Demers artistic și abordare practică

Demersul artistic se referă atât la ideea inițială, cât și la materializarea sa. Exprimarea personală în
pictură este fondată pe o intenție expresivă, care determină alegerea mijloacelor capabile să o transmită
spectatorului.
Precizat sau nu de către pictor, demersul implică deci un punct de vedere, un angajament personal, un
mesaj ; acestea pot decurge din motivațiile interioare ale artistului și din centrele sale de interes : aspirații,
reacții și sentimente față de mediul exterior, teme de predilecție, afinități artistice.
Pentru a pune în practică ce și-a propus, pictorul selectează opțiunile expresive (structura
compoziției, cromatica, factura, etc.), materialele adecvate (natura și formatul suportului, instrumentele, etc.),
cât și metodele sau procedeele.
Demersul este germenul și în același timp procesul de devenire al lucrării.

Când se referă la ansamblul operei unui pictor, demersul este viziunea globală a autorului, constantele
care o definesc și care o demarchează.
În contextul elaborării unei lucrări anume, demersul creator desemnează firul conducător – de la declicul
inițial și până la elementele care servesc la atingerea scopului vizat.
Emanând de la personalitatea creatorului, un demers artistic nu poate fi decât specific și original ; el
caracterizează opera și singularizează autorul.
Elaborarea unui demers presupune o introspecție ce identifică factorii declanșatori ai proiectului (ce
dorește artistul să exprime, concepțiile și emoțiile care îl ghidează), urmată de definirea unui itinerariu de
realizare.
În practică, cele două aspecte se pot suprapune, confunda și redefini, în funcție de evenimentele ce
jalonează procesul de creație.

Realizarea lucrării poate oscila între o metodă structurată în etape precise, și o execuție spontană, ce nu
anticipează acțiunile.
În creație nu există o metodă unică și imuabilă ; trecerea în revistă a abordărilor practice uzuale poate fi
o bună premisă pentru inventarea propriilor reguli.
Experimentând diversele posibilități se capătă deprinderea de a conduce un raționament, de a urmări un
obiectiv și de a trasa itinerarul de urmat pentru a-l atinge ; în subsidiar, și capacitatea de a exploata
neprevăzutul.
Fie că este condus metodic sau mai curând de intuiție, procesul de realizare trebuie să rămână deschis
în permanență căutărilor și chiar schimbărilor de drum.

« Trebuie să gândești, ochiul nu ajunge. »

Paul Cézanne

« În pictură există a ceva în plus, care nu se explică, dar care este esențial. »
Pierre-Auguste Renoir

« Pictura nu va putea reda misterul realității decât dacă pictorul nu știe cum să procedeze. »
Francis Bacon

« Sa lucrezi gândind. Sa judeci fără a gândi. »

Pierre Bonnard

pe etape – sau « alla prima » ?

Abordarea clasică este lucrul pe etape, ce elaborează lucrarea în mod progresiv. Aceasta este o
strategie care adoptă o linie clară de conduită în vederea unui scop definit.
Divizarea lucrului în etape este o metodă pedagogică, transmisibilă.
Etapele sale structurează parcursul în mod ordonat :
 - activitatea de căutare : reflexie asupra subiectului, documentare, analiză, decantarea ideilor și a altor
elemente de luat în seamă
- elaborarea mentală a imaginii
- proiectarea mentală a transpunerii (identificarea mijloacelor plastice și tehnice)
- crochiul de concepție ; realizarea de versiuni permite a se testa eficacitatea punerii în pagină
- schița mai dezvoltată (opțional) – pe un format mai mare, eventual cu valori/culori ; uneori, elemente
ale compoziției sunt aprofundate separat, prin studii
- transpunerea schiței pe suportul de destinație trasează structura generală a compoziției
- eboșa – primul strat de culoare, care dă ideea generală asupra cromaticii ; în strat subțire, eboșa
permite modificările cu ușurință
- pictarea propriu-zisă – aplicarea straturilor de culoare care vor rămâne vizibile pentru privitor, de obicei
cu o materie mai consistentă, implicând de obicei reveniri și suprapuneri
- finisarea : precizarea / detalierea unor elemente, ajustarea unor tente
- vernisarea, care uniformizează eventualele diferențe de strălucire ale stratului pictural și, mai ales, îi
asigura protecția.

Căutările picturale nu încep deci neapărat cu acțiunea imediată ; iar de cele mai multe ori, timpul investit
în etapele pregătitoare scurtează parcursul de realizare.
Faptul că elaborarea precede execuția este securizant. Divizarea în etape a lucrului optimizează
timpul și permite luarea a deciziilor fără grabă.
În practică, aplicarea progresivă a culorii de la subțire la densă optimizează timpul de lucru.
Consacrată de pictură în ulei și adoptată adesea la acrilice, eboșa subțire permite continuarea lucrului
fără timp de așteptare. .
Planificarea fazelor succesive nu reduce realizarea picturii la o simplă muncă de execuție. Fiecare etapă
este are rolul de face să evolueze ideea inițială.

Eficace, metoda tradițională nu exclude spontaneitatea și inspirația de moment.

Un mod de lucru excesiv de metodic poate da un rezultat rece, impersonal.
Chiar dacă nu domină întru totul înlănțuirea de evenimente, pictorul o orientează spre rezultatul sperat.

« Cine gândește puțin, se înșeală mult. »

Leonardo da Vinci

« Să eboșezi cu o bidinea, să termini cu un ac. »

Eugène Delacroix

« Pictorul care transpune în practică prin evaluarea ochiului, fără judecată, este ca oglinda unde sunt
imitate lucruri din cele mai opuse, fără a le cunoaște esența. »
Leonardo da Vinci

« Numai cel care știe ce vrea, poate da greș. »

Georges Braque

« Nici o artă nu este atât de puțin spontană că a mea. Ceea ce fac este rezultatul reflexiunii și studiul
marilor maeștri. »
Edgar Degas

La polul opus, temperamente mai rebele nu se ezită să răstoarne orice ordine prestabilită, iar rezultatele
pot fi originale și surprinzătoare. Refuzul de a urma un « model », fie chiar și ieșit din propria viziunea, ca și
nevoia de a se exprima în modul cel mai spontan, duc la o execuție rapidă, ce se confundă cu concepția.
Metoda directă constă în aplicarea culorii « definitive » fără vreo pregătire prealabilă. Suprimând etapa
ebosei, uneori chiar și căutările preliminare, ea poate duce la realizarea lucrării într-o singură sesiune de lucru.
Faptul că realizarea și căutările sunt simultane favorizează exprimarea spontană.
A te lansa în aplicarea culorilor fără un proiect precis nu lasă prea mult loc normelor și clișeelor.
Artistul își descoperă lucrarea pe măsură ce o realizează ; formele și culorile din primul jet exprimă
emoția nealterată, ceea ce le mărește impactul.
 În același timp, maniera directă nu exclude neapărat o pregătire prealabilă, fie aceasta mentală, sau
materializată în crochiuri. Uneori aceasta se referă numai la execuție.
Ca și metodă de execuție, manieră directă sau « alla prima » nu este o invenție recentă. Ea se impunea
artiștilor Renașterii în tehnică frescei, care nu permitea greșeli și reveniri ; așa că aceștia executau
dinainte, pe hârtie, o « macheta » a picturii, pentru a o transpune pe perete mai mult sau mai puțin fidel,
porțiune cu porțiune.
« Alla prima » a devenit celebră și datorită picturii după motiv a impresioniștilor, obligați să picteze
repede, înainte ca schimbările atmosferice să modifice efectele de lumină pe care doreau să le capteze.
În pictura contemporană, maniera directă este o alegere deliberată : efectele luminii asupra motivului
ales pot fi fixate cu ajutorul fotografiei, iar culorile actuale permit retușurile cu o relativă ușurință.
Transpunere a unui proiect dinainte conceput sau a unei imagini mentale, metoda directă implică lucrul
rapid în culoare proaspătă, ce îndrăznește juxtapuneri, suprapuneri și interferențe fără a aștepta uscarea.
Gestul trebuie să fie rapid și sigur, fără prea multe reveniri, pentru a păstra intensitatea inițială a culorii și
urma instrumentului.
Prelungirea lucrului în culoarea proaspătă poate « obosi » culorile, care devin terne.
Pictura « din primul jet » este alegerea privilegiată a temperamentelor extrovertite, iubitoare de efecte
vizuale puternice, și care sacrifică fără regret detaliile, în favoarea unei tușe libere și expresive.
În pictura de șevalet, culorile de ulei sunt ideale pentru « alla prima », datorită supleții. La acrilice : a se
folosi culoarea în abundență, sau/și a se ameliora suplețea cu un produs dedicat (retardator de uscare).
A picta « alla prima » înseamnă să speri că primul strat de culoare va fi și cel bun, deci ultimul – dar și
asumarea riscului de porni din nou de la zero.
Modificările sunt bineînțeles posibile, după uscare ; chiar și reliefurile lăsate de un strat gros se pot
reconverti în avantaje.
În practică, cel mai des, abordarea metodică și execuția directă se împletesc. În funcție de necesitățile
creației, un proiect bine pus la punct poate fi deturnat de un efect al hazardului, iar o lucrare începuta sub
inspirația momentului poate fi punctul de plecare a unui demers foarte elaborat.
Metoda personală de lucru se fondează, de-a lungul experiențelor, pe modul propriu de funcționare și pe
aspirațiile creative ; ea trebuie să ramâna suplă, evolutivă, deschisă schimbărilor.

« În pictură, execuția trebuie întotdeauna să țină de improvizație »

Eugène Delacroix

« Ceea ce găsesc îmi spune ceea ce caut. »

Pierre Soulages

« Lucrurile trebuie să fie reprezentate așa cum le vedem la prima impresie. »

Paul Cézanne

« Ceea ce totdeauna încerc să fac, este de a elimina intervalul care separă gândul de acțiune. Ideal ar fi
să gândești și să faci în aceeași secundă, în aceeași fracțiune de secundă. »
Philip Guston

intuiție sau elaborare ?

Parcursul de creație nu poate fi niciodată întru totul predeterminat, el poate fi sinuos sau chiar
întortocheat. Reperele sale (investigarea subiectului, producerea de soluții posibile, evaluarea și alegerea
uneia dintre ele și deciderea modului de concretizare) nu impun neapărat un comportament anume : acesta
poate merge de la respectarea etapelor prevăzute, pâna la frâul liber dat inspirației, ce nu ezită să sară peste
una din ele, sau să le urmeze în dezordine.

Factor declanșator și fir conducător, emoția este însăși rațiunea de a fi a creației. Faptul de a acționa
fără idei preconcepute și de a privilegia « sufletul de copil » scoate la iveală emoții cărora arta le datorează
latura sa inefabilă.
 Numai că aceasta atinge dekavârsirea grație filtrelor intelectuale. Chiar la cei mai « instinctivi » dintre
pictori, emoția este inseparabilă de gândire.

Aceste două motoare ale creativității angrenează întreaga ființă, de la instinctele cele mai primare, pâna
la gândirea cea mai elevată. Dacă se poate vorbi de predominanța uneia, cealaltă nu este cu totul exclusă.
Elementul afectiv, emoțional, așa cum e întâlnit în creațiile infantile, este primordial nu numai în artă
naivă, brută, singulară, ci și în pictura fovistă sau expresionistă, sau chiar în unele abordări
impresioniste, abstracționiste, conceptualiste.
Componenta intelectuală pare asumată încă din preistorie : reprezentările rupestre sunt rodul unor idei
și credințe, formele stilizate ale artei egiptene se supun unui adevărat cod de simboluri, antichitatea
greco-română își reflectă în artă idealurile, Renașterea a elaborat fără încetare canoane și teorii.
În arta modernă și contemporană, intuiția și reflexia se împletesc în explorarea structurii interne a
lucrurilor și în dezvăluirea aspectelor inobservabile ale lumii. Teoria culorii – deși culoarea este
incontestabil asociată sensibilității – a revoluționat pictura și continuă să sprijine inspirația.
Intuiția nu ține neapărat de gestul spontan ; uneori viziunea pictorului este cea care relevă de intuiție.
Lucrări de valoare au fost realizate într-un mod extrem de elaborat, fără cea mai mică urmă de improvizație
sau de accidental.
Opera lui Mondrian, exemplu de căutare lucidă a perfecțiunii formale, de un echilibru cvasi-matematic,
nu este lipsită de poezie ; la fel și lucrările lui Vassarely, a căror ritmică e extrasă din formule științifice și
a căror percepție se bazează pe efecte optice.
Spontaneitatea poate duce la un rezultat frapant și transmite emoții puternice, dar aceasta nu este
suficient pentru a stabili o veritabilă comunicare și riscă să nu rețină prea îndelung atenția, dacă demersul este
confuz.
Comunicarea cu spectatorul se realizează când autenticitatea trăirii este în osmoză cu gândirea.
Acordul dintre acești doi factori indisociabili și complementari se negociază de-a lungul întregului parcurs
de realizare a fiecărei lucrări în parte.
Fiecare lucrare este o rezoluție unică a eternului « conflict » dintre sentiment și rațiune.
În practică, artistul, captivat de avansarea creației sale, nu se preocupă să distingă gândirea de emoție,
care alternează și se confundă.
Elaborarea nu împiedica sinceritatea simțirii, și nici nu exclude doza de aleatoriu proprie punerii în
practică.
Mulți pictori nu cred într-un rezultat satisfăcător în lipsa unui proiect prestabilit – însa alții au dovedit deja
contrariul, datorită încrederii în propriul instinct.

« Emoția nu se adaugă, nici nu se învață : ea este germenele, iar opera este ecloziunea. »
Georges Braque

« Mâna este cea care face totul, uneori fără intervenția minții. »
Pablo Picasso

« Emoția artistică încetează acolo unde intervin analiza și gândirea. »

William Blake

« Arta e un amestec de emoție și de impresii în care inteligența trece înaintea intuiției sensibile. »
Jacques Villon

« Iubesc regula care ajustează emoția. Iubesc emoția care ajustează regula. »
Georges Braque

« Arta este frumoasă când mâna, mintea și inima lucrează împreună. »

John Ruskin