta ?
Nu-i răspunse nimeni, dar am început să ne uitam unul la altul, schimbându-ne poziția
picioarelor.

Cu aceeași cadența monotona, trenul se apropia de oraș și de gara încă nevăzută. Până să ne
trezim din contemplările noastre, am ajuns la bariera orașului, unde pe un indicator scria
« КАЗАНЬ » (KAZAN). Imediat ne-am dat seama unde ne aflam. Pe Volga, în apropierea
confluentei cu Kama, ce cobora de undeva de la poalele Uralilor.
 Trecând printr-o periferie urâtă și neîngrijită, trenul se oprește brusc într-o gară mohorâtă,
tristă, cu șiruri de trenuri de marfă, cu vagoanele înnegrite de fum și scrijelite probabil de schije.
În jurul lor, oameni tăcuți și unsuroși, cu ciocane și alte scule, verificau roțile și legăturile
dintre vagoane. Acești oameni aveau o uniformă specială, erau îmbrăcați cu pufoaice și pantaloni
vătuiți, iar la gulere aveau insemne roșii care le indicau funcția.

A început debarcarea în tăcere, noi fiind încă impresionați de tărâmurile ciudate și îndepărtate
unde ne-a aruncat soarta. Eram numai vreo cincizeci de ofițeri, din care trei căpitani, iar restul
sublocotenenți și locotenenți din diferite unități. Bagaje nu aveam, decât ce aveam pe noi, plus
lingura și gamela atârnate la sold, acolo unde altădată se legănau, în curele și tocuri lustruite,
amenințătoarele pistoale și armele albe cu care speram că ne vom acoperi de glorie nemuritoare.
Departe de noi acum asemenea gânduri... Țineam la viață și la cei dragi, acum știam ce-
nseamnă suferința, iar vederea sângelui ne făcea să ne aruncăm ochii în altă parte. Știam cât e de
scumpă libertatea și viața. Peste ele trecuserăm nu demult nepăsători și totodată aprigi. În noi, acel
elan lăsa acum din nou loc spiritului umanitar în care fuseserăm educați în familie și în școli, poate
la unii chiar crescuse mai puternic.
Toate acestea ne frământau în sufletul nostru, dar acum eram în coloană, călcam cu piciorul
pe pământ, ne îndreptam spre un debarcader de pe Volga, pe străzi întâlneam mereu bărbați, femei,
copii și puțini militari. Majoritatea lor aveau forma ochilor și culoarea pielii diferite, bătrânii aveau
barba lungă, ascuțită și părul rar. Erau micuți de statură, cu gesturi diferite, vorbeau o limbă diferită
de cea rusească.
Erau tătarii de pe Volga, răs-strănepoții lui Timur Lenk, care locuiau încă pe pământurile
stăpânite și controlate cândva de temuta Hoardă de Aur.
Fără să-mi dau seama, m-am trezit pe malurile joase ale învolburatului și mărețului fluviu
decan peste apele curgătoare ale Europei. Am mai aruncat încă o privire spre cetatea cenușie cu
turnuri mărețe și ziduri puternice, cuibul de secole al neînfricaților și necruțătorilor hani. M-am
gândit deodată la suferințele și jertfele slave până la mântuirea lor odată cu căderea colosului
bastion în timpul domniei lui Ivan ce Groaznic. Dar acestea s-au petrecut demult, cum ne spune
istoria.

Revenind la prezent, priveam spre malul opus, de unde se îndreptau vreo zece bărci, cu câte 6-
8 femei și fete tinere cu cămăși albe și fuste negre, cântând o melodie tristă tătărească. Au debarcat
în apropierea noastră și au început fiecare să-și ia coasa și bocceaua respectivă. Veneau de la cosit.
Se uitau la noi de la distanță, una dintre ele a început să râdă și ne-a arătat o coasă. Toți am răspuns
cu zâmbete, fiecare convins că numai lui i-a zâmbit fata sau femeia cea isteață. Cele mai multe
dintre ele ne priveau îngândurate și poate se gândeau la alte chipuri dragi lor, de deportați undeva în
Ucraina, Bielorusia sau Kazakhstan...

Pe Volga, pe Kama, spre Urali

Un fluierat sinistru ne-a trezit din visare, și am văzut, urcând agale pe Volga, un vapor de
călători care a acostat curând la debarcader. Coboară o serie de călători și de asemenea un grup
numeros de elevi însoțiți de câțiva profesori. Se refugiaseră din teritoriile ocupate. Apoi a urcat un
grup de muncitori și câțiva militari.
Comandantul gărzii s-a urcat pe vapor să caute pentru noi un loc izolat în burta vasului, a
eliberat un culoar prin care să ne strecurăm astfel încât să nu fim în contact cu restul călătorilor, și
ne-a introdus, încadrați de paznici, prea numeroși pentru numărul nostru, în acea încăpere.
Ne-am întins pe dușumea. Nu mai vedeam Volga, ci-i auzeam valurile cum se băteau ritmic în
coasta vasului. Regretam unica ocazie de a admira peisajele încântătoare și totodată melancolice
care străjuiau din timpuri imemoriale țărmurile printre care se strecurau apele întunecate ale
falnicului și liniștitului fluviu.
 Wc-ul pe care-l foloseam și noi aflându-se pe punte, spre pupa vaporului, ne-a dat
posibilitatea să mai contemplăm – bineînțeles sub supraveghere – peisajele înconjurătoare și să ne
mai umplem plămânii de aer curat, caci « apartamentul » nostru era îmbâcsit de toate mirosurile.
Călătoream încă optimiști, bănuind că rușii nu ne spun nimic pe motive de păstrare a
secretului militar și de mândrie națională. La un moment dat, vaporul părăsește Volga la confluența
cu Kama și se îndreaptă pe firul apei spre Nord-Est spre munții Urali. Faptul acesta ne-a derutat
complet, nici una din cele două ipoteze nu mai puteau fi justificate.
A pătruns în sufletul nostru un fel de îndoială amestecată cu teamă. Am devenit mai tăcuți,
mai gânditori.
Peisajele de pe Kama erau mai mohorâte, timpul s-a răcit simțitor, era spre sfârșitul lui
septembrie 1941, dimineața tremuram de frig, ne înghesuiam unul în altul.

Ielabuga

După două zile și două nopți, vaporul acostează într-un debarcader mic, în apropierea unui
orășel mic și murdar, cu oameni și mai mohorâți. Afară era o ploaie mărunta și rea, prevestitoare de
înghețuri, de ierni geroase și nesfârșite. Lume foarte puțină se vedea circulând. Sosirea noastră nu a
produs nici o senzație, fiindcă în acest oraș (tătărăsc) cu numele de Elabuga (Ielabuga), se aflau deja
mulți prizonieri, și tot aici, în fostul seminar, fuseseră cazați finlandezii prizonieri din 1940.
În lagăr se aflau vreo doua mii de ostași români și germani ; pe noi ne-au izolat într-un corp
de clădire mic și nu aveam voie să ne întâlnim și să discutăm cu soldații sau cu gradele inferioare.
Întâmplarea a făcut să dau ochii cu cei doi soldați din plutonul comandat de mine, și bucuria a
fost foarte mare, dar de scurtă durată, caci izolarea trebuia respectată altfel se aplicau pedepse
rusești pe care noi nu le știam, dar ne temeam.
Spun că a fost bucuria de scurta durată mai ales pentru că cei doi ostași n-au rezistat frigului și
felului de alimentare, și au rămas pentru totdeauna pe undeva pe malurile Kamei... Îmi pare rău că,
fiind nou venit la comanda plutonului, nu le-am reținut numele și locul de obârșie, ca să aduc
familiei trista veste, caci ambii erau căsătoriți.

Pe ofițeri nu ne scotea la nici un fel de muncă, stăteam câte 20-30 într-o cameră, iar noi, cei
tineri, ascultam gradele superioare care-și etalau cunoștințele în știința aplicată a strategiei și tacticii
militare.
Iarna grea venise, Moscova nu căzuse, noi sufeream de foame și frig, dar așteptam cu
încredere primăvara și vara eliberării noastre. Iarna lui 1941-42 a fost o iarnă cruntă, termometrul a
coborât pâna la minus 40°, rușii care ne păzeau aveau măști pe față și erau îmbrăcați cu blănuri de
tigru siberian.
Pe noi nu ne scoteau din clădire, căci n-am mai fi putut intra vii îndărăt, căci eram îmbrăcați
în haine de vară, nimeni în afară de mine n-avea manta. Mi-o dăduse cineva să bolesc pe moale
când de la Odesa ne-ndreptam spre primul lagăr. Ca să ne încălzim, dormeam câte doi într-un pat și
ne puneam toate boarfele pe noi.
Pe geamuri gheața era groasă de un deget, de altfel n-a dispărut decât spre sfârșitul lui aprilie.

În iarna aceea slăbisem cu toții simțitor, în special cei mai în vârstă : căpitanii și singurul
maior din lagăr – căruia sub bărbie, în locul grăsimii de altădată, acum îi atârnau valuri de piele
încrețita, îți puteai închipui valurile care îi atârnau pe burtă.
Un căpitan gemea toată noaptea, spunând cuvinte neînțelese, și ne spunea a doua zi că mereu
visează un rasol de găină, care îi plăcea nespus de mult.
De altfel, în timpul zilei se vorbea mult despre diferite mâncăruri și dulciuri.
Ni se plătea o solda lunara de 15 ruble, care bani nu valorau decât un pachet de mahorcă, cumpărat
de puținii ostași care ieșeau pe poarta lagărului pentru anumite corvezi.
 O dată ni s-a adus niște ceapă și muștar cu dreptul de a le cumpăra pe ruble. Am cumpărat cu
toții câte 4-5 kg de persoană, ca să le mâncam treptat, gândindu-ne la vitamine și la foamea care ne
chinuia. Unul dintre noi n-a mai avut răbdare, și în 2-3 zile a mâncat toată ceapa și muștarul
cumpărate. Dupa aceasta s-a culcat și a dormit o zi și o noapte. Noi i-am păstrat pâinea și ciorba, iar
când s-a sculat a mâncat toată mâncarea, și la urma a zâmbit și ne-a spus că s-a săturat. Apoi s-a
întins pe pat și a adormit.
Un român civil, grec de origine, propietarul unui șlep care circula cu mărfuri pe Dunăre, nu
știu prin ce împrejurare a ajuns în lagăr cu noi, în clădirea destinată ofițerilor. El declarase la
întocmirea fișei că este căpitan de șlep. Comisia l-a băgat la ofițeri, avea omul peste 60 de ani.
Unii dintre ofițeri aveau bani românești, care-l tentau pe acest grec. A început să-și vândă
zilnic jumătate din rația de pâine, care și așa era puțină, și aduna miile și zecile de mii de lei într-un
săculeț pe care-l ținea în sân. Înainte cu o săptămână de a pleca din lagăr a murit de inaniție.
Încolo discuțiile erau banale, și încercarea de a avea o ocupație cultural-artistică a eșuat.
Începeam să ne închidem în noi înșine tot mai mult.

Pe la 1 mai, gheața de pe Kama era de un metru, iar zăpada pâna la piept ; zilele s-au mărit
considerabil, un val de caldură a cuprins toată regiunea – o caldură ca-n timpul verii. Zăpezile s-au
topit, Kama s-a dezghețat, șuvoaiele curgeau zi și noapte, noapte care aproape că nu exista ; copacii
repede au îmbobocit și înfrunzit, iar pe la 25 mai căutam locurile umbrite, căci peste tot plutea
caldura lunii iunie. Primăvară n-a existat. În iunie citeai ziarul la 12 noaptea, iar la orele două – la
răsărit – distingeai omul de la distanță. Lumina, caldura și umezeala făceau să crească plantele ca
din apă, cum zice românul.
O dată cu ivirea căldurii, o serie de soldați fuseseră trimiși în alte lagăre. Speranța ca războiul
să se termine repede se clătinase puternic. Slăbiți și cu boarfele noastre uzate (în timpul iernii, unii
reușiserăm să le căptușim cu hârtie groasă de la sacii de ciment aruncați prin curtea lagărului), nu
ne-am mirat când, prin iulie, am fost încolonați, iar trenul ne ducea spre vest.
Știam de bătălia pentru Moscova...

Oranki

Nu dupa mult timp, am ajuns în orașul de naștere al lui Gorky (vechiul Nizhny Novgorod).
Oraș cu clădiri învechite, străzi neîngrijite, iar spre periferie se vedeau o serie de fabrici și uzine în
plină activitate. O noapte am dormit în clădirea dărăpănată a vreunui internat.
În așteptarea rezolvării dormitului, am rămas în strada, sub paza a două santinele. Șeful trată
cu responsabilul clădirilor și luă măsuri pentru paza din timpul nopții. În acest timp am fost
înconjurați de populație, în special copii și femei, care priveau cu un fel de curiozitate împletită cu
melancolie. Altele erau vesele, și când nu observa ceasovoiul (santinela), ne puneau întrebări, la
care răspundea unul din noi care știa bine rusește (acest lucru nu-l știau santinelele). Una a spus că
suntem tineri și frumoși, deși suntem murdari și rupți. Noi am râs – bineînțeles « mânzește » .
Noaptea a trecut cu bine, iar dimineața am luat direcția sud-vest cu un tren.
Dupa câteva ore am debarcat într-o halta, în mijlocul unor păduri nesfârșite. Încolonarea s-a
făcut repede, și în două ore de mers am ajuns într-un sat la marginea căruia se afla o împrejmuire de
ziduri puternice în interiorul căreia să aflau mai multe corpuri de clădiri, iar în mijlocul acestora
domina o frumoasă biserică cu mai multe cupole, dupa stilul bizantin rusesc.

Era vara anului 1942.

Satul se numea Oranki. Aici era lagărul 74, căsuța poștală nr. 124.
Spre acest centru erau îndreptați români, nemți, maghiari și alte naționalități, al căror număr
începuse să crească simțitor.
Fiecare clădire avea întrebuințarea ei. Biserica era folosită ca magazie de alimente, iar mai
târziu și ca depozit pentru echipamentul militar capturat o dată cu dezastrul de la Cotul Donului
(noiembrie 1942). Figurile de sfinți, executate la un înalt nivel artistic, bine păstrate, priveau
nemișcate la sacii cu făină și la miile de costume și cizme militare nou-nouțe, luate de trupele
sovietice ca pradă de război din depozitele din spatele frontului.
Am spus câteva cuvinte și despre biserică, întrucât am avut multe ocazii de a intra în interiorul
ei cu diferite treburi.

La începutul anului 1942 eram încă puțini prizonieri dupa capacitatea spațiului de locuit.
Timpul trecea greu, monoton. Ofensiva germană de la Kursk Orel se terminase cu un eșec.
Eram tot mai îngândurați. Vedeam bine că războiul se prelungește și speranța în victoria germanilor
scădea pe zi ce trecea.

La grajd

În interiorul lagărului era un grajd cu vreo 30 de cai cu atelajele necesare pentru deservirea
lagărului și la unele lucrări din cadrul colhozului din sat. Un căpitan doctor veterinar era solicitat să
trateze caii bolnavi, iar în lipsa bolilor, să mai rânească bălegarul. Eu și încă un sublocotenent l-am
rugat să vorbească cu nacialnicul să-l ajutam permanent la întreținerea grajdului, ca ostașii români
care erau conductori de căruțe să găsească totul pus la punct când se întorceau de la lucru.
Nacialnicul a aprobat, noi am intrat în noul serviciu, pentru care primeam o sută de grame de pâine
în plus pe zi.
Totuși era bine, căci evadam din monotonia discuțiilor despre mâncăruri și planuri de viitor.
În grajd era și un lădoi cu tărâțe de grâu pentru cai. Căpitanul a spus că au vitamine și că se
pot mânca crude, cu puțină sare. Ziua lădoiul era încuiat, dar seara șeful îl descuia, și noi, când
puneam porțiile cailor în uluce, aveam grijă să ne facem și partea noastră. De sare ne făcusem rost,
burta era plină, și începusem să bem și apă multă.
Stăteam acolo și lucram de dimineața pâna-n seara. Când ne duceam în dormitor la culcare,
suta de grame de pâine o primeam cu regularitate. Ne simțeam bine. Rusul era mulțumit de munca
noastră.

Căruțașii

Dar vedeam că soldații care plecau cu atelajele în afara lagărului arătau mai bine, erau mai
voinici, și chiar făceau fel de fel de glume. Aveau mahorcă suficienta, ne dădeau și noua, fără să ne
ia pâinea, duceau o viață de râvnit.
Am început, cu tovarășul meu de muncă, să ne gândim cum să mai urcăm o treaptă ? Să
ajungem și noi căruțași ! Era un vis – să vedem case, oameni, copii, păduri, și chiar trenul de unde
se aduceau atâtea transporturi cu cele necesare lagărului.
Trecuseră șase luni cât durase iarna. Acum era cald, natura te chema la viață, noi eram țineri,
vroiam să simțim că trăim. Ne-am spus dorința șefului, care la rându-i ne-a promis că va vorbi cu
colonelul, comandantul lagărului. Uitasem să spun că în aceste 6 luni începusem să înțelegem și să
vorbim ceva rusește. Dupa vreo săptămână, plecând în altă parte un transport de ostași, printre care
și câțiva de la căruțe, colonelul a aprobat ca eu și celălalt sublocotenent să luam în primire câte un
atelaj. Căpitanul, în calitate de doctor veterinar, urma să se îngrijească numai de lecuirea cailor și să
supravegheze curățenia făcuta de alți doi ostași români.
Porțile lagărului ni s-au deschis, aveam bici și hățuri în mână, mi s-au dat haine mai bune, noi,
căci depozitul avea mii și mii de costume.
Pentru noi, ofițerii căruțași, erau dispoziții să nu trecem de hotarele comunei, iar seara să fim
neapărat în interiorul lagărului.
Ceilalți se duceau la distante mai mari, și uneori nu reveneau în lagăr câte 2-3 zile.
Cu tovarășul meu de grad mă împăcam foarte bine, era muncitor ; cu ostașii de asemenea, ne
respectau și îi respectam la rândul nostru. Șef peste toți căruțașii era un caporal care știa foarte bine
rusește. Era băiat frumos, voinic, și cum spune românul, descurcăreț. Ne simțeam cu toții bine,
aveam hrană suplimentară de la bucătărie, căci le aduceam mahorcă.
Învățasem să ciripesc rusește destul de bine. Tărâța pe care o înghițisem luni de zile nu mai
avea nici o căutare. Îi luase locul laptele și mai ales peștele sărat pe care-l doseam prin paiele troicii
când aduceam alimente de la gară. Dădeam și ceasovoiului ceva, ca « să închidă ochii » , iar nouă
ne ajungea pe o săptămână. Câteodată ne « cădeau » și delicatese – slănina sau miere. În dormitor
când intram seara și când vedeam figurile galbene și osoase ale camarazilor noștri nu ne simțeam
prea bine. Pe rând, la cei cunoscuți le dădeam surplusul de mâncare și la alții mahorcă pe care o
aveam din belșug, iar lor le ținea de foame și de calmant. Ajutam în limita posibilităților noastre.
Gradele superioare ne salutau și totodată ne cereau cu modestie un capăt de țigara de mahorcă făcut
cu hârtie din ziarul Isvestia. Buzunarul era mereu plin și le dădeam câteva țigări cu multa plăcere.
Îmi aminteam de bucățile de hârtie pe care le găseam înainte cu mare truda în jurul wc-ului și
pe care le umpleam cu frunze de nalbă sau de stejar și din care trăgeam în piept un fum otrăvitor.
Capul îmi vâjâia și simțeam o oarecare plăcere. Repercursiunile le simt astăzi, când mă sufocă un
astm necruțător...

Vara era frumoasă, recolta era bună de seceră, fânețele îmbelșugate, aerul curat.
Bombardamentele, bubuitul tunurilor, nu se auzeau. Eram undeva departe de locurile
încleștărilor înverșunate. Uitasem mirosul prafului de pușcă și a petelor de sânge care făceau baltă
lângă corpul celui sfârtecat de schije sau străpuns de gloanțe. Așteptam sfârșitul măcelului. Toată
lumea îl aștepta.
Eu plecam zilnic la lucru cu convoiul de căruțe, unde un ceasovoi era în prima, iar altul în
ultima, înarmați cu puști vechi, din primul război mondial.

Un interpret poznaș

Într-o zi, trebuia să aducem niște fân dintr-o poiană nu departe de lagăr, și sunt destinat eu, în
tovărășia unui ceasovoi venit de curând de pe front, cu o invaliditate neînsemnată la mâna stângă.
Când eu n-am mai putut încărca de jos, și-a pus arma lângă căpița și-mi dădea el fânul în căruța. În
fine, am terminat de încărcat destul de repede și am plecat spre lagăr.
Eu știam ceva rusește, dar numai cuvinte legate de activitatea de cărăuș, de schimburi și
cumpărări, precum și toate înjurăturile de care nici un rus, fie el și intelectual, nu se poate lipsi. Așa
că nu i-am înțeles întrebarea în legatură cu activitatea mea pe front. Ajuns în lagăr, l-am întrebat pe
căpitanul care știa foarte bine rusește cum se traduc cuvintele respective, iar el mi-a spus să-i
răspund « skolko bîli » - caci se va bucura nespus.
Am luat de bune ce mi-a spus, și a doua zi, dupa ce-am încărcat căruța, rusul mi-a repetat
aceeași întrebare. Vesel și zâmbăreț, i-am repetat cu mândrie cuvintele recomandate de căpitan,
sperând să-l văd extrem de încântat. Surpriza ! El s-a înroșit, a pus mâna pe armă, gata să tragă ; eu
m-am trântit la pământ, și el mi-a dat câteva picioare în coaste, înjurând.
Seara, în lagăr, m-am dus la căpitan, și am cerut traducerea întrebării și a răspunsului.
Simplu : rusul a întrebat « câți de-ai lor ai ucis ? », iar tu ai răspuns « câți erau ! ».
A zâmbit, iar eu l-am înjurat în gând. M-am hotărât să învăț rusește, ca să nu mai am nevoie
de asemenea translatori.

Sosiri de la Cotul Donului

Cu bine, cu rău, vara anului 1942 a trecut, și am intrat în toamnă – care exista numai în
calendar. În septembrie căzuse prima zăpada, în octombrie era iarnă, iar în mijlocul lui noiembrie
era ger.
 Atmosfera era apăsătoare, știam că nemții nu mai pot înainta ; nopțile lungi și frigul puternic
ne înspăimântau, dar ne mângâiam gândindu-ne că viața nostra e bună, pe lângă cea a ostașilor din
nesfârșitele întinderi, plantați în șanțuri de-a lungul celor 3000 km ale frontului rusesc. Bombele și
armele cu lunetă îi pândeau în orice clipă. Doar cunoșteam ce înseamnă linia întâi : posibilități de
aprovizionare greoaie, neajunsuri, așteptare interminabilă, gândul omniprezent al morții.
Moartea nu venea încă, era prin apropiere. Soldații și ofițerii de la Cotul Donului o miroseau.
Comandamentele din spate nu-i simțeau suflul. De aceea, generalii și ofițerii de la unele
comandamente au rămas surprinși când, la 10 km s-au trezit cu rușii, care i-au invitat să se
încoloneze pentru a lua, sub escortă, drumul răsăritului – spre care tindeau de aproape doi ani !...
În linia întâi, militarii luptau, rușii cădeau secerați de gloanțele mitralierelor și se mirau că o
armată luptă fără să primească ordine de la comandamentele superioare. Când s-au lămurit, morții
au rămas pe zăpadă, iar coloane de ostași se îndreptau în sensuri opuse. Bătălia de la Cotul Donului
se terminase.

Nu vreau să înșir pe hârtie în ce condiții au străbătut jalnicii prizonieri drumul de 2-300 km,
pe jos pâna la cea mai apropiată stație prin care treceau niște trenuri – din când în când, la
întâmplare, fără nici un orar.
Geniul morții își luase și continua să-și ia tributul. Oamenii se transformaseră în fiare. De
ordine și îndemnuri nu țineau cont. Pierduseră acea calitate care-i deosebea de animale.
Într-o noapte, în lagăr a apărut un convoi nesfârșit de soldați și ofițeri români. Unii, când i-am
văzut, nu mai arătau a soldați, nici a oameni. Erau fioroși și priveau încruntat, dar erau și ei istoviți.
Restul, destul de numeroși, se mișcau în virtutea inerției, cu privirea pierdută undeva departe.
Puținii ostași ruși care deserveau lagărul au vrut să-i organizeze pentru cantonament, oarecum
pregătit în magaziile anexe unde construiseră paturi suprapuse, pe cinci rânduri.
Cu greu i-au băgat în lagăr. Cei mai în putere s-au descurcat singuri, ocupându-și prin forță un
loc potrivit. Ceilalți, totalmente epuizați, presărați prin zăpada din curtea lagărului, au fost cantonați
într-o sală, întinși unul lângă altul pe dușumea.
Noi, ofițerii români, am fost treziți să dăm o mână de ajutor acestor nefericiți. Am dus două
cazane de apă fiartă și le turnăm în gamelele înghețate, convinși ca-i vom salva, dar și aici zeul
necruțător al morții a continuat să-și ia tributul.
Dimineața n-am mai numărat morții, aproape plângeam.
În curtea lagărului era un murmur continuu. Încălziți de înghesuiala din săli, soldații ieșiseră
în curte să-i îngroape în zăpada pe cei care aveau bundițe, căci păduchii, încălziți și ei, începuseră
activitatea hărăzită lor de natură.
Bucătăriile, folosind rezervele de la cazane, activau la toată capacitatea. Brutăria, la fel.
Butoaiele cu pește sărat erau desfundate – prizonierii hămesiți vor mânca pește și ciorbă caldă. Au
simțit mirosul mâncării.
Rușii care deserveau lagărul au vrut să-și arate bunătatea și spiritul umanitar caracteristic
slavilor. Când au apărut cu asemenea bunătăți, plutonierii și sergenții mai voinici se aflau în primele
rânduri.
La un moment dat, un soldat a strigat că nu ajunge hrana pentru toți. Cei din față, împinși de
cei din urma, s-au prăvălit peste cazane, pește și pâine, iar rușii se străduiau să iasă de sub
mormanele de înfometați ; transpirați și plini de zăpada, s-au retras spre corpul de gardă. În urma lor
rămăseseră cazanele cu fundul în sus ; unii scociorau prin zăpada să găsească un cartof fiert, iar alții
înghițeau câte o coaja de pâine, pe furiș, să nu le-o smulgă alții mai puternici.

Noi, cei « vechi », nu aveam voie să avem contact cu noii veniți.

În curtea lagărului era un veșnic bâzâit ca-ntr-o prisacă. Era sfârșitul lui decembrie, afară era
moină, zăpada nu scârțâia. Noii prizonieri fuseseră băgați în clădiri și ieșirile erau păzite de ruși
înarmați. Comandamentul lagărului își făcea planul de acțiune pentru rezolvarea acestei situații
neprevăzute. În curte erau aruncate sute de bundițe îmbâcsite de păduchi.
Vacarmul se mai liniștise. După care, ofițerii români am fost chemați la comandament și
solicitați să ajutăm la stabilirea ordinii și la salvarea vieții acestor nefericiți.
Fiecare am luat în primire câte 40. Am reușit să le dăm fiecăruia porția de hrană, dar eram
atenți ca cei mai voinici să nu le smulgă pâinea și gamelele celor mai slabi. Cei care îndrăzneau,
erau pe loc pedepsiți cu ajutorul scurtăturilor de lemn cu care ne înarmaserăm.
Dupa doua-trei zile ne cunoșteam ostașii. Își primeau cu regularitate hrana. Numărul celor
care mureau a scăzut simțitor. Baia și etuva au intrat în funcție, păduchii au dispărut. Treptat,
oamenii s-au întremat. Peste o lună, au putut fi transportați spre alte lagăre, iar aici erau îndreptați
ofițerii veniți din alte părți.

« Comoara » din biserică

Treptat s-au adunat vreo 3000 de ofițeri, din care majoritatea erau români. Viața a intrat în
normal. Eu, împreună cu celălalt ofițer și căpitanul, ne-am reluat slujba la koniperk (grajd). Am
început să aducem lemne din pădure.
Dupa plecarea soldaților, interiorul bisericii fusese umplut cu echipament militar românesc și
german, captură de război.
Rusul responsabil cu scladul (magazia) și-a luat, ca ajutor pentru întreținerea ordinei și
curățeniei, un ofițer român. Acesta, căpătând încrederea rusului, a devenit mai târziu stăpânul
absolut al bunurilor aflate aici. Mai târziu, o mare cantitate de îmbrăcăminte și încălțăminte a fost
vândută de noi, căruțașii, populației civile din satele învecinate. Primeam în schimb ruble, mahorcă
și câte o oală de lapte, căci altceva n-aveau. Comerțul mergea bine. Rublele le înjumătățeam cu
ofițerul de la amintita magazie, care ne aproviziona din când în când, seara. De altfel eram
cunoscuți, și nu ne prea controlau. Celor doi bătrâni de la pază le dădeam și lor marfă din belșug,
așa că închideau și ei ochii.
De altfel, din această pradă s-a împărțit populației probabil și în mod oficial. Căci bătrânii
umblau cu haine hitleriste, la care se scoseseră epoleții, vulturul sau orice alte insemne militare.
Așa că și marfa noastră circula fără nici un pericol. În magazie nu era înregistrată cantitatea de
marfă, caci ar fi trebuit multă hârtie și mai ales multa contabilitate. Responsabilul era certat cu
scrisul, iar românul nu știa să scrie rusește.
Aveam deci ruble și mahorcă din belșug. Seara ne așteptau doi căpitani care improvizaseră
niște cărți de joc ; în 2-3 ore ne luau rublele – nu ne părea rău, căci a doua zi făceam rost de altele.

Supraviețuitorii de la Stalingrad

Dar războiul nu se termina.

Stalingradul căzuse, bătălie necruțătoare unde se măcinaseră sute de mii de morți. Resturi din
supraviețuitori ajunseseră și în lagărul nostru. Epuizați fizic și moral, disciplinații nemți au plătit și
aici un tribut al morții.
Am participat la aducerea lor de la gară în lagăr. Îmi amintesc de drumul sinistru pe care
acești nefericiți, atât cât mai puteau merge, l-au străbătut într-o noapte viscoloasă din martie de la
gară până la lagăr – circa 6-7 km.
Mulți din ei au rămas pe zăpada, de-a lungul drumului ce străbătea o pădure, caci nu mai
aveau loc în săniile în care îi transportam, chiar de la tren, pe cei bolnavi și neputincioși. Puținii
români care se aflau în coloană arătau ceva mai bine – erau învătați cu foamea, frigul și mizeria.
Lagărul devenise extrem de aglomerat ; mereu soseau prizonieri nemți și români. Nu departe
de clădirea în care ne adăposteam s-au construit barăci încăpătoare, pe jumătate în pământ, și
instalațiile care să asigure condiții de viață oarecum mai omenești. La terminarea lor, o parte din
prizonieri am fost mutați acolo.

Am demisionat din postul de hamal și căruțaș. Am parăsit Koniparcul și calul meu preferat
Granat, cu care îmi câștigasem pâinea și o libertate relativă.
Si acum îmi amintesc de zecile de vagoane de lemne cărate cu troica trasa de blândul Granat ;
încărcam și descărcam zilnic 3-4000 kg de lemne. Aduceam de 5-6 ori pe zi din pădure, care era
aproape.
Îmi făcusem într-adevăr mușchi de fier. Nici un ofițer care stătea în lagăr și nu lucra la
bucătărie nu ma putea trânti. Bucătăria ne dădea porții duble sau chiar triple, caci aveau nevoie de
mahorcă. Munca și hrana suficientă mă oțeliseră.

La cartierul cel nou

Ciripeam rusește, dar nu știam să scriu și să citesc. Cu puțin înainte de mutare îmi făcusem
rost, la o școală generală, de cele necesare pentru a învăța, în schimbul câtorva pachete de țigări.
Fără mare târguială, am cumpărat niște cărți, caiete și creioane de la elevii amatori de papirosn
(țigări). Am dat bici calului și am plecat cu materialele de studiu.
După obiceiul pământului, învățasem toate înjurăturile rusești, cu care mă mândream când
stăteam de vorbă cu vreun rus, civil sau militar. Dar vocabularul meu se reducea la cuvintele legate
de muncă, vânzările și schimburile de obiecte. Îmi dădeam seama de această decădere de nivel
intelectual.
În noul lagăr am început să mă redresez ; discuțiile purtate între ofițeri erau de natură să-mi
trezească din nou conștiința și aspirațiile.

Începând din vara anului 1943, și hrana se îmbunătățise foarte mult. Cei care n-au murit până
acum, vor rezista pâna la terminarea războiului și repatriere.
Muncile pe care trebuia să le prestăm erau suportabile. Nu se făcea nici o presiune. Trebuia să
ne asigurăm lemnele necesare. Echipe de ofițeri tăiau în timpul verii parcele din pădurile
înconjurătoare, iar restul trebuia să le aducem cu spatele de la distanța de 5-6 km.
Era o singură mașină care deservea lagărul, așa că s-au construit o serie de sănii, la care
îndeplineam funcția de cai. Cu acestea transportam și alimentele în timpul iernii. Mașina nu
răzbătea prin nămeții care atingeau un metru, era necesar de găsit alt mijloc. Caii se împuținaseră
peste măsură, nici un cal istovit de muncă nu fusese înlocuit. Foștii ceasovoi îndeplineau acum alte
funcții în interiorul lagărului.

Eu continuam studiile de limba rusă. Acum reușeam să citesc și să traduc comunicatele de pe

front din ziarul Izvestia. Când pleca un convoi de ofițeri la muncă, eram deseori folosit ca
translator.
Îmi făcusem o serie de prieteni printre tovarășii de bordei. Făcusem cunoștință cu ofițeri din
județul Botoșani. Pe unii îi cunoșteam încă din viața civilă. Mă simțeam destul de bine, aveam și o
ocupație intelectuală, timpul trecea destul de repede.

O parte din ofițerii din lagăr plecaseră ca voluntari cu divizia Tudor Vladimirescu (constituita
în octombrie 1944). Urmau să intre în foc. Ana Pauker, care îi lămurise pe acești ofițeri să întoarcă
armele împotriva nemților, plecase și ea de la lagăr. Trecând o dată pe la grajd, vorbise și cu mine,
dar fără să bănuiască că sunt ofițer, căci ar fi început o discuție politică cu care nu ma împăcam și
pe care eram bucuros să o evit.
Timpul trecea, frontul înainta, noi mai încă mai speram chiar și răsturnări de situație.

Într-o zi de august 1944, comisarul de poliție pentru România ne-a anunțat prăbușirea
frontului de la Iași și Chișinău. Am rămas stupefiați.

Armistițiul cu România (septembrie 1944), a adus în inimile noastre un suflu de bucurie :

credeam războiul terminat, că jertfele de sânge au încetat ; atunci nu bănuiam zecile de mii de morți
și invalizi de pe frontul de vest...
În schimb puteam bănui schimbările ce aveau să transforme România din temelie...

Dupa armistițiu, noi ne așteptam cu toții la repatriere – care repatriere, din motive
necunoscute, nu se realiza.
Pe zi ce trecea deveneam mai triști, unii chiar își pierdeau speranța unei repatrieri. Deveneam
tot mai melancolici și începeau să se observe unele dereglări în comportament și în gândire. Alții
nu-și pierdeau nădejdea, căutau o ocupație, fie intelectuală, fie fizică.

Dulce iluzie de libertate

În vara anului 1947 am plecat cu o echipa de prizonieri departe de lagăr, la 50-60 km, la cosit
de fân și alte treburi de agricultură. La plecare, am cerut haine și încălțăminte noi. Ni s-au dat. Cele
vechi le-am păstrat la noi, aveau drumul lor, trebuiau transformate în ruble, cumpărători se găseau
încă din belșug în satul unde eram cantonați. Eram circa 30 de ofițeri ; santinelele, două la număr,
erau îngăduitoare – erau numai de formă.
Hainele le-am vândut la un preț bun. În apropiere era un orășel unde puteai cumpara piroști și
pârjoale, vodka și bere.
Zilnic, 5-6 ofițeri plecam împreună cu unul din ceasovoii înarmați în oraș, unde simțeam a
libertate. Mâncam pârjoale și piroști, beam bere și vodka. Mâncarea nu ne-a făcut nici un rău, însă
băutura (mai ales că toți nu mai văzusem sau gustasem nici un strop de alcool de 5-6 ani) ne-a
îmbătat tun, în frunte cu ceasovoiul de care avusesem noi grijă. Apoi ne-am strecurat fără tărăboi
din oraș, până am ajuns în pădure, unde ne-am dezlănțuit darurile și talentele muzicale. Unul a fost
de părere să dormim 2-3 ore, așa am făcut.
La deșteptare ne mai trezisem și am plecat liniștiți la cantonamente. A doua zi era rândul
celeilalte echipe să plece, cu celălalt ceasovoi.

În lagăr, rutina a mai durat ceva vreme...

Am evocat numai o parte din întâmplările de tristă amintire, rareori hazlii, pentru a da
cititorului acestor rânduri o imagine asupra vieții de gulag.

La 18 mai 1948 am fost repatriat.

Post-scriptum

M-am hotărât să aștern pe hârtie aceste rânduri pentru cine ar dori să cunoască peripețiile
prin care a trecut un ostaș care a luat parte efectiva la ciocnirile din primele zile ale războiului
antisovietic.
Am povestit uneori aceste întâmplări, fără să mă abat de la adevăr – ca și acum când, după
mulți ani, încerc să le pun în ordinea în care s-au petrecut.
Faptele au fost trăite intens de către povestitor, resimțite în toate mădularele, și relatate cât
mai fidel.
Nu este o scriere literară, ci simpla relatare a unor evenimente care, dupa mine, merită să fie
cunoscute de generațiile tinere...
Evenimente din care reiese că omul, ființă gingașă, este capabil să învingă, prin voință,
greutăți nebănuite.
 ANEXE

Nota istorică
În data de 22 iunie 1941, când s-a declarat războiul dintre România și Uniunea Sovietică,
sublocotenentul Poşa se afla, împreună cu cei treizeci de oameni ai săi, la postul său de pe malul Dunării,
într-o poziție care nu oferea nici un adăpost serios, având în față rușii, la Ismail. Este o adevărată minune că
n-au fost uciși cu toții de primele tiruri ale artileriei sovietice, majoritatea obuzelor neexplodând din cauza
mâlului. La prima încercare a rușilor de a traversa, plutonul de români a ripostat și i-a respins, apoi s-a
retras spre malul dobrogean, conform ordinelor primite. Printr-un ordin criminal și laș, acești oameni au
fost retrimiși la aceasta poziție imposibil de apărat, ceea ce însemna moarte sigură. Executând acest ordin
absurd, ei și-au reocupat poziția pe 25 iunie, au fost atacați de forțe mult superioare și cei mai mulți dintre
ei au fost uciși. Tânărul sublocotenent nu a scăpat cu viață decât datorită faptului că a fost rănit, iar în timp
ce era evacuat a fost făcut prizonier.

Rușii puteau ataca fără a întâmpina dificultăți, deoarece operațiunea München comună Germano-
Româna de eliberare a Bucovinei și a Basarabiei nu a început efectiv decât pe 2 iulie.

Abia pe 21 iulie corpul 2 al armatei române a traversat Dunărea și a eliberat Ismail.

Philippe BAUWIN

Nota editor

Manuscrisul se termină oarecum abrupt, dar știm din ce cauză. Autorul ezita între proiectul « de
sertar », destinat familiei, și dorința de a-l face public.
Scris la 40 de ani dupa evenimente, când încă nu exista nici o perspectivă de schimbare a regimului,
prudența era necesară. Ar fi fost riscant de detaliat împrejurările repatrierii.
Transcris dupa încă 40 ani, dezvăluirile sunt necesare.
În ciuda terminării războiului (1944), un mare număr de prizonieri era încă deținut în lagărele
sovietice.
Prin semnarea tratatului de pace între România și Aliați, Uniunea Sovietică s-a angajat abia în
februarie 1947 să repatrieze totalitatea prizonierilor – fără a preciza vreo dată și fără să-i informeze pe
aceștia.
Aflând, cei din lagărul Oranki au depus la comandament cereri scrise individuale, solicitând data
eliberării și au recurs la o grevă a foamei.
Dupa 4 zile de grevă, au obținut stabilirea unui termen : 1 iulie 1948.

Nu dispunem de informații privind călătoria de întoarcere în țară.

Însa știm că cei ce luptaseră pe frontul de Est, fantome ale trecutului, au găsit acasă un regim
totalitar, unde domneau frica, delațiunea și oportunismul. Noua putere instalată în România i-a primit cu
neîncredere și i-a marginalizat.
Carmen POŞA - BAUWIN

Repere cronologice

12 martie 1938 – Anschluss (anexarea Austriei de către Germania)

1 septembrie 1939 – Declanșarea celui de-al Doilea război Mondial

22 iunie1941 – Intrarea României în război împotriva Uniunii Sovietice

octombrie 1941 / ianuarie 1942 (Moscova) – Ofensiva germană

11 iulie 1942 / 2 februarie 1943 – Bătălia de la Stalingrad – înfrângerea Germaniei

noiembrie 1942 – Înfrângerea de la Cotul Donului

23 august 1944 (București) – Lovitura de stat : România se alătura Aliaților și întoarce armele împotriva Axei

29 septembrie 1944 (Moscova) – Armistițiul România – U.R.S.S.

octombrie 1944 – Înființarea regimentelor « Tudor Vladimirescu » și « Horia, Cloșca și Crișan »

8 mai 1945 - 2 septembrie 1945 – Capitularea Axei

7 februarie 1947 – Tratatul de pace dintre URSS și Aliați, care prevedea repatrierea prizonierilor de război „cât
mai repede posibil“

6 martie 1945 – Instalarea primului guvern procomunist

30 decembrie 1947 – Abdicarea forțată a Regelui Mihai.

În imagini

Promoția 1938 - Seminarul Teologic „Veniamin Costache” din Iasi

Poziția plutonului, pe malul Dunării - locul zis « Popov » - aproape de satele Ciatalchioi și Lascăr
Catargiu. Pe celălat mal, orașul Ismail / Izmaïl (U.R.S.S.)

Delta Dunării - județul Tulcea

Inundații în delta Dunării

Deportați de pe frontul de Est

(sursa foto: https://gorjeanul.ro/veteranul-de-război-plt-rtr-buse-c-gheorghe-tatal-meu-eroul-meu-episodul-14/
 1. Mănăstirea Oranki (sursa foto: https://24pharte.ro/manastirea-oranki)
2. Biserica mănăstirii Oranki (sursa foto: https://www.facebook.com/1444415175779730/posts/2621984164689486/)

Monument în memoria victimelor din Lagărul 74 Oranki

(sursa foto: https://www.facebook.com/1444415175779730/posts/2621984164689486/)

« Crucea din marmură neagră a fost lucrata in România, la Beiuș, pe ea fiind reprezentat "Hristos întemnițat". Mai jos, pe o
parte și pe alta, se afla următoarele cuvinte, scrise in limba romana și in limba rusa: "Ați suferit, ați răbdat, ați plâns și pentru noi, cei
care nu am fost închiși, pentru păcatele noastre. Vă mulțumim." » Sursa : https://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/manastirea-
oranki-121204.html
 1938 – 1958 Fotografii din arhiva familiei Posa Ioan și Natalia

Lagărul 74 Oranki - resurse web

https://ro.wikipedia.org/wiki/Lag%C4%83rul_Oranki_74 :
« Mănăstirea Oranki este o mănăstire din Nijni Novgorod, o localitate din Siberia apropiată de fluviul Volga, care în
1918 a fost transformată în Lagărul Oranki 74, de către comuniști. În acest lagăr au suferit peste 11.000 de preoți și
călugări din Rusia și aproximativ 14.000 de prizonieri căzuți în cel de-al Doilea Război Mondial, în urma bătăliei de
la Stalingrad din 1942–1943, printre care s-au numărat soldați români, germani, italieni și de alte naționalități. În lagărul
de la Oranki din Siberia rusească, în prima fază a prizonieratului mortalitatea a fost extraordinar de mare. Dintre ofițeri
au murit, aproximativ, 60%. Cei mai mulți dintre ei nu s-au mai întors niciodată acasă. »

https://jurnalul.ro/special-jurnalul/nascut-in-1918-prizonier-la-rusi-561390.html

https://rasunetul.ro/editorial-de-andrei-moldovan-istoria-literaturii-romane-de-la-oranki

https://jurnalul.ro/special-jurnalul/nascut-in-1918-prizonier-la-rusi-561390.html

https://m.facebook.com/eroiiromaniei.ro/photos/cine-nu-putea-s%C4%83-mearg%C4%83-r%C4%83nit-degerat-
bolnav-era-%C3%AEmpu%C5%9Fcat-pe-loc-cu-pistolul-mit/2222009171388317/

https://gorjeanul.ro/veteranul-de-război-plt-rtr-buse-c-gheorghe-tatal-meu-eroul-meu-episodul-14/

https://adevarul.ro/locale/constanta/suferintele-unui-ofițer-roman-lagărul-sovietic-oranki-Socul-fost-vazut-carute-trase-
romani-inhamati-nu-fost-zi-nu-mi-foame-1_562cdda8f5eaafab2c05bfc3/index.html

« Mulțumim cititorilor pentru interesul acordat ;

un comentariu pe pagina librăriei online
și distribuirea pe rețelele sociale
contribuie la a face cunoscute aceste memorii. »

© Carmen Posa, 2022