Cuvânt înainte

Schimbările de tot felul, tehnologia și ecranele nu ne pot îndepărta de întrebările fundamentale ale
existenței, de emoții și de dorința de a le împărtăși.
Tocmai de aici vine puterea artei de a înfrunta proba timpului cu seninătate.
După o lungă așteptare în sertar, scrierile mamei mele, Natalia Poșa, păstrează nealterată
prospețimea trăirilor ce le-au dat viață si care le fac demne de a iesi din uitare.

Autoarea experimentează mijloace de expresie variate, călăuzită însă de aceleași constante. Cu

pasiune și fantezie, ea cerne cu o privire nouă multiplele fațete ale lumii și ale naturii umane, precum în :

Sisif – Personificare a efortului perpetuu, a luptei dintre aspirație și determinările exterioare. A

căutării existențiale, a acceptării și a voinței de a da un sens superior strădaniei.

Labirintul – Metaforă a introspecției, unde revolta și căutarea se metamorfozează progresiv într-o

interogare asupra părții de umbră a sinelui. Un parcurs inițiatic al asumării, în care victoria asupra
întunericului este punctul de plecare al concilierii cu sinele.

Pe malul fluviului – reverie în care introspecția generează viziuni fluide, ample, cosmogonice.

Sonete și rondele – Veșmântul clasic conferă experienței proprii, trăirilor și nostalgiilor un soclu
durabil.

Arderea cuvintelor – poeme – exprimând pasiunea statornică a autoarei : împărtășirea trăirilor

prin cuvânt. Inseparabilă de îndoieli și de interogații.

Poeme scurte – Instantanee ce captează cu spontaneitate imagini impresioniste sau imagini

mentale fugace.

Omagii – Trecută prin filtrul personal, cultura este la fel de fertilă ca însăși natura sau viața.
Referința culturală este asumată cu admirație și revendicată cu recunoștință.

Poezii pentru copii – publicate și inedite – Un univers ludic, în care inocența copilăriei își dă
întâlnire cu creativitatea și înțelepciunea viețuitoarele naturii. În care autoarea nu uită să strecoare
dragostea de limbă și de cuvânt.

Darul autoarei de a descoperi frumusețea și farmecul în ce tot ce este efemer și lupta cu îndoielile
se însoțesc cu aspirația spre valorile spirituale, permanente, durabile.
Această articulare dintre delicatețea simțirii și îndâjirea căutărilor conferă creației sale o alchimie
complexă, singulară.

Carmen POŞA, 2023

Sisif – Personificare a efortului perpetuu, a luptei dintre aspirație și determinările exterioare. A căutării
existențiale, a acceptării și a voinței de a da un sens superior strădaniei.

SISIF
– poem epic –

Nu !
N-am să mor
Nu la urcuș ! Știu bine.
Și stânca ?
Nu, nici stânca nu mă va strivi !
Ființa mea întreagă atunci e Încordare -
un arc întins în fiecare fibră:
în mușchi,
în nervi,
tendoane,
în gânduri și-n privire,
încât nu-i timp în carnea mea nici pentru-un spic.
Atunci sunt luptă, ardere-ndârjită
Să pot !
Să vreau !
Să pot să vreau să pot.
Și ochiul meu afirmă,
și pasul meu afirmă,
și muntele cu arbori și ierbi : „A fi, a fi”.
Cărarea către piscuri e strâmta și-nțesată
de pietre și hățișuri,
nu-ncape „a muri”.

În vârf,
când să aplec
să-mi las povara,
atunci se surpă cerul între noi.
Desprinderea de sine a trudei ce-am trudit-o
și-n hău rostogolirea făr-un strop
din vrerea mea
îmi rupe propria ființă-n două :
E una răzvrătire pân' la urlet
și alta deznădejde pân' la
scrum.
O, sentiment nevolnic al frustrării,
tu arzi triumful caznelor plătit
cu aur
de sudori...
Ci numai muntele fiindu-mi martor,
El, bunul, răbdătorul înțelept,
îmi dă izvorul, cu unda
să mă spăl
și mie mă redă din nou
 născut.

La coborâș,
când vin târându-mi pașii,
mă biciuiesc
cu șuiere
stridente
și fac măscări
țâșnind furiș și sprinteni,
mici spiriduși
din bezne,
hliziti
țipând
în șoapte,
cu buzele lipite de dinți:
„Ssissif ! Ssissisffff”

De pe costișă, mă pândesc din umbră

capcane,
ochi de sticlă și genuni
și pași nestruniți
mai șovăielnici
alunecă prin mine
în marasm.
Mă mai salvează stropii de pe frunze,
cei nefiresc de mari
ce-au înflorit la ultima urcare
și-n care mă privesc
pe mine cel de-acum alături de cel de-atunci,
și-nspăimântat de clipa devastată
alerg să-mi plec grumazul sub povara
prin care știu că pot ramâne Eu.

Tot urc
și urc
și doar
ajuns
în pisc
dau drumul unui glas sfâsietor și lung.
Nici timpul nu-l măsor, ori nu există timp,
când știi
că nu-i nimic
în el
să poți
schimba.

Măsor
cu pas
cu pas
 în carnea mea,
măsor -
Răboj pe munte scriu cu fiece călcat...
și când privesc-napoi văd urmele-n zig-zag -
un cânt
strivit sub pași
în stânci
în colb
sunt eu.

Atât am vrut
să pot
cutez
să vreau
atât:
Să strâng în mine tot ce ochii mei cuprind,
Să trec în munte tot ce-n stropul meu închid,
să nu
m-acopăr
stând
cu somn
etern
de viu.

Știu, știu ! Te vei rostogoli din nou în vale.

Nici nu mă plâng, nu caut stavili să-ncerc
să
te
opresc.
O clipă numai vreau să-mi pot gustă
triumful
amar,
cu-atât mai mare,
cu cât mai greu m-apeși neiertător.
Tu nu știi, nu !
Și nu poți niciodată:
Plecându-mă sub ține, te-am supus,
Și totuși doar atât îți sunt stăpânul,
Cât pot să te ridic și să te car în cârcă,
pe munte
sus.

În Golful Corintic priveam fără de gânduri

în undele vremii ferite de treceri -
o clipă scăpată din matcă-i alături,
enorm dilatându-se că o uitare
a toate ce sunt și ce vor...
De platină peștii jucau în lagună
prin cercuri de aur ușor lunecându-și părelnicul zbor.
Un șipot de-arginturi, de ceară și miere,
curgea în văzduhul florit dinspre țărm
și lacrimi de struguri striviți sub săruturi
și zumzet de raze urzite-n miresme
păreau să-mbuneze și zeii din cer.

Atâta tărie să-mi curgă prin vine,

atâta ființă foșnindu-mi visări,
de parcă fierbeau mustăriile-n cruguri
și vinul vuia prin tuspatru de zări.

Nu drumul, nu trudă, nu stânca tiranică,

nu iar
prăbușirea
și iar...
Am forță destulă s-o iau de la capăt.
M-ascultă cu râvna și mușchii și munții.
Răbdarea mea n-are
hotar.
Eu pot să renunț la triumf și victorie,
asemeni
cu piatra
să fiu.
Dar cui folosește s-alergi și să sângeri ?
Cui trebuie noul efort, renunțarea?
Cui, urma de rouă pe drumul pustiu?
Nu drumul-abruptul, nu stânca năvalnică,
mă seacă,
mă frâng,
devastat ;
Ci neantul de-afară, neantul din sine.
Nonsensul suirii pe culmea zadarnică.
Nerostul a tot ce-am
luptat.

Privește ! Saltă piatra hohotind în vale

și hohotele ei de râs te pălmuiesc
cu palmele de rană vie, ale tale.

O, nu-i chip aici în pisc să-mpietresc

ca ploile-mplinite chipul să mi-l spele
să stea spălat de cer obrazul lui împărătesc.

Aproape, mai aproape să ramân de stele

o stea auzul pângărit să mi-l aline
cu-alint trecându-și gheața-n lacrimile mele.

Nu-ntreba truda pentru ce și pentru cine ;

sătul sunt, ros, de întrebările aceste
ce rod ființa strânsă între rău și bine.

Ci nu e chip să-mpietresc aici pe creste

și iar cobor, să curm mai iute hohotirea,
cobor să urc din nou mai sus, cercând a trece peste
acele praguri ce în noi le crește firea
sau încă peste-acele ziduri, nou zidite
din nimbul frunții și din umbrele staturii
și fără care ele-ar ramâne chircite.

Tu, jugul meu nenoimic

purtat cu îndârjire,
ajuns acum pe creastă
lipsit de bucurii,
nu te arunc departe,
nu chiui,
nu mă scutur ;
deși sleit de vlagă,
deși sfârsit și searbăd,
te-aș mai târî spre cerul ce fuge tot mai sus.
Te-aș mai târî spre ținta
mereu îndepărtată
dar încă mai râvnită
fiindcă neatinsă
dar demnă de atins.
Ci linia îngustă:
- ”dincolo nu se poate” -
îmi năruie și vrerea
odată cu granitul :
ne dărâmam în noi.
Scăpat sunt de povară,
dar nici o fiară-n mine
nu cânta,
nu tresare.
Privesc în jur-împrejuru-mi...
Nu-i nimeni să-mi răspundă.

Am biruit, sau poate eu însumi sunt învins.

Și când sunt oare liber : acum, când lepăd jugul,
sau jos, când fără silă și fără șovăire,
decis, îmi plec cerbicea să mă înham la el ?
Și când sunt mai puternic ? Când tot o încordare
smulg din pamânt bazaltul, că să-l urnesc din loc ?
Când stors de-atâta zbucium, de drumuri irosite,
strig inimii să bată, la mușchi să se contracte
și poruncesc cenușii din nervi : „Mai poți ! Mai poți !”
și-o fac să se-nfioare de-o flacăra albastră
strunindu-și herghelia
și zimbrii,
șerpii
toți ?
Sau când îmi spun: Aruncă ! Azvârle-această stâncă !
Nu te supune nedreptei legi !
Și n-o sluji !
Rămâi deștept în vale
sau mândru sus, pe culme.
Neclatinat, așteaptă să-ți cadă-n spate cerul
și hăul dacă urcă,
stai neclintit deși...
Ori toate sunt totuna : efortul, deznădejdea,
revolta și-mpacarea,
a fi stapân supus?...
De mă sfărâm în goluri,
de mă zdrobesc de creste,
de urc sau mă destramă jos cnuturile, lent.
Totuna e ? totuna ?
Durerea, bucuria ?
Și care-s eu, lucidul ?
Și care cel dement ?

Stau limitele fixe în prag și-n coperișul

acestei hrube strâmte în care-mi depăn firul
și însăși înclinarea este dată:
aici încep, și dincolo-i sfârșitul:
e un sicriu în care-s pus de viu.
M-apasă moartea nu din greul stâncii,
mă soarbe-ncremenirea nu din lutul lunecos:
din veșnică mișcare-n nemișcare
mă trece alergarea repetată,
mereu aceeași,
la fel în sus
și-aidoma în jos.
Să fac ceva !
Va trebui odată
să sparg sicriul,
cercul blestemat.
Să sap !
să sfarm !
Să fac mai plat gorganul !
Tot nu-mi va fi aceasta de folos !
Căci limitarea-n sine tot ramâne;
chiar mai abrupt de-ar fi, o opintire-n plus totuna e !
măcar să urc mai sus !
Să fac ceva !
Să născocesc în mine
acea-ncordare fără scăzământ
să crească zi de zi dintr-o sămânța
sporindu-i cercul fiece urcuș:
Un arbor voinic ce aruncă norii
sus, peste marginile sferei de-ntuneric
în Calea Laptelui, ori sub pamânt.

Credeam că-l modelez, tot framântându-l

acest pamânt – colos placid, inert -
Și piatra c-o sculptez. Crezut-am oare ?
Și de-am crezut, cum voi putea să-mi iert ?
Dar cum să dai un chip, când totul se dizolvă
Cum s-alegi un... când vrei să nu te-nșeli ?
Intransigenta marmură polară,
Îngheață-acest șuvoi de șovăieli.

Pe cât mă sap în el, și el se sapă

în carnea mea, cu stânci și grohotiș,
un tatuaj din creștet pâna-n talpă,
cu vârci de vreji zvâcnind în curmeziș.

Dar nu vreau,
ori nu pot,
și nu vreau să mai pot
să-ngenunchi,
să mă zbat
gârbovit
sub povară !
Să mă-ncalece monstru-ale cărui orbite
nici nu știu de lumină, de lacrimi-surâs,
Să trăiesc robotind,
copleșit
de nevoi,
să n-am când, cât de cât,
să-mi pun cer
în priviri
și inele de golfuri
 pe degete
stângi.

Cărările grele de rouă se-afundă

în tălpile zob
Și mâinile orbecăie
semne
în zarea de tuci
fumegând.

Vin țărmuri de baștini,

să-mi lîngă
genunchiul
zdrobit
de mister.
Cu dangăt de clopot în gură
corole
îmi sar
din noroi.

Apleacă, apleacă
un stânga
mai mai
și oricând,
să scuture clipa
din care
se-adună
mănunchiul de vânt.

Vezi urma în iarbă pe care-ai strivit-o

călcând cu viața de care ți-e silă
atâta viață ce nu vrea să moară ?
Te uiți cum se zbate și cearcă să scape,
cum vrea să respire, să umble, să cânte
furnică și greier, ferigă, lichen ?
Și mușchii tăi, nervii, întreabă-i, ascultă-i,
ascultă-i cum freamătă, țipă că nu pot
să lase să sece șuvoiul de vlagă ;
te-mpinge spre piatra ce-i macină ca...
și brațele, iată, se-ntind amândouă,
și pieptul strâns-strâns, de magnet se lipește,
grăbiți omoplații cântând se-ncovoaie,
căci nu a trufie,
nici a umilință
o vor.
O, tot ce e viu se agită și luptă
să biruie somnul și noaptea, nimicul.
Aceasta-nfrățește albina cu aștrii,
Pe tigru, pe lupul
cu mielul
jertfit.

Privește la toate, socoate și-alege,

alege tu singur, tu liber alege,
tihnirea din mlaștini sau truda spre piscuri
pe drum poticnit.

S-a îmbufnat privighetoarea vreodată

că nu-i durează în văzduh dantelăria unui vis ?
Cunoști copac să-și taie calea cu frunzișul
prin sol-subsol crescând în sensul interzis ?

Ai întâlnit, ai auzit de-o floare

ce-ar ține boarea și nectarul în potir, să nu le dea
nici vântului, nici ploilor și nici albinei,
doar năzuind să prindă-n mreje pui de stea ?

Tu însă-ai vrut să țintui clipa, și în tine

să-și recunoască Demiurgos chipul său ;
Îndură deci și nu cârti, și nici în silă
să urci cu stânca
drumul
dealul
ce-i al tău.

Lasă-mă, pasăre,
lasă-mă pietrelor,
Uită-mă, zborule,
vreau să te uit !
Du-mă cu pulberea
pradă adâncului;
Hrană pustiului
hăului mut.

Stinge-ți luminile,
mută-ți cărările,
Steaua mea harnică,
stea fără rost !
Ca să-mi vezi urmele
trudnic săpatele,
Azi dispărutele,
parcă n-au fost.

Curmă-ți murmurele,
tulbură-ți undele,
Seacă-ți izvoarele,
râule blând !
Plânsul tău macină
râsul tău clatină,
Piatră și suflete,
munte și gând.
De unde,
de unde ?
acest bărzaune
ce-mi bâzâie-n creier și nu-mi da răgaz ?
De unde,
de unde ?
Răsare anume,
l-alung
și se-ntoarce și face-n necaz ?
Cum vine,
cum vine ?
străină de mine
Această scânteie
cu umblet
perfid ?
Cărarea mi-aține,
furișă prin vine
Vicleană, se stinge când vreau s-o ucid.

Dar chiar mi-e straina

asa o jivina
ce fu sa-ncolteasca
în inima mea ?
De-i fara de vina
s-o scot
la lumina !
De ce nu-ndrazneste
sa spuna
ce vrea ?

Din când în când îmi vin chemări de

pe-un ocean.
Ce de departe și ce șterse îmi ajung...
A fost demult acel tumult
în pieptul meu ?
un vifor
aprig
ce-a lăsat
în trunchiul gol
un șuier lung.

Voi oameni,
oameni !
Fiți nebuni !
Fiți întelepți !
Și credeți !
Credeți !
Cât puteți !
O, cât puteți !
În pasul
 drept și apăsat
al celorlalți.
Așa să vreți...

S-aștepți tu, stâncă, bolovan de piatră !

S-aștepți tu, munte,
zidul meu
flamând !
Să așteptați voi toți că voi aduce
holocaust
chiar trupul ei
plapând.
Cum aș putea să dorm somn lin sub iarbă
Când lacrimile ei ce-ar picura
în veșnicie
ar străbate
zidul
și subpamântul
tot
l-ar inunda.

Nu, eu nu voi aduce jertfa asta,

nici pentru dobândirea
unui rai,
Nici pentru trăinicia cea de peste vieți,
și vremi
și fapte,
cele mai...
Mai bine-mi plec mai îndârjit cerbicea
și-mi reînnoieiesc
zadarnicul efort
Frumusețe-viață, îți înalț un templu
care durează
atâta
cât îl port.

Voi stăvili revolta-mi

cum stăvilesc și stânca
pe coastă împingând-o spre muchea înalțimii
să urce fără zbateri
și fără să sfideze
curata nepăsare
a tot ce mă-nconjoară:
materie și viu.
Căci pe când totul urcă și cade
fără sine
urmând porunci înscrise
în firea ce dintâia
eu valurilor oarbe
opun sforțarea calmă,
 lucidă,
să le-ngrădesc puterea,
să le abat din drum
ca să ajung la țintă,
la limita de sus.
Căci știu să-mi plec grumazul,
dar să răstorn și munții,
vulcanul, de-ar irupe, mă-ncumet
să-l opresc
în pieptul meu proptindu-l,
decât să stau nevolnic, când potopeste crângul
și-nabușă izvoare
și cuibul ciocârliei îl năruie-n neștire
sub lava fumegând.

Va trebui să dau profil acestui drum mergându-l

și piscului un nimb să-i împletesc,
chiar de va fi din nervii mei și mărăcini și sânge,
chiar de i-aș pune inima drept torța,
cu pulsul meu, cu deznădejdea și nădejdea s-o hrănesc,
să miluiasca zările cu dor,
va trebui să cresc un miez acestui munte
să nu mai sune-a gol, tehui.

Să leg aceste urme greu săpate

în carnea mea, în oase, în creier și-n pamânt,
să le topesc în fluiere de ode,
să le filtrez prin dulci viori și platini,
ca petrecute-n unde-grai, s-ajungă
în Calea Laptelui sau dincolo de.

Așa dobândi-voi acea libertate

acea biruință cu chip omenesc,
încet adunându-mi puterea menită
să nască samânța speranței infime
cu rouă de pietre,
cu lapte de stele,
cu flăcări de carne din sân s-o hrănesc.

Înșelătoare lucie jivină !

Mi-aluneci furișată, subtilă și tăioasă
pe firele acestea încâlcite
de doruri și dureri
din inimă spre ghemul
de-otrăvuri
și balsam
ce cresc
în umbre
de văiugi
și brazde,
cum mătrăguna crește printre bulgări
semeață, lânga pală albastrea ;
Și iar spre inimă aluneci rece,
pe ochi să-mi țeși
o sită de mătase,
o plasă
fină,
pânză de păianjen,
în care să mă prind
halal !
tot eu !
Cu limba lipicioasă și-ascuțită
răni largi
deschizi
pe care-n sârg le lingi
ca să m-alini
să pot trăi din nou,
și iar,
și iarăși
spre sațul nesătulei tale guri.

Nu nu
există libertate nu
există fericire nu există
decât
acest
munte
din cauza căruia nu pot vedea
cercul
perfect
al orizontului și
lumea mi-apare ciuntită și
stâmbă,
decât
acest bolovan atât de
negru mare hidos că un
păianjen
încât cerul nu-mi poate vedea
decât
membrele încordate mișcându-se ca
ale une broaște
țestoase
nu nu există speranța nu există
libertate nu există numai viață
care vrea
cu orice preț
să existe chiar
fără
libertate
fără
speranța
fără
bucurie.

Doar că viața e sigură că ea cuprinde

în ea însăși speranța
libertatea fericirea tot
tot în ciuda a tot
ce
nu
există.

Adevărat,
viața ?
numai viața ?
Oricum viața ?
Și cu orice preț ?
Dar n-ai văzut pe cei ce și-o refuză
când ea le-închide calea demnității ?
N-ai întâlnit pe cei ce-și cată moartea
când viața
nu le mai oferă nici un vis ?
Sau pe acei ce-o dau cu tot cu visuri
pentru ceva ce pâlpâie mai sus ?
Viața ?
Poate.
Trupul urlă : numai viața !
Dar gândul are altă lege-a lui.
Nu-s oamenii numai gândaci, amoebe,
ci sunt și zei,
cum ei s-au plăsmuit
dorind.
Tu,
Prometeu,
le-ai dat acea scânteie
ce le nimbeaza frunțile cu-un timp
mai darnic decât însăși nemurirea,
căci el
părtaș îl face
la vieți
din câte bucurii și atâtea ere.

Și dacă tot mai greu e povârnișul

Și tot mai greu îl urc de fiecare dată,
îmi pare mai strălucitor,
mai mândru,

Statura lui mai susă și mai altă...

Dar cum
să vreau
 să stea -n picioare stânca
atât cât n-am știut s-o locuiesc ?
Și cum
s-o țină
muntele
pe creștet
atât cât eu nu l-am îmbrățișat ?

De ce mă mir că nu durează nici o urmă

a călcăturii perindate-n nerăgaz,
când una nu se prijina pe alta
niciuna neprimind de la cealaltă
un cap de frânghie ce le-ar lega ?
Niciuna nu răsună-n celelalte
și stau cu bulgări grămădiți în vrac,
lipsind un sunet care le-ar semna.

Va trebui să dau un suflu-acestui munte,

cu unghiile miezul deghiocându-l,
să rup cu dinții
cu tălpile, cu trupu-ntreg frământu-l
iar pietrei, modelată cu spinarea
și genunchii
cu tâmplele,
cu geană
netezită
îndârjit,
va trebui să-i deslușesc un chip odată
chiar dacă-ar fi negarea mea prin dânsa
negarea lor prin mine dac-ar fi ;
Va trebui să dau un chip acestei pietre
și drumului un zbor
va trebui !

Statuie
mișcătoare-a
perpetuei
strădanii
ce, chiar zădărnicită,
din sine-și ia un sens,
un strop stapân
pe sine
ce-și caută
noi fețe,
le șlefuind
cu trudă,
iscând un cânt
de raze
sub clopotul
imens
Tu,
călău inocent
Nu voi da îndărăt !
Fără teamă și fără speranța, oricât...
Mă aștepți, nu m-aștepți,
am venit,
am venit !
Fericit că exiști,
fericit că te am,
că mai pot să te duc fericit,
fericit.

Despre autoare

Natalia POŞA (1922-1990, Botosani)

Licențiată în psihologie–pedagogie, profesoara Natalia POŞA a contribuit

la formarea mai multor generații de educatoare și învățători, la Liceul și
Institutul Pedagogic din Botoşani.
S-a bucurat de preţuirea botoşenenilor pentru cultura şi talentul său literar,
dar și pentru dăruirea ce a marcat o activitate didactică diversă : a predat
limba și literatura română, franceză, a animat activități artistice.
Din păcate, numai o mică parte din creațiile sale a cunoscut lumina tiparului. Cartea de poezii
pentru copii preşcolari și şcolari mici „Cine eşti tu, primăvară ?” (Editura Ion Creangă 1988),
publicată cu puţin înainte de căderea comunismului, nu a beneficiat de o distribuire prea largă.
Cu atât mai puțin alte creații literare – majoritatea inedite – și care reflectă un univers plin de
sensibilitate și de imaginație.
În afară de ecoul pe care le-ar putea avea asupra cititorului, poemele sale par înzestrate cu o
chemare în plus – cea de inspira. Cea de a trezi imaginația și de a suscita noi idei creative – și poate
că nu numai în domeniul literar.
Dupa ce am tehnoredactat manuscrisele, ideea că acum aș putea îndeplini o dorință a mamei mele,
exprimată pe vremea când eram studentă la Arte Vizuale, s-a impus ca o evidență. Astfel, unele
dintre lucrările mele, deși pictate înainte de a mă implica în publicarea acestui volum, participă la
prezentarea sa grafică.
Carmen POŞA
 Mulțumim cititorilor
pentru interesul acordat
și pentru a face cunoscut acest conținut
prin distribuirea link-ului pe rețelele sociale.

© Carmen Posa, 2023

Autor : Natalia Poşa

Co-autor, coperta și prezentarea grafică : Carmen Poşa

Reproducerea, integrală sau parțială, este permisă numai în scop non-comercial

și cu condiția de a se menționa numele autorului si titlul volumului.
Orice utilizare comercială fără consimțământul autorului
sau al succesorilor săi în drepturi sau cesionari, este ilegală.