TEHNICI ȘI PROCEDEE

Conținutul emoțional nu poate fi străin de tehnica în lucrarea care a fost realizată.

Cuvântul technică are două sensuri în vocabularul picturii :

- primul este sinonim cu cel de medium (acuarelă, acrilic, ulei, etc.)
- al doilea desemnează procedeele practice utilizate de artist (și prin extensie, măiestria acestuia).

Tehnicile, procedeele și îndemânarea în execuție sunt aliați neprețuiți al creativității, atâta timp cât nu
devin scop în sine și rutină.

« A picta nu înseamnă a vopsi. »

Jean Dubuffet

« Nu scopul este interesant, ci mijloacele cu care ajungi la el. »

Georges Braque

« Eu nu cred în improvizatori. În realitate, marea artă este totdeauna produsul unei extraordinare
abilități tehnice. »
Federico Zeri

« Nu tehnica face opera de artă. Cel care o face este conținutul pe care i-l dă artistul, bogăția ei
emoțională și deschiderea de spirit. »
Josef Capek

procedee și efectele lor plastice

Aspectul fizic al stratului de culoare poate căpăta înfățișări extrem de variate în funcție de modul în care
se aplică pe suport.
Aceasta deoarece culoarea pictată nu se limitează la caracterul său cromatic. Transparentă sau opacă,
uniformă sau compozită, netedă sau cu grosimi variabile, culoarea poate fi aplicată uniform sau modulată.

Culoarea omogenă (aplatul) – în special dacă ocupă zone întinse – creează un efect de calm vizual.

Pasajul progresiv între culori (degradeul) poate crea efecte de volum și de spațiu.

Tușele separate, de tente diferite, crează zone animate, dinamice.

Stând la baza oricărui efect pictural, aceste tehnici de bază se pot asocia și combina, în funcție de
nevoile expresive.

fond alb sau colorat ?

Este bineînțeles posibil să se picteze direct pe grundul alb, fără vreun substrat colorat.
Această opțiune permite efecte cromatice vibrante, deoarece nu denaturează tentele.
Aplicate pe albul inițial, culorile își păstrează caracterul cromatic și saturația.
Albul suportului mărește luminozitatea culorilor transparente și exaltă contrastele dintre tentele saturate.
Eboșa pe albul inițial permite testarea organizării culorilor, fără a le denatura.
Cromatica poate chiar câștiga în intensitate, păstrând pe alocuri zone albe intacte.
 Fondul alb convine însă mai puțin căutărilor ce evoluează prin încercări, ezitări și reveniri.

Provocare incitantă pentru unii, albul inițial poate intimida pe mulți alții : « frica de abul pânzei » nu-i
afectează numai pe debutanți !
Din fericire, deja vechii maeștri au găsit soluția pentru a-l evita, prin etalarea prealabilă, pe întreaga
pânză, a unui fond de culoare, numit imprimatura.
La ulei, substratul colorat este, în mod tradițional, transparent și omogen ; o alegere artistică, dar legată
și de constrângerile tehnice : timpul lung de uscare și interacțiunea chimică dintre straturile de pictură.
La acrilice, care se usucă repede, acest prim strat poate fi robust.

Consistentă sau diluată, culoarea se poate aplica si în mai multe straturi, cu o pensulă largă sau cu un
burete.
Atenuînd strălucirea albului, culoarea de fond pregătește ambianța cromatică a picturii propriu-zise.
Alegerea tentei sale este importantă, deoarece aceasta va modifica percepția straturilor ulterioare.

Un fond neutru, discret, facilitează buna evaluare a tonurilor deschise și închise.

Adesea sunt preferate culorile calde – ocruri, brunuri – pentru a tempera răceala albului.
Un fond de culoarea prevăzută ca dominantă va întări unitatea cromatică.
Efecte deosebite se pot realiza pe un fond întunecat, sau în contrast cu elementele compoziției – însă
tentele luminoase sau intense pot fi mai greu de obținut.

În plus, la acrilice se poate porni și de la un fond policrom, eventual îmbogățit cu reliefuri.

Diverse procedee favorizează obținerea de texturi policrome de o plasticitate remarcabilă.
Diluate sau onctuoase, culorile pot fi făcute să fuzioneze direct pe suport, cu ajutorul unor instrumente
ca : burete, folie de plastic, spatulă, etc.

Prefigurând cromatica, fondul policrom poate inspira structura și chiar subiectul compoziției.
Prepararea din timp a mai multor pânze cu fonduri de culoare atrage ideile creative și optimizează timpul
de lucru.

Montaj video « Pânza alba sau fond colorat ? » : https://youtu.be/9ydIMOFCxBc

pe umed sau prin stratificare ?

În culoare umedă, a se poate profita de suplețea culorilor.

Amestecurile care se produc direct pe suport aduc picturii un plus de spontaneitate.
Pentru modificări, culoarea poate fi îndepărtată cu spatula cât timp este proaspătă.
 La acrilice, timpul de uscare e scurt : în funcție de grosime, se măsoară în minute sau chiar secunde.
Timpul deschis este intervalul în care culoarea își păstrează suplețea.
Pentru a-l prelungi, culoarea se folosește în abundență, eventual diluată – și se acționează rapid.
O dată ce începe să se usuce, este inutil să se insiste : se pot forma neregularități inestetice, destul de
greu de înlăturat.
Prin simpla diluare cu apă, acrilicele își pierd din aderență și devin mai puțin maniabile pe pânză.
Mai eficace este încorporarea, pe paletă, a unui medium de pictat retardator.
Retardatorul mărește onctuozitatea culorilor, care vor putea fi remodelate pe pânza aproape ca uleiurile.
Însă retardatorul de uscare are reversul său : mai mult timp de așteptare înainte de a putea picta
deasupra. Dacă uscarea e incompletă, noul strat îl va deteriora pe precedentul.

Viteza de uscare a acrilicelor nu este neapărat un dezavantaj.

Ea permite avansarea rapidă datorită suprapunerilor. În strat subțire, culoarea se usucă aproape
instantaneu.
La ulei, timpul de așteptare între straturi, chiar și subțiri, se poate măsura în saptamâni. Pentru a-l
scurta, se poate încorpora un sicativ și aplica un verni de retuș înainte de stratul următor. Nerespectarea
timpului de uscare între straturi duce la aspectul tern al picturii.

D u p ă uscarea completă, culorile acrilice formează o peliculă indelebilă, care autorizează orice
suprapunere.
Prin stratificare se obține o mare varietate de efecte.
Pentru un aspect omogen, se suprapun straturi subțiri de aceeași tentă.

Pentru un efect de transparență, se suprapune o tentă diluată (laviu / glasiu), diferită de tenta stratului
precedent. Aceasta ajustează colorația substratului, păstrându-i textura eventuală.

Suprapunerea de voaluri uscate permite trecerea lină, fără « rupturi », de la o culoare la alta.
 Tehnica pensulei uscate permite o stratificare extrem de fină. Această constă în folosirea culorii în doză
mică, nediluată, repartizată în mod uniform pe pensulă (excesul se îndepărtează pe o cârpă). Culoarea
se dispersează pe pânză cu mișcări rapide, cu o pensulă rotundă, eventual efilată.

Suprapunerea de tuse distincte produce un efect de amestec optic.

Suprapunerea de elemente grafice (linii, puncte) creează texturi, care modifică efectul cromatic al
zonei (efect optic, de asemenea).

Suprapunerea incompletă produce un efect de amestec optic destul de frapant – în

funcție de contrastul dintre tentele suprapuse.
Presiunea variabila a instrumentului (burete, spatulă, pensulă) depune pe suport culoarea cu
intermitențe, lăsând mai mult loc hazardului.

Pe uscat, culoarea intermitenta nu se amesteca cu stratul precedent, ceea ce da o anumita impresie de

profunzime.
Nicholas de Staël creează un joc de contraste între straturi, iar culoarea opacă de deasupra nu întunecă
și nu îngreunează vizual culorile de dedesubt, vizibile pe alocuri.
Pollock utilizează dripping-ul pentru a crea straturi ajurate ce nu le ascund pe precedentele.
Percutante, hașurile lui Jean Dubuffet marchează cu textura lor diferitele zone ale lucrării.

opac sau transparent ?

Acrilicele au o consistență vâscoasă și prezintă un aspect mai degrabă mat – însă această materie
picturală se poate lucra și în transparență.
Transparența și opacitatea sunt proprietăți fizice ale culorilor cu care se pictează, iar acestea prezintă
avantaje și dezavantaje.
 Anumiți pigmenți sunt în mod natural mai transparenți, iar alții mai opaci. Uneori indicată pe ambalaj,
opacitatea culorii rămâne de testat la utilizare.
Adoptând procedee adecvate de aplicare, aceste particularități au un potențial expresiv suplimentar.

Opacitatea pune în valoare caracterul cromatic al tentei și estompează mișcările de pensulă.

În caz că tenta dorită nu e disponibilă în versiune opacă, nu grosimea stratului va schimba lucrurile.
Urmele de pensulă într-un strat gros de culoare translucidă nu fac decât să accentueze impresia de
transparență.
O relativă atenuare a tușelor se obține prin tamponare cu pensula în culoarea proaspătă.

Amestecul cu o culoare opacă va diminua transparența – însă tenta va fi modificată considerabil.

Albul de titan opacifiază orice amestec.
Strălucirea pierdută prin amestec cu alb poate fi recuperată prin suprapunerea culorii inițiale sub formă
de glasiuri.

În afara de interesul plastic incontestabil, opacitatea prezintă și avantaje tehnice :

Culoarea opacă este performantă pentru a realiza zone uniforme sau degradee dintr-un singur strat, dar
și pictarea în tușe distincte și contrastante.
Culorile opace (albul de titan, ocrurile) înlesnesc modificările : pentru a înlocui o culoare nedorită, a se
acoperi zona cu alb de titan ; după uscare, se poate repicta ca și pe fondul inițial.
Opacitatea sugerează materialitatea, mai ales în cazul împăstării.

La rândul său, transparența inițială a unei culori nu este un defect, ci o însușire foarte apreciată de
către mulți pictori.
Lăsând să se vadă stratul de dedesubt, stratul transparent îi ajustează colorația, fără a sacrifica efectul
tușelor care o texturează.
Transparența creează un joc între planeitatea suportului și iluzia de profunzime.
 Glasiurile au fost inventate de pictura în ulei și au contribuit la prestigiul acesteia. Numite de către
maeștrii italieni « velaturi », voalurile transparente de culoare dau, prin suprapunere, tente subtile,
imposibil de obținut prin amestec fizic.
Glasiurile acrilice produc efecte similare, cu avantajul unui timp de uscare mult mai scurt.

Culorile cele mai translucide sunt lacurile, a căror transparență de origine poate fi sporită prin
adăugarea celei, încă mai evidente, a diluantului.
Diluantul acrilicelor este desigur apa, însă prin simpla diluare cu apă, câștigul în transparență este însoțit
de o pierdere a aderenței, care se manifestă prin aspectul neregulat la etalarea pe pânză.

Prin simpla diluare cu apă (ca la acuarelă, guașă, cerneală) se obține un laviu.
Prin încorporarea unui produs care mărește transparența se obține un glasiu (la ulei, dar și la acrilice).

Pentru a mări transparența acrilicelor, a se incorpora în culoare un medium de pictat acrilic.

Acesta rarefiază pigmentul, fără a afecta aderența și maniabilitatea culorii.
Mediumul acrilic fluidifiant conferă o și mai mare suplețe.
Mediumurile de pictat se incorporeză în culoare pe paleta (aproximativ 10%).

Glasiul înviorează tentele terne sau cretoase, fără a afecta textura stratului precedent.

Glasiurile se aplică pe o suprafață bine uscata.

Pentru un aspect uniform, glasiul se etalează cu o pensula moale, si fără prea multe reveniri.

Alte instrumente și procedee (spalter, burete, cârpă, stropire, curgere) lasă să apară mișcarea de
aplicare, dând glasiului un aspect particular.

Aplicat pe alb sau pe o culoare deschisă, voalul transparent este strălucitor și luminos.
Cu cât pigmentul glasiului e mai saturat, cu atât efectul va fi mai pronunțat.
Excesul de medium poate întuneca glasiul după uscare.
Glasiul care conține alb devine opalescent (a se prefera albul de zinc, mai puțin opac decât albul de
titan).
 Vaporoase, glasiurile sugerează imaterialitatea și creează o impresie de profunzime.

În funcție de propria sensibilitate, putem privilegia transparența sau opacitatea.

Nimic nu împiedică asocierea lor, pentru a profita de calitățile lor respective.

« Culoarea e ca o floare, niciodată nu trebuie murdărită. Dacă tot revii mereu, își pierde catifelarea,
farmecul și seducția. »
Eugène Boudin

culoare plata, sau modulată ?

Aplatul desemnează o zonă cromatică uniformă, omogenă, pe când culoarea modulată implică
intervenția mai multor tente.

Culoarea uniformă, care nu aspiră să dea sugestia de volum, de perspectivă sau de mișcare, conferă
picturii un aspect minimalist și modern.

Aplatul asumă planeitatea suportului și întărește caracterul cromatic al culorii.

Expresia cea mai elementara a picturii, culoare plată pune în valoare natura sa cromatică, iar percepția
sa este instantanee.

Aplatul este resimțit ca o zonă calmă, de repaos vizual.

Dacă sugestia de profunzime, mai mult sau mai puțin iluzionistă, a fost timp de secole în centrul
căutărilor, începând cu sec. XX, unii pictori preferă să afirme bidimensionalitatea pânzei (Henri Matisse,
Robert Delaunay, Paul Klee, Mondrian, Moholy-Nagy, Nicolas de Stăël, Mark Rothko, Josef Albers, Andy
Warhol, Serge Poliakoff).
Această întoarcere la o simplitate uneori radicală, amintește arta populară, icoanele pe sticlă, stampele
japoneze, unde zonele plate de culoare evocă un spațiu simbolic sau abstract.

În practică, aplatul se realizează prin simpla etalare a culorii.

Cu culori de plecare opace, un singur strat poate fi suficient.
În schimb, cu culori translucide, mișcările de pensulă vor rămâne aparente. Acestea se pot atenua (într-o
oarecare măsură) prin « tamponare ».

Mai eficace este suprapunerea de straturi opacifiate prin amestec cu alb de titan – diminuând albul
progresiv, pentru a termina cu un glasiu de culoare intensă.

Efectul de planeitate nu este apanajul culorii omogene.

Sunt percepute ca plane și zonele texturate, atunci când tușele sau asperitățile sunt distribuite relativ
uniform.

« Baza picturii este afirmarea suprafetei plane. »

Vordemberge-Gildewart

În realitatea observabilă, culorile prezintă rareori un aspect uniform.

Sub efectul luminii, suprafețele prezintă variații cromatice și tonale.

Spațiul, volumul și contexturile în relief sunt percepute datorită modificării tentelor.

În pictură , aceste efecte se traduc prin modularea culorii.

Modularea unei culori presupune intervenția a cel puțin unei noi tente, și se realizează fie prin tranziții
progresive, fie prin tușe distincte.
 Degradeul este pasajul progresiv între tente.
În practică, degradeul se obține prin crearea unei zone de interferență între culorile inițiale.
Tranziția poate fi lina – sau texturată de tușe.

Tranziția lină, netedă se realizează :

- prin amestec în culoare umedă, direct pe pânză ; interferarea dintre tentele inițiale trebuie executată
rapid (sau se utilizează un retardator).
Eventualele iregularități aduc o notă de spontaneitate – care e de preferat insistării și retușurilor.
- prin stratificare : tentele inițiale se aplică pe un strat de tentă intermediară, complet uscat, care va
servi și ca zonă de tranziție.
Pentru o tranziție fără rupturi, se multiplică suprapunerile în voaluri subțiri.
Această tehnică permite controlul total al tranzițiilor.
- combinând umed / uscat
un degradeu spontan, în culoare umedă, se poate fasona prin suprapuneri, până se obține rezultatul
dorit.
Gradația imperceptibilă între tente conferă o conotație de rafinament.

Clasicul modeleu al vechilor maeștri traduce efectele de lumină asupra volumelor, sau evocă diversele
materiale (luciul draperiilor satinate, matitatea catifelei sau strălucirea suprafețelor metalice).
Potențialul său este redescoperit de către moderni, iar pentru unii a devenit mijlocul de exprimare
predilect.
De neocolit la Fernand Léger, Juan Gris sau Tamara de Lempicka, modeleul se învecinează cu alte
tehnici la André Derain, Kandinsky, Malevitch, Joan Miro, Paul Klee, Gerhard Richter.

Modularea reține privirea mai îndelung, îmbogățind culoarea cu sugestii suplimentare.

Suprapunerea intermitentă produce un aspect mai putin « finisat ».

Acesta se obține depășind peste culoarea vecină, bine uscată, variind presiunea instrumentului (burete,
spatulă, etc.).
 Depusă cu discontinuități, culoarea va da un aspect spontan zonei de interferență.

Suprafețele reprezentate într-o lucrare pot avea configurații variate, în funcție de care și trecerile
progresive pot lua aspecte de la neted la « agitat ».

Tușele separate de pensulă texturează interferențele dintre culori, sau creează modulații cromatice
libere.
Fuzionate sau distincte, tușele se pot aplica direct pe grund, sau pe un strat de culoare.

Opusă facturii netede (preferată de Leonardo da Vinci, Jan van Eyck, Jean-Louis David, Ingres), tușa
aparentă a tentat deja cu puterea sa expresivă pe unii romantici sau realiști, pentru a deveni o adevărată
profesiune de credință la pictorii impresioniști și neo-impresioniști.

Urmele de pensulă – juxtapuse, suprapuse, încălecate, întretăiate – evocă agitația, mișcarea.

Tușa poate fi inspirată de motiv (Delacroix, Monet), poate decurge în mod natural din dialogul cu materia
picturală (Cézanne), poate reflecta tensiunile interioare (Van Gogh), sau devine element constitutiv al
tabloului (Seurat).

Tușele sunt indisociabile de gest.

Aplicate metodic sau în dezordine, minuțioase sau nervoase, suple sau brutale, contrastante sau
discrete, ele traduc intenția expresivă a pictorului și îi dezvăluie temperamentul.
Utilizând mai multe pensule concomitent, aplicarea tușelor poate urma ritmul impus de inspirație.

Pentru a găsi gestul potrivit : a se folosi sugestiile oferite de motiv, sau a se lăsa purtat de valul
imaginației.
 Figurativ sau abstract, fiecare pictor își inventează, de-a lungul experienței sale, propria manieră de
realizare a tranzițiilor cromatice.

Montaj video « Realizarea degradeurilor » : https://youtu.be/NCj7ZvMjPTQ

« În natură, o tentă ce pare uniformă este formată dintr-o mulțime de tente diferite, perceptibile numai
pentru ochiul celui ce știe să le vadă. »
Eugène Delacroix

« Nu am făcut decât ce mi-a arătat universul. »

Claude Monet

amestec fizic sau amestec optic ?

Folosită așa cum iese din tub, culoarea aduce energia și vibrația sa intacte.
Însă cel mai des, pictura nu se poate lipsi de varietatea tentelor care se obțin prin amestec.
În funcție de procedeu, efectul amestecului diferă.

Amestecul fizic se realizează în principal pe paletă, înainte de aplicarea pe pânză.

Pe paletă, amestecul poate fi dozat, ajustat, omogeneizat.
În același timp, culorile proaspete pot să se amestece și în mod spontan, direct pe suport.
Prin amestec fizic se obțin nuanțe și de tonalități de o diversitate ce rivalizează cu cea a naturii.
În schimb, acestea pot pierde din strălucire.
Amestecul fizic (sau pigmentar) diminuează intensitatea culorilor, iar tentele saturate se pot dovedi
greu de obținut.
Cu cât culorile amestecate sunt mai îndepărtate în spectru, cu atât amestecul lor va fi mai tern.
La fel, cu cât culorile din amestec sunt mai numeroase, cu atât rezultatul va tinde spre gri.
Amestecurile în exces pot îneca lucrarea într-o cromatică monotonă: « capcana griurilor ».

Pentru a anticipa rezultatul la amestec, teoria culorilor e un prețios ajutor.

Culorile saturate au cel mai ridicat potențial : ele dau cea mai mare varietate de tente.

Când culorile inițiale sunt vecine sau apropiate în cercul cromatic, pierderea de intensitate la amestec
este limitată.
Culorile îndepărtate dau tente rupte.
Culorile opuse dau griuri.

În practică, rezultatul amestecului depinde și de calitatea culorilor inițiale, ca și de particularitățile

pigmenților.
 Astfel, orice amestec poate să tindă spre o tentă nedorită. Aceasta se poate remedia folosind legea
complementarelor : tenta nedorită se neutralizează adăugând puțin din complementara sa.

Amestecurile sunt un joc captivant ; hazard, surprize și descoperiri fac parte integrantă din explorare și
creație.

Faptul că, prea des, amestecul pigmentar alterează culorile, a dus la căutarea unor soluții picturale ce
permit păstrarea intensității cromatice.
Impresioniștii au inventat pointillismul (dezvoltat ulterior de neo-impresioniști sub numele de divizionism)
– tehnici care au revoluționat pictura.
În loc de a le malaxa între ele, culorile se pot aplica în stare pură, în mici tușe juxtapuse ; din aceste
puncte de culoare puse sistematic unele lângă altele, privite de la o oarecare distanță, rezultă o nouă tentă –
cu avantajul păstrării intacte a saturației. De fapt, amestecul nu se produce decât pe retina spectatorului – de
unde denumirea de amestec optic.

Amestecul optic se realizează direct pe pânza, prin juxtapunerea culorilor inițiale în mici tușe separate.
Tușele distincte de tente diferite compun o zonă ce va fi percepută ca rezultanta lor cromatică.
Având la bază teoria științifică, amestecul optic se servește de un efect iluzionist : de departe, ochiul
percepe o tentă apropiată de amestecul fizic al compozantelor.
Amestecul optic nuanțează suprafața pictată, evitând în același timp aspectul tern.

Cel mai afectat de pierderea saturației este amestecul fizic de culori complementare, deoarece
acestea se neutralizează reciproc.

De exemplu, din GALBEN + VIOLET, indiferent proporțiile, rezultă tente indecise, iar adăugarea de ALB
nu face decât să scoată în evidență aceasta.
Dacă, dimpotrivă, se juxtapun sub forma de mici tușe, complementarele îsi păstrează saturația intactă, și
produc efecte cromatice variate.

Iar aceasta este valabil nu numai pentru complementare :

 Amestecul fizic ROSU + ALBASTRU nu dă totdeuna un VIOLET suficient de intens ; amestecul lor optic
va da un efect cromatic mai vibrant.

Amestecul fizic GALBEN + ALBASTRU da nuanțe destul de saturate de VERDE.

Însă cele create prin amestec optic sunt mai vii, cu jocul animat al tușelor în plus.

În formă de punct sau alungite, micile tușe de culoare pot lua înfățișări variate – ordonate asemeni unui
mozaic multicolor, sau urmând o mișcare vie, energică.

Punctele ordonate de culoare au un caracter static si tind să dizolve forma.

Tușele alungite, dinamice, alungă monotonia și reconstruiesc formele.
Tușa separată este asociată în mod tradițional cu reprezentarea naturii, cu evocarea efectelor
schimbătoare ale luminii pe motiv (reflexele apei, freamătul frunzelor, mișcarea aerului).
De asemenea, multiplicarea tușelor de tente diferite creează texturi care sugerează materialitatea
suprafețelor (rugoase, granulate).

În afară de rolul său în amestecul optic, tușa este un vehicul al emoției.

Ea traduce intențiile expresive ale pictorului și îi reflectă personalitatea ; tușa constituie marca,
« brandul » artistului – de unde și sensul figurat de « tușă personală ».
Tușele evocă stări de spirit – de la seninătate la tensiuni interioare extreme.

Fragmentând culoare, tușa îi conferă acesteia o vibrație suplimentară (Edgar Degas, Auguste Renoir,
Pierre Bonnard) ; la Monet, tușa surprinde momentul fugitiv, la Seurat ritmează compoziția cu rigoarea
sa, descrie serpentine tumultuoase la Van Gogh, se dezlănțuie la Maurice de Vlaminck, este ecou al
angoasei la Edvard Munch, ritmează frenezia culorilor lui Emil Nolde și încarnează energia la Umberto
Boccioni.

Inovație a avangardei moderne, amestecul optic își păstrează tot interesul și pentru abordările care nu
se limitează la clasica pensulă.
Cu instrumente diverse se pot realiza suprapuneri incomplete, unde culoarea suprapusă se combină
vizual cu substratul care se întrevede.
 Efectul optic se poate realiza și cu instrumente mai puțin convenționale : burete, spatula, racleta, rulou.

O diversitate de procedee (tamponare, estampaj, stropire, zgâriere) favorizează producerea de efecte

optice, prin depunerea fragmentată, intermitentă, a culorii.
Cu o racletă uriașă, Gerhard Richter realizează trame multi-strat ce se interferează ; împletind abilitate și
caracter aleatoriu, acest procedeu produce concomitent amestecuri fizice și amestecuri optice. Tentele inițiale,
care din loc în loc apar pure, sunt percepute în interacțiune cu contextul cromatic.
Adesea asociat cu amestecul fizic, ce creează zone mai calme, amestecul optic exaltă culorile și le
animă cu jocul său contrastat de tușe.

Montaj video « Amestecul optic » : https://youtu.be/lIYLyZ3e1Ao

« E bine când tușele nu sunt topite fizic. Ele se amestecă în mod natural la distanța cerută de legea
simpatiei care le-a asociat. Culoarea capătă astfel mai multă energie și prospețime. »
Eugène Delacroix

« Puritatea elementului spectral este cheia de boltă a tehnicii mele... »

Georges Seurat

« Literații și criticii văd poezie în ceea ce fac eu. Dar nu fac decât să aplic metoda mea, și asta e tot. »
Georges Seurat

în strat fin sau împăstare ?

Consistența și grosimea stratului de culoare țin de intenția expresivă a pictorului.

Aspectul fizic poate varia de la pelicula ușoară până la materialitatea afirmată a împăstărilor.
Ordinea clasică în aplicarea culorii merge de la subțire spre dens. Dacă la ulei regula « gras pe slab »
este inconturnabilă, la acrilice este numai o opțiune.
În strat subțire, culorile nu lasă reliefuri nedorite și sunt ușor de modificat.

Laviurile (obținute prin diluare) păstrează luminozitatea suportului, convin în special pentru eboșă. La
acrilice, faptul că sunt sărace în liant, aspectul pe suport poate fi neregulat.
Laviul formează o peliculă foarte fragilă ; pentru a-l conserva, verniul este indispensabil.

Glasiurile sunt robuste și ușor de etalat, datorită incorporării unui medium de pictat acrilic.
De asemenea transparente, sunt folosite în special pentru a ajusta colorația stratului precedent.
Glasiul se etalează cu o pensula suplă, fără multe reveniri.
 Mai puțin transparente, voalurile uscate se obțin prin dispersarea rapidă, în strat fin, a culorii nediluate.
În tehnica pensulei uscate se utilizează culoare puțină, și o pensulă de duritate medie.

Uscarea rapidă permite suprapuneri succesive fără timp de așteptare între straturi.

Voalurile subțiri de culoare nediluată sunt eficace atât pentru uniformizarea unei zone, cât și la tranzițiile
progresive între tente.

Dimpotrivă, pentru realizarea cu finețe a detaliilor, culoarea se folosește ușor diluată, utilizând o pensulă
subțire, cu păr moale.

Împăstarea – care desemnează în același timp tehnica și stratul de culoare care rezultă – favorizează o
factură energică, gata să sacrifice detaliile.

Robustă, pasta reține urmele instrumentului și creează efecte de textură în relief.

 Pentru tușe afirmate se utilizează pensula plată, cu păr ferm sau la spatula.

Însă chiar și consistentă, culoarea acrilică lasă mai puțin relief decât uleiurile, deoarece se aplatizează
după uscare.
Pentru a-i mări vâscozitatea și păstra volumul, i se poate încorpora pe paletă un medium acrilic de
împăstare.
Acesta nu modifică semnificativ tenta și prelungește timpul deschis, permițând revenirile asupra urmei
imprimate de pensulă sau de spatulă.
Agenții de îngroșare sunt disponibili în consistențe diferite : medium structurant sau gel.

În mod tradițional densitatea materiei crește progresiv : eboșă subțire – demi-pastă – plină pastă. Însă la
acrilice, nimic nu împiedică împăstarea chiar de la început.
După uscarea completă, orice suprapunere (opacă sau transparență) rămâne posibilă.
În schimb, reliefurile lăsate de pastă fac mai dificile modificările radicale.

Consistența și grosimea culorii vor influența aspectul stratului pictural : mai strălucitor când culoarea este
onctuoasă sau lichidă, și mai stins, oarecum pudrat, când este aplicată în voal uscat/ frottis.
Diferențele de grosime nu sunt defecte ; acestea pot conferi lucrării o plasticitate suplimentară, tactilă.

neted sau în relief ?

Acrilicele nu lasă reliefuri marcante, dat fiind că la uscare se aplatizează.

De altfel, pictura poate evoca volumul sau contextura suprafețelor chiar și în strat neted, prin cromatică.

Dacă pentru unii pictori cea mai mică asperitate a suportului este un defect, alții preferă suporturile cu o
granulație proeminentă.
Pentru atenuarea unei trame prea vizibile sau neregulate : a se aplica 1-3 straturi suplimentare de
gesso, care se șlefuiesc după uscare cu hârtie abrazivă fină.
Suporturile netede (panou de lemn, carton) sau cu granulație fină (pânza cu trama netedă) sunt ideale
pentru o execuție minuțioasă, detaliată. Pe acestea, finețea execuției poate împinge sugestia până la
iluzionism.
Pentru un strat pictural neted, culoarea (eventual adiționată cu medium de pictat) se etalează cu o
pensulă moale sau de duritate medie.

Factura netedă înlesnește definirea atentă a formelor și fluiditatea contururilor.

Suporturile rugoase dau un aspect brut stratului de pictură, care va moșteni textura tramei.
Culoarea aderă bine și va fi mată, deoarece nu reflectă lumina.

Stratul pictural câștigă relief prin împăstare, care pune în evidență mișcarea tușei.
Gelul de îngrosare favorizează acest efect, însă nu va putea satisface preferința pentru reliefurile
pronunțate sau sculpturale.
Pentru aceasta, mai potrivite sunt pastele dense, imposibil de fasonat cu pensula.

Pastele de structură sunt prevăzute pentru fasonarea fondului înainte de aplicarea culorii.
Incolore și netede, disponibile în diferite consistențe, acestea se se pretează la modelarea pe suport cu
spatule sau colour shapers de forme diverse.
Pentru « sculptarea » prealabilă a zonei prevăzute, se pot improviza ca instrumente și obiecte
împrumutate din cotidian.
 Pastele de structură permit reliefuri mai marcate decât gelurile.
Mortarurile de structură sunt paste încă și mai dense, permițând reliefuri sculpturale.

În toate cazurile, materia se etalează și se fasonează ținând cont de timpul deschis indicat pe ambalajul
produsului.

Dupa uscarea completă, culoarea se poate aplica fără nici o constrângere.

Aspectul brut, neregulat, degajează conotații de energie, de tensiune.

Prin adăugare de pigment, materiile de structură pot fi colorate în masă – fără a se putea totuși obține
tente intense.

Pastele structurante conțin particule încorporate, deci posedă deja o textură. Ele creează relief prin
simpla lor etalare pe suport. Granuloase sau rugoase, zonele obținute astfel pot fi tratate în culoare fără nici o
constrângere.
Materialele structurante au fost utilizate și înainte de acrilice, cu rezultate remarcabile ; pictorii cubiști
(Picasso, Braque, Fernand Léger) încorporau uneori nisip sau rumeguș în culoarea de ulei.
Folosind adjuvanții actuali, orice fantezie devine posibilă în materie de relief.

În afară de produsele dedicate, materialele de structură se pot prepara și în atelier, folosind ca liant un
adeziv acrilic.
Pentru un rezultat durabil, vâscozitatea adezivului trebuie adaptată la grosimea materialului care se
încorporează.

Aplicarea culorii pe o suprafață cu reliefuri poate dă aspecte diferite.

Fluidă (transparentă), culoarea se va acumula în interstiții, lăsând vârfurile mai luminoase.
Vâscoasa (opacă), tenta aplicată va prezenta fluctuații create de lumină.

Pentru a scoate în evidență proeminențele, culoarea poate fi îndepărtată parțial – prin ștergere, sau prin
șlefuire (cu hârtie abrazivă fină).
 De asemenea, plasticitatea reliefului poate fi accentuată prin tehnica frottiului, care constă în
suprapunerea unei culori contrastante numai pe proeminențe, prezervând golurile.
Pentru a nu pătrunde și în interstiții, culoarea (nediluată), se depune cu pensula înclinată.

Efectul de frottis va fi mai puternic când se alege o tentă închisa pentru concav și una deschisă pentru
convex – datorită obiceiurilor percepției.

Aplicat direct pe materia brută, frottiul dă un aspect viguros, accidentat.

Asperitățile distrug rapid pensula ; a nu se folosi o pensulă de calitate pentru această operație.

Reliefurile subliniază dimensiunea concretă, tactilă, a picturii.

Variațiile de relief nu caută neaparat un efect iluzionist, ci mai degrabă evocator.

Pictura monopigmentară lui Pierre Soulages invită lumina să intre în joc cu materia. Sub reflexele ei
schimbătoare, texturile îmbogățesc negrul cu contraste care îi dau o materialitate uneori sculpturală.

« Cele mai prețioase în creația picturală sunt culoarea si textura. Acestea constituie esența picturală
pe care subiectul a ucis-o întotdeauna. »
Kasimir Malévitch

net sau flu ?

Afirmate sau imprecise, limitele dintre zonele cromatice stabilesc rolul elementelor în economia lucrării.
Indiferent de caracterul figurativ sau abstract al formelor, însemnătatea pe care o capătă depinde și de
gradul lor de definire.
 Subliniind sau estompând, și adesea complementare, limitele creează ierarhie, volum si spațiu.
Prin alternanța dintre marginile tranșante si pasajele progresive, Paul Cézanne creează un joc discontinuu,
ce construiește volumele fără a împiedica circulația culorii si a luminii. Conjugând desen si modeleu, acest
procedeu a inspirat considerabil pictura post-cézanniană.

Forma bine definită focalizează atenția si sugerează apropierea.

Limitele nete structurează ansamblul si redau subiectul cu limpezime.

Tușele bine definite se realizează cu un instrument bine încărcat de culoare si cu gest afirmat.

Pensulele plate, tăiate drept (sau cuțitul de paleta), creează limite tranșante – spre deosebire de
pensulele efilate.

Contrastul de duritate aduce un plus de plasticitate cromaticii.

Limitele imprecise se realizează prin pasajul progresiv între tentele vecine.

Spre deosebire de delimitările nete, care se pot realiza și cu tehnica mascajului, întrepătrunderea
culorilor cere mai multa măiestrie tehnică.
Granița dintre două zone cromatice se estompează depășind cu culoarea de ambele părți.

Osmoza între tentele vecine dă formelor un aspect evanescent, o impresie de poezie, de mister.

Leonardo da Vinci numea « sfumato » tehnica sa de a estompa contururile, prin care crea o ambianță
blândă si misterioasă.
La Odilon Redon, formele vagi, estompate, lasă să se întrevadă o lume imaginară.
Tehnica micilor tuşe impresioniste permite luminii să circule între diferitele plaje de culoare, slăbind astfel
contururile.
 Aspectul diferă în funcție de instrument si de procedeul de aplicare al culorii.

Suprapunerea de voaluri fine estompează frontiera, care devine vagă și vaporoasă.

Alternanța net–vag participă la efectul vizual de perspectivă și de volum.

Netedă sau texturată de tuse, interferența dintre zonele vecine se realizează cu o încărcare redusă de
culoare și slăbind presiunea pensulei.

Limitele estompate evocă depărtarea sau inefabilul.

Pentru a da marginilor un aspect destructurat : suprapunerea se efectuează pe un strat bine uscat, cu

culoare nediluată. Presiunea variabilă a a pensulei depune culoarea cu discontinuități, mai ales dacă suprafața
are asperități.

Efectul de suprapunere incompletă se obține în special cu instrumente rigide (spatulă, pensulă dură) ;
depășirea se efectuează când instrumentul începe să se golească de culoare.
 Aspectul imperfect, neregulat, al marginilor sugerează o energie elementară, instinctivă.
Vagi sau brute, marginile imprecise îndepărtează tentația descriptivă, fără a lipsi forma de potențialul său
evocator.

Factură și postură

Modul în care o pictură a fost realizată îi determină aspectul general și expresivitatea ; în plus, acesta
permite cunoscătorilor să-i identifice autorul. Pentru că fiecare pictor are o factură proprie, caracterizată prin
tușă, materie, procedeu, și orice alt aspect tehnic care îi definește stilul.
Cunoscutul sfumato al lui Leonardo, tusele sinuoase ale lui Van Gogh, împăstările cu spatula ale lui
Nicolas de Staël, tăieturile în pânză ale lui Fontana, dripping-ul lui Jackson Pollock, caligrafiile lui
Mathieu, etalarea culorilor cu racleta uriașă la Gerhard Richter, etc. sunt expresia temperamentului și
« marca » fiecăruia în parte.
Factura poate particulariza nu numai o operă individuală, ci și anumite grupări artistice.
Impresioniștii pot fi recunoscuți datorită tușei poantiliste, expresioniștii au o tușă a directă, energică,
expresioniștii abstracți asumă hazardul petelor spontane.

Dat fiind că nimeni nu deține exclusivitatea unui procedeu pictural, ceea ce îl diferențiază și îl exprimă
pe artist este în primul rând gestul.
Variind de la calm la frenetic, gestica se materializează în factura picturală.
Factura netedă este expresia gestului temperat, ce lasă să se întrevadă o atitudine reflexivă,
contemplativă.
Pictorii clasici și cei suprarealiști au excelat în finețea facturii. Însă pentru cunoscător, tușa unui maestru,
oricât de discretă, este inimitabilă.
Factura dinamică naște din gestul rapid, plin de aplomb, și trădează un temperament impetuos,
impulsiv.
Tușele spontane și energice ale lui Delacroix au suscitat, la vremea sa, o polemică vie ; pentru publicul
actual însă, gestul spontan este o dovadă de sinceritate a emoției.

În practică, gestul este legat de postura pictorului față de suport. Din ce în ce mai des, imaginea
tradițională a artistului așezat în fața șevaletului lasă loc unui dispozitiv de creație adaptat unor manipulări
diverse.
Așezat, pictorul se poate concentra pe mișcarea mâinii, pentru mai multă precizie.
Postura în picioare favorizează gestul larg, angajând întregul corp.
Unele operații se efectuează mai bine orizontal, pe o masă.
Pânza direct pe sol permite intervenții din toate părțile, sau stropiri de culoare fără curgeri.
Fixarea pânzei pe perete permite lucrul pe suprafețe mari, care pot fi recadrate după terminare.
Orice postură sau gest au rațiunea lor de a fi – totdeauna în raport cu intenția expresivă.

« Execuția, în pictură, trebuie totdeauna să țină de improvizație. »

Eugène Delacroix

« Trebuie să te folosești de mijloace familiare timpului în care trăiești ; fără asta, nu ești înțeles și nu
exiști. »
Eugène Delacroix

« Continui să mă îndepărtez tot mai mult de instrumentele obișnuite ale pictorului, ca șevaletul,
pensulele, paleta, etc... »
Jackson Pollock

« În artă ca și în dragoste, instinctul ajunge. »

Anatole France
 măiestrie tehnică si forță evocatoare

Ameliorându-și virtuozitatea, pictorul câștigă de fapt o capacitate mult mai importantă : cea de a-și
exprima ideile și emoțiile.
Măiestria tehnică mărește impactul evocării.
Îndemânarea în execuție este deci un mijloc, și nu un scop în sine ; etalarea ostentativă a abilității nu
face decât să micșoreze efectul emoțional al lucrării.
De aceea nu trebuie să ne temem de imperfecțiuni, de aspectul nefinisat : de multe ori, acestea susțin
intenția mai bine decât o execuție fără greș.

În ciuda proliferării de tehnici și practici, fundamentul artei a rămas neschimbat : actul creator solicită, în
primul rând, implicarea afectivă și spirituală a artistului.
Interesul unei picturi nu stă nici în virtuozitate, nici în actualismul procedeelor, ci în forța sa evocatoare.
Tehnicile învățate pot să inspire și să orienteze ; însă numai tehnica născută din propriile experiențe
duce la realizarea operei dorite – și la atingerea adevăratei măiestrii.

« E o mare pricepere a ști să-ți ascunzi îndemânarea. »

François de La Rochefoucauld

« Ce trebuie să eviți, e comoditatea infernală a pensulei. »

Eugène Delacroix

« Am o profundă aversiune pentru tot ce face să te gândești la abilitatea mâinii. »

John Ruskin

« Spontaneitatea e o măiestrie pregătită cu meticulozitate. »

Oscar Wilde

« Meseria vine și singură, fără să vrei, cu experiența și încă mai ușor când te gândești la altceva decât
la meserie. »
Paul Gauguin