Spațiul plastic și organizarea compoziției

Scopul compoziției este să rețină privirea în interiorul tabloului și să favorizeze conexiunea cu privitorul.
O organizare inteligentă a formelor permite acestuia să descopere semnificațiile ansamblului, să le
interpreteze după imaginația sa, fără a se împiedica de elemente superflue.
Compoziția este modul de a structura un spațiu, de a dispune elementele unele în funcție de altele, fără
a uita golurile dintre acestea.
Spațiul plastic (cadrul care delimitează compoziția) este primul lucru de luat în seamă pentru a distribui
elementele în mod armonios, după rolul și importanța lor.
Compoziția depinde de proporțiile suportului și chiar de dimensiunile acestuia.
De obicei rectangular, suportul poate avea și alte forme – care vor cere soluții inventive.

Indiferent de stil, concepția spațiului pictural este legată de geometrie. Iar geometria nu a așteptat
apariția artei nonfigurative pentru a-și afirma rolul ; deja presimțit în culturile vechi, acest rol a devenit esențial
o dată cu Renașterea.
În afară de căutarea logicii și armoniei în repartizarea spațiilor, geometria exersează o atracție asupra
pictorilor și datorită valențelor simbolice pe care aceștia i le atribuie.
Artă a spațiului, pictura este indisociabilă de geometrie.

Compunerea formelor poate decurge în mod direct și natural din dorința de exprimare a artistului.
Bazându-se pe instinctul lor plastic, mulți pictori ajung la soluții convingătoare și care surprind prin raporturile
neașteptate dintre elemente.
Compoziția ce transmite o emoție nu este niciodată confuză ; uneori « haosul » este mai grăitor decât o
ordine prea bine chibzuită.

Ceea ce nu înseamnă că o organizare bine gândită este neapărat plictisitoare ; cântărirea prealabilă a
opțiunilor are avantajele sale : testând mai multe idei se elimină pistele neproductive și se pot ocoli
« capcanele ».
În acest fel, artistul poate, chiar de la început, să evalueze adecvarea dintre intenția sa și rezultat, fără a
risipi timp și materiale.
O etapă pregătitoare poate scurta căutările pe suportul definitv. Datorită crochiurilor de concepție, artistul
poate să vizualizeze organizarea de ansamblu înainte de a trece la punerea în practică. Crochiurile
sumare în versiuni multiple și selecționarea celei mai bune soluții constituie, pentru majoritatea artiștilor,
o etapă indispensabilă, iar unii realizează cu zecile înainte de a se lansa pe pânză.
Câteva forme schematice și organizate în mod clar pot fi suficiente pentru a previzualiza efectul general.
Însă uneori, căutările de compoziție nu se limitează la crochiuri, ci pot să implice culoare, materii, tehnici
de execuție.
« Pentru artist, a vedea înseamnă a concepe, și a concepe înseamnă a compune. »
Paul Cézanne

« Să nu uităm că un tablou, înainte de a fi un cal de luptă, o femeie goală, sau o anecdotă oarecare,
este în principal o suprafață plană acoperită de culori asamblate într-o anumită ordine. »
Maurice Denis

« Dacă bâjbâiți și căutați pe hârtie, nu veți face nimic care să merite. »

Dominique Ingres

« Să tai direct în piatră este adevărata cale a sculpturii, dar nu e drumul bun pentru cei ce nu știu să
meargă. »
Constantin Brâncuși

numărul de aur si regula treimilor

 Cuceriți de frumusețea raporturilor matematice, unii artiști au văzut în acestea fundamentul ideal pentru
divizarea armonioasă a spațiului.
Numită și arta diagonalelor, împărţirea geometrică a spațiului plastic după anumite formule și procedee i-
a pasionat pe cei vechi și continuă să-i inspire pe moderni.
Astfel, concepția a numeroase monumente, sculpturi și picturi a avut la bază celebrul număr de aur (φ),
care corespunde unei proporții considerate deosebit de estetice ; adepții săi nu au întârziat să-i identifice
prezența în forme create de natură.
Paternitatea numărului de aur este atribuită lui Pitagora ; raportul din care acesta decurge este formulat
de către Euclide : « Când o dreapta întreaga este pentru segmentul sau mai mare ceea ce segmentul
cel mare este fata de cel mai mic. »

Desemnat prin litera φ (phi), în omagiu lui Fidias (sculptor grec sec. V î.C.), numărul de aur este
cunoscut și sub numele de Secțiunea de aur sau de Divina Proporție. În lumea artei el își datorează
celebritatea postulatului enunțat de arhitectul roman Vitruvius (sec. I î.C.) :
« Pentru ca un spațiu divizat în părți inegale să fie armonios și estetic, va trebui ca între partea cea mai
mică și partea cea mai mare să existe același raport ca și între partea cea mare și întreg. »

Este deci vorba de o diviziune inegală, asimetrică, dupa formula :

(a + b) / a = a / b

Cu alte cuvinte, raportul dintre partea mai mare (a) și cea mică (b) va fi egal cu raportul dintre
întreg (a +b) și partea mai mare (a). Valoarea matematică a acestei proporții ideale este de 1,618 (valoarea
sa exactă comportă un număr infinit de zecimale).

O proprietate remarcabilă a acestui raport este că el se poate obține fără calcul, prin metode geometrice.

Secțiunea de aur stă la baza a diferite construcții geometrice vizând împărțirea spațiului în mod estetic :

Pentru a construi un dreptunghi de aur :

- se pornește de la un pătrat
- se prelungește baza acestuia
- se ia mijlocul bazei pătratului ca centru
- pentru a trasa un arc de cerc care trece prin unghiul superior al pătratului și intersectează prelungirea
bazei ; punctul de intersecție determină lungimea laturii mari a dreptunghiului de aur.
Raportul dintre această latură și latura pătratului inițial este egal cu numărul Φ (L/l = Φ).

Construcția dreptunghiului de aur

Pentru a determina secțiunea de aur a unui dreptunghi de aur dat, este suficient să se rabată latura mică
pe latura mare ; această împărțire divizează dreptunghiul inițial într-un pătrat și un dreptunghi de aur mai mic.
 Dreptunghiul de aur divizat cu Φ

Această împărțire poate fi reprodusă la nesfârșit, generând pătrate din ce în ce mai mici. Trasând în
interiorul lo sferturi de cerc racordate între ele, se obține o spirală de aur.
Pătratele descrescătoare au laturile în raport Φ, formând astfel o suită Fibonacci.

Aceste construcții sunt potențial utile pentru a orienta organizarea compoziției.

Spirala de aur

Formatele de pictură nu au totdeauna proporțiile dreptunghiul de aur. Însă secțiunea de aur poate fi
utilizată pe orice format.
Divizând cu Φ fiecare dintre laturile unui dreptunghi oarecare, se obțin repere pentru trasarea a
două orizontale și a două verticale.
Acestea pot deveni linii de forță ale viitoarei compoziții.
Ele se intersectează în 4 puncte, numite puncte de forță, care la rândul lor pot juca un rol în amplasarea
elementelor importante ale compoziției.

Linii de forță si puncte de forță obținute prin divizarea cu Φ a unui dreptunghi oarecare

Amplasamentul diferitelor diviziuni de aur exersează asupra privirii o atracție specială, drept care este
considerat ideal pentru elementele importante ale subiectului.
 Un format dreptunghiular oarecare mai poate fi divizat armonios si prin metoda rabaterii laturii mici pe
latura mare.
În acest fel se obțin două pătrate care se întretaie – mai mult sau mai puțin, în funcție de lungimea
dreptunghiului.
Diagonalele acestor două pătrate se intersectează, formând, în centru, un pătrat mai mic, pe diagonală.

Rabaterea laturii mici pe latura mare

Utilizarea diagonalelor duce la o schemă compozițională mai dinamică.

Intersecțiile dintre diagonalele si verticalele rezultate din rabatare pot servi la trasarea de noi linii.

Regula treimilor este o versiune simplificată a secțiunii de aur, eficientă si usor de utilizat.
Inconturnabilă în fotografie, regula treimilor este folosită și în arhitectură, tipografie, ca și în formele
cele mai contemporane ale vizualului (design, creația numerică, web).
Astfel, oricare ar fi cadrul, este suficientă divizarea lui – vertical, și orizontal – în trei părți egale, pentru a
obține linii de forță și puncte de forță utile la amplasarea unor elemente importante ale compoziției.

Regula treimilor – dreptunghi oarecare

 Fie ca se folosește Φ, fie rabaterea laturii mici sau regula treimilor – schema inițială poate să evolueze
spre construcții mai complexe. Principiul rămâne același : trasarea diagonalelor și folosirea intersecțiilor pentru
a obține noi orizontale, verticale, puncte de intersecție.
Rezultă astfel o rețea de trasee și de forme care pot orienta amplasarea unor elemente – în funcție de
nevoile viitoarei compoziții.

Rețea de trasee

Eficacitatea acestui dialog dintre construcțiile geometrice și sensibilitatea artistului i-au conferit numele
de artă a diagonalelor.
Arta diagonalelor răspunde nevoii de a conjuga intențiile expresive cu ordinea și estetica.
În funcție de alegerea pictorului, divizarea spațiului plastic poate implica triunghiul, pentagonul regulat,
cercul, spirala... Unele dintre diviziunile generate de către acestea pot face parte din traseul regulator al
compoziției.

***

Secțiunea de aur a influențat profund criteriile de frumusețe ale Renașterii, însă nici artiștii moderni nu o
ignoră.
De esență mistică pentru unii, și instrument raționalist pentru alții, numărul de aur pare omniprezent : în
organizarea structurilor naturale (vegetale, cochilii, etc.) sau implicat în numeroase și variate creații ale
omului.
Greu de spus dacă preferința noastră pentru estetica secțiunii de aur este înnăscută, inconștientă, sau
dacă e urmarea influenței exercitate de două milenii de matematică și de reflexiune asupra armoniei.
Pentru pasionații care doresc să aprofundeze, există o literatură prolixă despre această proporție
considerată ca foarte estetică : originile sale, calculul și construcții geometrice, ca și exemple de utilizare
în artă.
O prezența puternică a numărului de aur a fost identificată de către analiști la Leonardo, Botticelli,
Vermeer, J.L. David, Delacroix. Dacă în numeroase cazuri folosirea numărului de aur și a construcțiilor
derivate este atribuită a posteriori, ea nu poate fi negată la Degas, Seurat, Delaunay sau Dali ; în opera
lui Piet Mondrian, numărul de aur este catalizatorul unei căutări de echilibru, de ordine și armonie.

Chiar dacă nu au divulgat totdeauna aceasta, nenumărați pictori – vechi sau moderni – și-au elaborat
armătura internă a lucrărilor pe baza unor scheme geometrice riguroase. Asemenea unor eșafodaje care
susțin ceea ce se vede, acestea ramân invizibile pentru ochiul neavizat.
În cartea sa « Geometria secreta a pictorilor », Charles Bouleau (1906-1987) își propune sa descifreze
șarpantele complexe care ar fi servit la creația a numeroase capodopere, antice sau recente.
Investigând corespondentele ce leagă reprezentarea de construcțiile abstracte, autorul dezvăluie piste
de reflexie poetice și stimulante – atât pentru cel care pictează, cât și pentru cel care privește.
Cercetarea sa este efectuata plasând creația fiecărui artist în atmosfera intelectuala a epocii sale, pentru
a intui metodele utilizate și pentru a pune în lumina contribuțiile personale. Astfel, el imaginează
armăturile geometrice ce s-ar ascunde în spatele unor compoziții de Picasso, Kandinsky, Klee, Pollock,
Raphaël, Botticelli, Rubens, Renoir, Delacroix, Cézanne, Poussin, David, Seurat, Giotto, Jean Fouquet,
Rogier van der Weyden, Uccello, Piero della Francesca, Claude Lorrain, Chardin, Tintoreto, Frans
Hals, Vermeer, Goya, Watteau...
 Folosită de către artist, arta diagonalelor este un instrument de căutare și de creație ; reperată a
posteriori de către privitor, constituie un instrument de analiză ; în ambele cazuri, ea își capătă sensul datorită
intuiției.
Când decurge din voința creatoare, conceperea geometrică a compoziției nu îngrădește libertatea, ci
inspiră.
Fapt dovedit de către unii moderni care, în ciuda a stilului lor inovant, se lasă captivați de logica și poezia
pe care geometria o poate degaja.
Acest interes este împărtășit de către pictori de orientări diferite, care pot merge de la aspectul organic
și dezordinea aparentă, pâna la o rigoare formală maximă (Turner, Seurat, Alechinsky, Delaunay, Dali,
Jacques Villon, Kandinsky, Mondrian, Vasarely).
Frapantă sau ascunsă, geometria nu-și pierde rolul de referință. Chiar dacă pictorul de azi se preocupă
mai puțin de schemele sofisticate – și folosește mai degrabă raporturi identifiabile cu ochiul liber, decât echerul
sau compasul – el nu pierde din vedere armătura care-i organizează lucrarea.

« Din mâna pictorului nu trebuie să iasă nici o linie care să nu fie formată mai întâi de către spirit. »
Nicolas Poussin

« Divizați o linie în două părți egale și veți obține plictiseală. »

Hans Hartung

« Vreau o artă de echilibru, de puritate, care nu neliniștește și nu tulbură. »

Henri Matisse

unitate și diversitate

Arhitecți, pictori, filozofi și matematicieni au încercat dintotdeauna să identifice « legile » care pot
gestiona în mod ideal relațiile dintre forme. Unele dintre concluziile lor s-au dovedit valabile în contexte diverse
și au orientat căutările artistice.

După filozoful grec Platon (sec. I. î.C.), este important de « a găsi și reprezenta varietatea în unitate ».

Diversitatea (de forme, de culori, etc.) incita imaginația, în timp ce unitatea (analogiile, similitudinile)
dau coerența globala a unui ansamblu.
Negocierea subtilă dintre aceste două atribute esențiale ale compoziției duce la stabilirea unui echilibru
de fiecare dată unic, ce va caracteriza atât artistul, cât și fiecare dintre lucrările sale în parte.

Un puternic dezechilibru între aceste două aspecte riscă un efect dezamăgitor :

- excesul de diversitate poate deveni obositor pentru ochi și spirit, ducând la o impresie de dezordine,
de confuzie.
- excesul de unitate produce un efect plictisitor, de monotonie.

Criteriul de echilibru între unitate și varietate evaluează în mod obiectiv raporturile dintre elementele
compoziției.

Oricare dintre elementele ce compun o imagine (linie, formă, culoare) poate fi factor de unitate sau de
diversitate.

Unitatea compoziției se obține prin recurența unui element regulator, dominant.

În practică : o dominantă (liniară, cromatică, etc.) participă la omogenitatea ansamblului.
Varietatea implică absența de regularitate prea evidentă.
În practică : declinarea în aspecte diverse a unui element (linie, culoare, etc.).
 Când compunem în mod spontan, aceste premise sunt, cel mai des, satisfăcute.
Însă există și criterii pentru a verifica :

Privirea spectatorului este stimulată de o organizare neașteptată și variată.

Decalajul în spațiu dintre elemente, diferențele lor de mărime, de orientare, de cromatică, de textură,
etc., va reține mai îndelung atenția.

ă asimetrică. Elementele pot fi asemănătoare, însă nu

identice.

În practică, a se evita :
- egalitățile – între elemente, cât și cu intervalele dintre ele
- amplasarea pe axele mediane a liniilor de forță și a elementelor (prea ușor de reperat)
- amplasarea exact în centrul geometric a elementelor importante (prea previzibil)
- vidul în zona centrală a imaginii
- simetria
- repetarea de motive identice
- amplasarea elementelor în același plan (slăbește perspectiva)
- tangența (produce confuzie : când elemente se ating într-un singur punct nu e clar care este în față și
care în spate)
- alinierea pe aceeași linie de forță sau axă a diferitelor elemente (se slăbesc reciproc).

Privirea este reținută mai îndelung când se variază relațiile variate dintre elemente : alăturare,
suprapunere parțială, intersectare, incluziune.
Cu toate acestea, o relativă regularitate a organizării nu este complet proscrisă.
Raporturile ordonate dintre forme au efecte psihologice ce pot servi unei intenții. În funcție de context,
simetria poate exprima concentrarea, echilibrul, pe când repetiția unor forme creează impresia de mulțime, de
egalitate.

Fără a fi imuabile, aceste idei și intuiții născute din experiență, permit artistului să anticipeze modul în
care spectatorul va percepe și interpreta lucrarea sa.

« Tot ceea ce eu numesc gramatica artei sau noțiuni elementare se rezumă la un singur cuvânt :
neregularitate. »
Auguste Renoir

« Teoriile complicate pot fi inventate și după ! »

Auguste Renoir

« A gândi și a raționa sunt două lucruri diferite. »

Georges Braque

ierarhie și echilibru

Figurativă sau abstractă, compoziția este coerentă când fiecare elementele își găsește rolul, mai mult
sau mai puțin important, dar indispensabil.
 Datorită organizării ierarhice, ochiul și spiritul pot aprecia estetica raporturilor dintre forme și decoda
semnificația ansamblului.

Zona cea mai semnificativă a tabloului, numită centru de interes, se situează într-adevăr spre mijlocul
cadrului, însa fără a coincide exact cu centrul geometric.
În practică : a se raporta la secțiunea de aur sau la regula treimilor pentru testarea de soluții de
amplasare.
Din decalarea centrului rezultă spații inegale și traiectorii variate, care incită privirea să circule în
interiorul compoziției.
Datorită acestei zone care polarizează atenția, privitorul identifică rapid esențialul.
În practică : centrul de interes poate fi pus în evidență prin contraste mai puternice.
Din instinct, ochiul are tendința să se îndrepte spre centrul imaginii ; el este atras de aglomerări de
forme, de formele detaliate, de culorile calde, contrastante și de primul-plan.
Contrastele (de mărime, de cromatică, de textură, de orientare în spațiu) rețin atenția mai mult decât
similitudinile.
Plinul suscită interesul mai mult decât golul.
Într-o pictură figurativă, privirea tinde să întârzie mai mult asupra elementelor în mișcare ;
ființele vii, figura umană și în special fețele atrag mai mult decât obiectele.
Amplasamentul și postura unei siluete, sensul privirii personajului, influențează lectura și interpretarea
compoziției.
Spațiile goale sau tratate sumar participă la estetica și semnificația lucrării, funcția lor fiind cea de a pune
în evidența elementele importante.

Structura ierarhică poate adopta soluții diferite.

Compoziția cu un centru de interes : elementele ghidează privirea în mod progresiv spre un nucleu
central unic, care va domina ansamblul.
Compoziția cu mai multe centre : dispersate pe întreaga pânză, elementele se regrupează în mai
multe puncte de interes, care vor solicita pe rând atenția privitorului.

O repartizare a elementelor ce dirijează privirea spre exteriorul cadrului va da un sentiment de

dezechilibru.

Primul pas este repartizarea formelor și a direcțiilor dominante.

Inegale, acestea se pot echilibra vizual – ținând cont că :

- o aglomerare de forme mici poate cântări mai mult decât o zona întinsă
- direcțiile care se opun se echilibrează
- o traiectorie dominantă se poate echilibra prin trasee scurte în direcția opusă

Însă echilibrul unui ansamblu pune în balanță și greutatea vizuală a maselor de culoare.
- o culoare saturată sau întunecată va cântări mai mult decât o tentă fadă
- o zonă texturată poate cântări mai mult decât o zonă uniformă

Impresia de echilibru este influențată și de conotațiile pe care le au diferitele părți ale unei imagini :

- partea de jos evocă pământul, materialitatea

- o masă de culoare situată în partea de jos a cadrului da stabilitate compoziției
- partea de sus evocă cerul, spiritualitatea
- plasat sus, un obiect mic va capătă mai multă greutate (datorită sentimentului de gravitație)
- un obiect situat sus va domina, în special într-o imagine verticală
 - stânga sugerează trecutul, iar dreapta – viitorul
- un obiect situat la stânga va fi dominant într-o imagine orizontală

Cu sau fără aceste criterii, ultimul cuvânt în are propria sensibilitate.

Căutarea de ierarhie si echilibru începe cu o schema sumară, însă se termină cu ultima tușă.
Tratarea concomitentă a ansamblului duce la ierarhia și echilibrul căutate.

« Cea mai importantă lege a vieții și a artei este cea a echilibrului. »

Piet Mondrian

« Tabloul este o serie de pete care se leagă între ele și sfârșesc prin a forma obiectul, zona în care
ochiul se plimbă nestingherit. »
Pierre Bonnard

« Arta este modul de a pune lucrurile în ordine, la locul lor, pe măsura lor. »
Le Corbusier

« Nici un obiect nu are dreptul la o viață independentă , fiecare face parte dintr-un întreg (…). »
Roger Bissière

linii de forță și dinamică vizuală

Înlănțuirea elementelor principale ale tabloului (forme, culori, trăsături, tușe, texturi) și a intervalelor
dintre acestea creează mișcări ce se desfășoară pe lungime, pe lățime, în diagonală, în curbe sau în zigzag.
Aceste direcții, mai mult sau mai puțin aparențe, sunt liniile de forță (numite și directoare sau linii dominante).
Când privirea explorează o imagine, acestea îi orientează direcția și sensul parcursului.
Experiența spectatorului și obiceiurile sale de lectură (de la stânga la dreapta și de sus în jos, în
majoritatea culturilor) influențează percepția și decodajul unei compoziții.

Liniile de forță structurează compoziția, impregnând-o de expresivitățile lor respective.

Fie că rezultă din elanul spontan sau dintr-o căutare intenționată, orientarea liniilor de forță este
determinantă în estetica și expresivitatea globală.

Orizontalele lărgesc vizual imaginea, evocând orizontul, etalarea planurilor, profunzimea ; ele conferă
compoziției un sentiment de calm și au un efect odihnitor.

Verticalele alungesc vizual imaginea, slăbind profunzimea și oprind privirea ; ele pot da impresia de
rigiditate, dar și evoca înălțarea, măreția.

Asociate, orizontalele și verticalele produc o impresie de ordine, de echilibru stabil.

Compoziția structurată de linii de forță orizontale și verticale capătă un caracter static.
 Oblicele în schimb, rup monotonia și măresc dinamismul – evocând mișcarea, acțiunea, schimbarea.
Compoziția structurată de linii de forță oblice dau imaginii un caracter dinamic.

Oblicele ascendente (din stânga-jos spre dreapta-sus) posedă o expresivitate optimistă.

Din înlănțuirea de forme stânga-jos spre dreapta-sus, rezultă o diagonală ascendentă, un « crescendo »
– care are conotații că evoluția, expansiunea, speranța.

Oblicele descendente (din stânga-sus spre dreapta-jos) pot avea o interpretare oarecum pesimistă.
Diagonala descendentă ce rezultă din succesiunea de forme stânga-sus – la dreapta-jos sugerează
descreșterea, pierderea de viteză.

Oblicele încrucișate creează ritmuri ce evocă vitalitatea, dar și opoziția, conflictul sau instabilitatea.
Compoziția structurată de linii de forță oblice capătă un caracter dinamic.

La rândul său, morfologia liniilor de forță este investită cu efecte psihologice și cu o simbolică variată.

Liniile frânte evocă ruptura, iar duritatea unghiurilor le poate conferi o expresivitate agresivă.
 Curbele evocă blândețea, grația, feminitatea, eleganța, dar și mișcarea.

Liniile ondulate sugerează mișcarea lina, curgerea, continuitatea și ritmul melodios.

Curbele închise delimitează spațiul, evocă recipientul unui conținut, creează o ambianța de intimitate ;
curbele concentrice focalizează atenția, creează un centru de interes.

Asociate, liniile de forță formează un traseu regulator care ghidează parcursul privirii.
Acesta este decisiv în lectura compoziției. În același timp, efectul sau poate fi subliniat – sau diminuat –
de către contrastele cromatice.

Traiectoriile liniare imprimă fiecărei compoziții în parte un caracter unic.

Distingem compoziția închisă și compoziția deschisă – însa în practică, cel mai des, caracteristicele
acestora se împletesc.

Compoziția închisă : traiectoriile converg de la periferie spre centru, dirijând privirea spre centrul
pânzei. Foarte eficace sunt curbele (mai mult sau mai puțin concentrice), închizându-se eventual în jurul unui
nucleu : rezultă o impresie de concentrare, de intimitate.
În Madona della seddia de Rafael, înlănțuirea curbelor, în acord cu formatul rotund, ghidează spre fețele
personajelor și creează o atmosferă blânda și securizantă.

În Ţipătul, Edvard Munch reușește să exalte sentimentul de teroare prin jocul de curbe – închise pentru
portretul fantomatic al personajului, și ondulate pentru decorul care îi face ecou ; mișcările sinuoase ale
cerului sugerează amploarea unei amenințări implacabile, care se dirijează spre primul plan prin
diagonala descendentă ce indică perspectiva.

Compoziția deschisă : direcțiile sugerează o continuitate dincolo de limitele cadrului, unele elemente
putând apărea doar parțial ; astfel, spectatorul își poate imagina un context mai amplu, din care tabloul
reprezintă doar o parte.
În Jocuri de copii de Pieter Brueghel cel Bătrân, grupurile dispersate depășesc în toate sensurile cadrul,
și în plan frontal, și în adâncime.

În Lupta Amazoanelor de Rubens, mișcarea debordantă ce urmează marile diagonale împiedică privirea
să se focalizeze exclusiv pe un centru.
 « Influența liniilor principale este imensă într-o compoziție. »
Eugène Delacroix

« Dacă la o compoziție deja interesantă prin subiect, adăugați o dispoziție de linii care mărește
impresia… »
Eugène Delacroix

« Admirabil echilibru al liniilor la Rafael. »

Eugène Delacroix

« Ochiul urmează căile pe care i le-a trasat lucrarea. »

Paul Klee

« Trebuie să te gândești înainte, după, dar nu în timp ce. »

Pierre-Auguste Renoir

compoziție și ritm plastic

Fie că sunt semănate de hazard, de inspirație sau pe baza une scheme bine chibzuite, elementele
vizuale ce compun imaginea generează ritmuri plastice variate.
Ritmul se exprimă în pictură prin constanța anumitor elemente plastice.
Un tip de linie, de formă, sau o culoare, pot reapare – similare sau metamorfozate, aglomerate sau
spațiate. Cadența lor va imprima ansamblului o particularitate expresivă.
- repetiția întărește motivul
- succesiunea regulată a motivelor întărește ritmul
- prin lipsa de firesc, excesul de regularitate provoacă un efect de surpriză

Ca și ritmul creat de sunete sau de mișcări, ritmul elementelor picturale constituie un factor de coerență
și de unitate.
Întotdeauna legat de emoție și de intenția semnificativă, ritmul poate fi lin, domol, sau dimpotrivă, alert,
viguros, trepidant.
Multiplicarea elementelor și intervalele mici generează o impresie de rapiditate ; formele masive și
spațierea încetinesc cadența.
La un număr egal de elemente vizuale, asemănarea dintre ele dă naștere unui ritm vădit, în timp ce din
metamorfozele lor și din iregularitatea dispunerii rezultă un ritm complex, mai discret.

Ca și în natură, organizarea elementelor într-o compoziție picturală implică rar o repetiție evidentă.
Variațiunile de morfologie, de orientare, de mărime, de textura, duc la ritmuri mai subtile, pe care privirea le
descoperă în timp ce apreciază și fiecare element în parte.
Dacă o compoziție decorativă poate prezenta motive identice și amplasate la distanțe egale, (repetiție
primară), ori alte raporturi simple (alternanța, simetrie), compoziția picturală se caracterizează prin
bogăția variațiilor formale.
Aceste variații fac ca repetiția să fie prezentă peste tot, și în același timp nicăieri.
Dacă elementele sunt relativ omogene, ritmul este puternic – pe când într-un ansamblu eterogen ritmul
se va exprimă în surdină.

În Peisaj la Estaque (1906) de Georges Braque, ritmul creat de gradația perspectivă este departe de a fi
monoton, datorită formelor și direcțiilor variate ale copacilor.
În Pătrate și cercuri concentrice de Wassily Kandinsky, cercurile opun grilei regulate o plastică variabilă
și asociații cromatice niciodată identice.
În Labirint distrus de Paul Klee, semne enigmatice, cu o morfologie similară, formează itinerarii vizuale
alambicate datorită direcțiilor și sensurilor în care se curbează.
 Vieira da Silva schimbă în mod constant ritmul micilor sale pătrate colorate ce configurează compoziții
labirintice.
Î n Boogie Woogie, Mondrian declină neobosit pătratul, însă echilibrează repetiția formală și cromatică
(roșu, galben și albastru) cu o infinită variabilitate a raporturilor spațiale și cantitative.
Multiplicarea unui motiv unic construiește un ansamblu de o regularitate frapanta. Acumularea de forme
asemănătoare, dispuse în rânduri și coloane, creează a un ritm repetitiv, obsedant.
Andy Warhol alege adesea pentru serigrafiile sale un motiv unic, cu conotații de prestigiu sau de
popularitate (Mao Zedong, Marilyn, Elvis, Liz Taylor, printre altele). Prin multiplicare, acesta se vede
întărit, însă în același timp, reproducerea în serie îi diminuează forța, desacralizându-l oarecum.
Elementul « același, dar diferit » al amprentelor lui Claude Viallat este o forma simplă, reprodusă
mereu cu un gabarit și retrasată apoi cu pensula. Variațiile motivelor obținute – uneori greu de detectat –
sunt datorate aleatoriului execuției manuale.

Simplu sau mai sofisticat, ritmul plastic însoțește todeauna percepția lucrării.
Asemeni sunetelor dintr-o piesă muzicală sau mișcărilor unui dans, formele, culorile, liniile, tușele, se
succed, se înlănțuie și revin, creând astfel un parcurs vizual plin de mișcare, ce îl face pe privitor să uite
imobilitatea obiectivă a tabloului.

« Compoziția este o organizare de analogii. »

Eugène Delacroix

« Mânuirea culorilor și a liniilor e o adevărată diplomație, pentru că adevarata dificultate

este tocmai să le pui pe toate în acord. »
Raoul Dufy

« Ritmul este pentru timp ceea ce este simetria pentru spațiu. »

Eugène d'Eichtal

reguli și emancipare

Ca și oricare alt aspect al creației, modul de a compune revelă lumea interioară a pictorului,
temperamentul și cultura sa – de unde abordările diferite.
Expresie a experienței și a intuiției colective pentru unii, sau rețete de atelier sterile pentru alții, principiile
de compoziție nu înlocuiesc niciodată inspirația și exprimarea spontană.
Dacă respectul lor nu garantează un rezultat fericit, nici non-respectul lor nu duce neapărat la
capodopere.

În numele libertății de creație și a instinctului, unii artiști resping orice regulă sau tipar. Ancorați profund
în trăirile emoționale, ei experimentează și inventează fără a datora prea mult culturii, de unde și originalitatea
pe care o degajă lucrările lor.
În special la pictorii din zona artei brute sau singulare, dispunerea formelor este dictată de subconștient
și de pulsiuni instinctive ; pictorii de sensibilitate expresionistă sau suprarealistă împărtășesc în mare
măsură această abordare. Departe de căile bătute ale artei tradiționale, aceștia nu sunt neapărat lipsiți
de cultură artistică sau de capacități intelectuale ; unii dintre ei își găsesc inspirația în desenele copiilor,
în preistorie sau în artă primitivă.

A compune fără idei preconcepute lasă mai mult loc intuiției ; datorită spontaneității dispunerii formelor,
privirea spectatorului se simte orientată, și nu dirijată.
Indispensabilă creației, emanciparea de formule și rețete nu înseamnă neapărat refuz sau ignoranță.
În plus, transgresarea unui principiu poate fi justificată de căutarea intenționată a unui efect expresiv
anume. Astfel, ceea ce în mod obișnuit este proscris, se poate dovedi purtător de sens.
- simetria compoziției (imobilitate) poate fi o alegere voluntară, pentru a evoca calmul, concentrarea
- absența oricărei repetiții subliniază unicitatea motivului reprezentat
 - o relativă anarhie a formelor produce impresia de agitație, de evoluție
- lipsa de echilibru a compoziției poate sugera mișcarea, transformarea

Atunci când sunt menite să încarneze seninătatea, interiorizarea, spiritualitatea, corpul și chipul uman
sunt reprezentate în posturi simetrice, din față (Buddha, idoli sau alte divinități).
La cealaltă extremă, portrete în mod voluntar destructurate (Soutine, Picasso, Francis Bacon, Adrian
Ghenie) traduc în mod voluntar furtunile si haosul interior.

Având o origine intuitivă, codurile compoziției sunt flexibile ; în mare parte artistul le descoperă singur,
de-a lungul experiențelor proprii, le reinventează și le folosește chiar și fără a-și da seama.

Puțin contează dacă pictorul urmează sau nu codurile validate de experiența trecutului ; de altfel, în
fiecare context în parte, acestea interacționează cu mulți parametri – e imposibil să cântărești totul atunci când
ai ceva de exprimat.
Creația nu se realizează urmând niște principii ; în schimb, acestea se pot dovedi salvatoare când
intuiția nu reușește suficient să slujească intenția.

Într-o anumită măsură, unele criterii pot da artistului o idee de interpretarea pe care subconștientul
spectatorului ar putea-o da lucrării sale.
De asemenea, conceptele permit exprimarea verbala, critica, schimburile de idei.

Dobândite prin cultura sau decurgând din experiența proprie, principiile de compoziție sunt instrumente
de creație. Unele devin reflexe și definesc stilul personal.

« Iubesc regula ce corectează emoția și emoția ce corectează regula. »

Georges Braque

« Mintea intuitivă este un dar sacru iar mintea rațională este un servitor credincios. »
Albert Einstein

« Arta este un amestec de emoții și de impresii în care inteligența trece înaintea intuiției sensibile. »
Jacques Villon

« Artistul trebuie sa aibă ceva de spus. »

Vassily Kandinsky