Limbajul plastic și creația picturală

Formele și culorile sunt nemijlocit legate de existența și mediul omului.

Din această legătură decurge capacitatea lor de a se constitui într-un limbaj accesibil tuturor, pe care se
întemeiază comunicarea dintre creatorii din domeniul vizual și public.

« Figurativ sau abstract ? » este numai una dintre interogațiile care structurează această incursiune în
limbajul și practica picturii.
Explorând opoziția și complementaritatea mijloacelor de exprimare, acest ghid ajută la identificarea celor
care pot să traducă în pictură propriile dorințe creative.
Deși pictura cu acrilice este aici privilegiată, acest tur de orizont abordează aspectele cele mai generale
ale creației plastice.

Debutanții pot găsi repere, lămuriri și sfaturi pentru depășirea dificultăților.

Cei experimentați vor găsi piste care să le orienteze căutările spre un sistem pictural personal.
Debutant sau experimentat, sunt încurajați să asume dilemele și bucuriile picturii, să se lanseze cu
încredere în descoperire și experimentare !

Noțiunile teoretice sunt prezentate concis, ca teritorii de explorat – și de aprofundat prin căutări mai
precise, în funcție de afinități.
Transmisibile, noțiunile de bază de compoziție, desen, cromatică, sunt premisa unui limbaj pictural
operațional și inventiv.
Inventarul mijloacelor de exprimare și al procedeelor de realizare este însoțit de criterii de alegere :
valențele plastice și semnificative cu care sunt înzestrate.
Inevitabil, examinarea separată a diferiților factori este un procedeu didactic ; în realitate, pictând,
întreaga problematică a picturii este abordată frontal.
Prospectând diferitele alternative în relație cu potențialul lor expresiv, devine mai evident ceea ce ne
corespunde cu adevărat.
Decantând ceea ce ne definește ne permite să îndepărtăm ceea ce ne este străin.

Alegerea mijloacelor de expresie, modul în care acestea sunt combinate, reflectă personalitatea
pictorului și aspirațiile sale.
Nu mai puțin, o privire asupra evantaiului de posibilități poate să trezească idei noi.

Abordarea practică trece în revistă metodele de realizare, punându-le în relație cu dorința expresivă a
pictorului și cu constantele personalității sale.
Procedeele de aplicare a culorii, cu efectele expresive care rezultă, constituie un aspect central.

Materialele și instrumentele, fiind diverse și variate, pot fi alese și întrebuințate adecvat când ai o idee
mai clară despre efectele obținute prin utilizarea lor. Și nici nu e nevoie să achiziționezi prea multe atunci când
le folosești în mod inventiv.

Multiplele fațete ale creației sunt ilustrate de Cuvinte de pictori (și ale altor creatori), alese în mod ne-
partizan. Emanând de la personalități diferite, aceste citate sunt uneori contradictorii : este tocmai dovada
faptului că în creație, pentru a-ți exprima viziunea, trebuie să faci alegeri personale.
Aceste concentrate de experiențe diverse sunt o sursă de îmbogățire spirituală și de inspirație ;
actualmente, pictorul nu mai poate rămâne fixat pe o poziție sau un punct de vedere imuabil. În creație,
abordarea cea mai bună este cea care permite artistului să intre în rezonanță cu publicul, rămânând fidel
propriei simțiri.

« Libertatea începe acolo unde se termină ignoranța. »

Victor Hugo
 « Pictura vine de acolo de unde cuvintele nu mai sunt capabile să se exprime. »
Gao Xingjian

« În pictură există ceva în plus, care nu se explică, dar care este esențial. »
Pierre-Auguste Renoir

« Teoria este când știi totul, dar nimic nu funcționează. Practica, e când totul funcționează și nimeni
nu știe de ce. »
Albert Einstein

pictură și evoluție interioară

Reflectare a lumii și totodată expresie a sinelui, creația artistică este una dintre cele mai elevate activități
umane.
Dorința de a se exprima prin intermediul picturii răspunde nevoii de a interoga aparențele, dar și de a da
chip propriilor trăiri, vise sau idealuri.
Îndepărtând rutina, pictura canalizează energia creatoare și trezește capacități latente : când îți folosești
calitățile, îți descoperi și altele noi. Activitatea de creație favorizează cultivarea sensibilității, tendința de a
analiza, de fi reactiv și deschis în fața schimbărilor.
Aliind structură și libertate, concept și materie, practicarea picturii favorizează echilibrul interior, fortifică
și redefinește personalitatea.
Lucrările proprii personalizează mediul cotidian și deschid comunicarea cu ceilalți.

Dacă dictonul filozofului (Descartes) este « Cogito, ergo sum ! » , pictorul poate avea drept adagio
« Pictez, deci exist ! ».

« Faceți totdeauna astfel încât tabloul să fie o deschidere către lume »

Leonardo da Vinci

« Arta nu există, ci numai oamenii »

Alfred de Musset

« Arta înseamnă omul, adăugat la natură »

Vincent Van Gogh

percepția vizuală și limbajul plastic

Deja în contextul de viață cotidian, culorile, formele și volumele ne « vorbesc ». Atributele și

particularitățile lor – cromatică, spațialitate, consistență, textură – construiesc o reprezentare a lumii plină de
semnificații. Fiind însoțite totdeauna și de alte percepții – mișcare, sunet, temperatură, gust, miros – percepțiile
vizuale se îmbogățesc de conotații suplimentare și transmit o diversitate de impresii.
Legăturile trainice ce se stabilesc între diferitele percepții fac ca acestea să devină uneori inseparabile.
Astfel, culorile zise calde sunt resimțite astfel datorită asociației involuntare cu elemente din natură
(soare, foc), textura poate conferi relief chiar și unei zone plane, iar curbele evocă suplețea. Tot astfel,
contrastele frapante și aspectul detaliat sugerează proximitatea, iar oblicele evocă mișcarea.
Dacă în mediul natural formele și culorile participă la semnalizarea de evenimente și fenomene, ca (de
exemplu) ploaia sau vremea bună, în contextul creației vizuale vocația acestora este, înainte de orice, de a
exprima omul, cu gândurile și cu stările sale interioare.
Familiar omului datorită lumii sensibile, limbajul formelor și al culorilor împrumută potențialul său de
comunicare picturii, care-l sublimează prin valoarea adăugată a creației.
 Spre deosebire de literatură, care se supune codificării precise a limbajului verbal, limbajul plastic se
servește de coduri flexibile, gata în permanență de a fi re-inventate. Datorită caracterului său aluziv, el
favorizează o comunicare nuanțată și complexă, care-i permit să atingă aspecte inefabile ale ființei umane și
ale existenței.
Când se naște dintr-o trăire autentică, pictura nu are a se teme de larga libertate de interpretare pe care
o lasă spectatorului.

« Dacă ai putea spune totul prin cuvinte, nu ar mai exista nici un motiv pentru a picta »
Edward Hopper

« Viața imită arta, chiar mai mult decât arta imită viața »
Oscar Wilde

« Trebuie mai întâi să simți ceea ce vrei să exprimi »

Vincent Van Gogh

forma naturală și forma plastică

Trăind experiența aceluiași univers vizibil, cu toții vedem aceleași peisaje sau chipuri – însă privirea
fiecăruia este diferită. Pe ecranul sensibilității personale, una și aceeași imagine poate căpăta înfățișări
variabile, marcate de psihologia individuală și colectivă.

Pictura este reflectarea privirii subiective, care face ca două tablouri, chiar și pictate după același motiv,
nu vor fi niciodată identice.
Percepția pictorului nu se oprește numai la reperele obiective ; ea integrează experiența trăita și cultura
acestuia. Astfel, chiar în ciuda unei voințe de a restitui motivul, el va raporta pe pânză o imagine care se
îndepărtează, mai mult sau mai puțin de acesta, fiind în același timp trunchiată și îmbogățită.
Forma plastică nu este o oglindă a formei naturale.
La aceasta se adaugă faptul că pictorul nu este singurul care crează ; fiecare privitor participă la crearea
lucrării, trecând-o prin filtrul percepției personale.
Când « pătrunde » într-un tablou, spectatorul retrăiește emoția celui care l-a creat și resimte (sau nu) un
sentimentul de adeziune, de îmbogățire spirituală. Dar mai ales, punându-l în raport cu propriul temperament
și cu experiențele trăite, el îl interpretează în felul său.
Asemeni unei partituri muzicale, care poate face obiectul unor multiple interpretări, o pictură se poate
îmbogați cu sensuri pe care autorul poate că nici nu le-a avut în vedere.
Contrar comunicațiilor vizuale care emit un mesaj concis și precis (publicitate, signalectică), pictura are
capacitatea de a declanșa un dialog mult mai personal cu fiecare privitor în parte.

Gioconda ne dezvăluie întrucâtva universul lui Leonardo da Vinci ; dar în mod sigur, Giocondele noastre
respective nu sunt identice, pentru că fiecare dintre noi se simte mai apropiat de un alt aspect din
gândirea maestrului florentin, iar percepția fiecăruia dintre noi este influențată de aceste afinități
personale.
« Desenul nu este forma, ci maniera de a vedea forma. »
Edgar Degas

« Cei care fac tablourile sunt privitorii »

Marcel Duchamp

« Un tablou nu trăiește decât prin cel care îl privește »

Pablo Picasso

« Realitatea unei opere de artă, este triplul raport care se creează între lucrarea însăși, cel ce a produs-
o și cel ce o privește. » Pierre Soulages
 limbaj universal sau expresie personală ?

În ciuda acestei duble subiectivități – cea a pictorului și cea a spectatorului – o relativă obiectivitate în
domeniul artei rămâne posibilă. Și necesară, pentru a întreține un dialog adevărat.
Imaginea posedă un lexic, o morfologie, o sintaxă. Însă codul picturii nu este imuabil ; el se adaptează
evoluțiilor și revoluțiilor ce transformă lumea, cultura și creația.
Deschis și flexibil, limbajul picturii a dezvoltat, de-a lungul istoriei sale, limbaje particulare și stiluri
distincte.
Mișcările sau curentele din pictură reunesc artiști ale căror opere se caracterizează prin preocupări
convergente, care marchează o perioada istorică anume.
Tendința desemnează o premisă comună de căutare, o relativă concordanță între orientările mai multor
artiști.
Stilul personal definește modul unic de exprimare al fiecărui artist.
Afinitățile stilistice pot « apropia » chiar și pictori aparținând unor epoci îndepărtate, prin similitudini de
sensibilitate. Aceste înrudiri spirituale revelă permanența unor trăsături general-umane, ce reapar
constant de-a lungul epocilor, sub o formă mereu reînnoita.
Bazată pe o nelipsită constanță – expresivitatea formelor și a culorilor – pictura este un adevărat limbaj
dedicat comunicării.
Vehiculând sugestii și semnificații ce nu cunosc frontiere, formele și culorile îi conferă incontestabila sa
universalitate.

Armonia acordurilor, violența contrastelor, blândețea curbelor, agresivitatea unghiurilor, imaterialitatea

transparenței, opacitatea sau rugozitatea materiei, se adresează nemijlocit sensibilității, și nu au nevoie
a fi explicate.
Datorită analogiilor cu lumea aparentă, pictura cea mai subiectivă sau mai abstractă poate capta
imaginația privitorului, fără a se împiedica de vreo barieră culturală sau de epocă.
Accesibilă datorită simțurilor, pictură își datorează universalitatea mai ales constantelor psihologice ale
naturii umane.

Scrutând această resursă de forme și culori care este mediul de viață al omului de pretutindeni, pictorul
nu este mai puțin atent la universul său interior. Pictând, el se confesează, își transpune sentimentele, își
spune opiniile, caută perfecțiunea sau evadează în lumi imaginare. Indiferent de mesajul său, orice exprimare
autentică poartă, inevitabil, amprenta subiectivității.
Indisociabilă de lumea exterioară, creația picturală este impregnată de tot ce poate fi mai particular :
temperamentul, gândurile, emoțiile artistului.

« În opera de artă adevărată se află o confesiune înflăcărată. »

Georges Rouault

« Arta este natura văzută prin filtrul unui temperament. »

Maurice Denis

« Tablourile sunt pagini din jurnalele intime ale pictorilor. »

Zao Wou Ki

« Adevărul este că arta trebuie să fie o scriitură a vieții. »

Edouard Manet

« Pictorul trebuie să aspire la universalitate. »

Leonardo da Vinci
 reversibilitate sau corespondență ?

Manifestări ale naturii noastre profunde, extrăgându-și deci seva din aceleași surse, diferitele arte
prezintă corespondențe și uneori împărtășesc mijloace de expresie comune.
Metafora, personificarea, procedee clasice ale literaturii se întâlnesc adesea în artele vizuale ; noțiunea
de ritm se poate referi la o compoziție plastică la la fel de bine cât și la compoziția muzicală sau coregrafică ;
ceea ce numim rapel în pictură corespunde oarecum rimei ; convertirea volumului sculptural în pictură este un
procedeu curent, iar arhitectura se vede re-creată grație legilor perspectivei.

Ideea de a « traduce » în pictură o operă a literară sau o piesă muzicală (sau invers) este tentantă, însă
în practică, o transcriere fidelă rămâne fantezista ; poezia nu poate fi pictată, sculptura nu poate reproduce
miscarea dansului, iar pictura nu poate fi povestită sau cântată – și cu atât mai bine : fără mărturia unică pe
care o poate aduce, nici unul dintre aceste limbaje nu ar mai fi util.
Dacă percepția și intelectul aruncă nenumărate punți între diversele arte, limbajele acestora nu sunt
reversibile, ci mai degrabă analoge și complementare.
În același timp, pictura poate își poate extrage inspirația din oricare dintre artele spațiului sau ale
timpului ; bidimensional și imobil, ea poate transforma aceste constrângeri în surse de creativitate și
experimentare. Iar din provocarea de a evoca în pictură succesiunea mișcărilor, scurgerea timpului ori lirismul
au rezultat deja experiențe remarcabile.
Bătălia de la San-Romano de Paolo Uccello, Dansul de Matisse, Nud coborând scara de Marcel
Duchamp, les Fugile de Kandinsky, Boogie Woogie de Mondrian sunt printre cele mai cunoscute
exemple.
Ilustrație plastică a unor ritmuri sonore, metafora poetică sau evocare epică, transfigurare a formelor
inspirat de mișcare, interpretare picturală cu conotație sculpturală sau arhitecturală – pictura poate miza pe
jocul interferențelor, și surse de orice fel îi pot conferi valențe noi.

« Ca niște lungi ecouri ce se unesc profund (...) Parfum, culori și sunet de-a pururi își răspund. »
Charles Baudelaire (traducerea Petru Dinca)

« Încerc să aplic culorile asemenea cuvintelor care formează poeme,

asemeni notelor care formează muzica. » Joan Miro

« Când am făcut un tablou bun, nu am scris o cugetare. »

Eugène Delacroix

« Nu există un limbaj pentru a discuta de pictură. Pictura este un limbaj în sine. »

Marcel Duchamp

« Titlurile tablourilor nu sunt explicații, iar tablourile nu sunt ilustrații ale titlurilor. »
René Magritte

transmitere și descoperire

Studiul unei limbi oarecare nu ne face neaparat poeți și nici studiul limbajului plastic nu ne consacra
neaparat pictori ; nenumărate creații datorează prea puțin învățământului sau culturii. Ca și cântecul pasării,
uneori arta pare să vina pe lume de la sine – expresie a sensibilității individuale sau colective. Fără reguli și
norme, sentimentul și gândul se pot contopi în gestul spontan, care da naștere unor forme care încânta și
emoționează : este fără îndoială cazul creațiilor infantile, al operelor create de către unii pictori singulari și în
oarecare măsură al artei civilizațiilor primitive.
Nu putem totuși ignora că de fapt, opera de arta zisă « primitivă » este cel mai des fructul unei lungi
evoluții ; transmisă, îmbogățită și decantată timp de mai multe generații, aceasta atinge culmile cele mai înalte.
Realizările așa-zis « naive » nu sunt totdeauna astfel, așa cum s-ar putea crede. Artistul « naiv » este departe
de a ignora tradițiile comunității din care face parte ; el analizează uneori « modele » împrumutate de la
predecesori, și grefează simțămintele lui pe un trunchi cu rădăcini foarte adânci.
Ascendența culturală este asumată în mod deschis de către artiștii care au avut la rândul lor un impact
în evoluția artei ; chiar și cei mai avangardiști dintre pictori au cercetat cu pasiune arta consacrată – atât
pentru a-i culege roadele, cât și pentru a o contesta.
 Pe de altă parte, învățământul de artă nu are cum sa scape unor critici permanente.

Învățământul nu va putea fi niciodată, în același timp, și suficient de liber, și suficient de structurat

pentru a satisface așteptări adesea opuse.
Dacă o transmitere rigidă atrage – pe bună dreptate – contestările ucenicului rebel, descoperirea prin
căutari proprii va lăsa nesatisfăcut pe cel ce caută un cadru care să-i furnizeze reperele meșteșugului.

Acest aspect are însă meritul său : abordările ce nu ni se potrivesc stimulează elanul contestatar și
căutarea de sine. Adesea preferințele proprii pot fi mai ușor de identificat prin opoziție cu ceea ce detestăm.
Vremea când ucenicul era redus timp îndelungat la îndeplinirea sarcinilor manuale sau la copierea
stilului maestrului său, a trecut demult. Maestrul nu mai este acum un exemplu de urmat, ci un formator
ce caută să deschidă spiritul ucenicului și să-l ghideze în mod ne-autoritar. Misiunea sa este de a
transmite, de maniera flexibilă, cunoștințele legate de limbajul și de practica picturii, favorizând în același
timp cunoașterea de sine și exprimarea personală.
A se impregna de diversele îndrumări nu înseamnă să te închizi în tipare, ci să-ți lărgești orizontul, să te
eliberezi de convingerile limitante despre sine și despre creație.

A cunoaște unele norme nu înseamna să le iei drept dogme.

Noțiunile asimilate sunt instrumente de gândire creativă, care permit o explorare autonomă, discernerea
și aprofundarea a ceea ce se potrivește propriei personalități.
Locuri de întâlniri fericite și de emancipare, școlile de artă de orice fel au un viitor sigur, deoarece
emulația, contactul cu alți artiști, schimbul de idei, favorizează o stare de spirit esențiala în construirea unei
identități de artist și de pictor.

La fel, un manualul oferă referințe și a aduce clarificări care hrănesc creativitatea. Spre deosebire de o
carte de bucate, un manual nu poate furniza lista de ingrediente, însoțita de cantitățile și de algoritmul de
urmat care să garanteze un rezultat anume.
Pictura nu se face urmând niște recomandări precise, ci elaborând propriile soluții, cu « ingrediente »
alese de propria sensibilitate și combinate după propria imaginație.

În timp ce tratatele de artă ale Renașterii explică prestigioasele cuceriri ale epocii, un manual
contemporan are vocația de a sublinia polivalența noțiunilor prezentate, în vederea unei utilizări suple și
personale. Dogmele fac loc principiilor flexibile, care sprijină reflecția în fața multiplelor alegeri pe care actul
creației le implică.

Practicarea copiei după lucrări de artă este o metodă de descifrare a unor soluții picturale prin
imersiune. Complementară teoriei, aceasta poate fi o experiență folositoare. Artiștii au fost dintotdeauna primii
interesați să înțeleagă prin ce mijloace o opera de artă atinge excelența, și să le studieze în practică.
În afara interesului didactic, apropierea de creația maeștrilor prin intermediul copiei aduce uneori
răspunsuri concrete la propriile căutări.

Tutorialele foto sau video deschid virtual atelierul autorului, pentru a urmări « pas cu pas » procesul de
realizare a unei picturi. Este oarecum versiunea contemporană de transmitere a secretelor meșteșugului prin
practică, așa cum se făcea altădată. Pentru utilizator, urmărirea lucrării în progresie este totdeauna incitantă,
și îi permite să-și facă o idee despre materiale, etapele de lucru și procedeele folosite.
Urmând itinerarul indicat, utilizatorul poate spera un rezultat imediat – însă, oricât de satisfăcător, acel
rezultat nu va fi creația sa.
Prezentând acțiunile care conduc la un rezultat anume, tutorialul are un impact restrâns asupra gândirii
plastice. A reproduce acțiunile altcuiva nu încurajează asumarea de riscuri și frânează decizia proprie,
capacitate care se dezvoltă numai pe calea – ceva mai lungă – a culturii și a experimentării.
Oricare ar fi căile uceniciei, scopul rămâne găsirea propriului drum – atribut primordial al creației.

Teoria și exemplele practice au aportul lor în formarea un limbaj mai adecvat și mai fluent ; totuși, în
unele momente e mai bine să le dai uitării, pentru a-ți asculta vocea interioară și a picta în libertate.
 « Cu cât cunoști mai bine, cu atât iubești mai mult. »
Leonardo da Vinci

« Dacă am văzut mai departe decât ceilalți, este pentru că m-am ridicat pe umeri de giganți. »
Isaac Newton

« Pictura se învață în muzee. »

Pierre-Auguste Renoir

ucenic sau autodidact ?

Diplomat al învățământului artistic sau total autodidact, artistul rămâne, de-a lungul întregului său
parcurs, un etern ucenic, și nu încetează niciodată să se intereseze de tot ce poate servi artei sale.
Cel care are ceva de spus va reuși întotdeauna să o facă, descoperind chiar și fără intermediar
potențialul limbajului plastic, de-a lungul propriilor experiențe.
Ghidat sau nu, devii artist numai prin implicarea profundă în creație.
A fi autodidact nu înseamnă a fi neinstruit : fiecare dispune de un background cultural, la care adaugă în
mod firesc referințele artistice culese în funcție de afinități. A-ți orienta în mod intuitiv căutările, ghidat de
înclinațiile proprii cele mai profunde, nu împiedică evoluția sensibilității plastice și a spiritului critic.
Atunci când neagă utilitatea academiilor, adevăratul autodidact nu este mai puțin avid de cunoaștere
decât studentul ; în mod nedirijat, el explorează cu pasiune și tenacitate tot ce ține de preocupările sale,
pentru a-și îmbogăți și nuanța propriul limbaj.
Învățământul artistic integrează reperele culturale într-un mod sistematic, asigurând astfel fiecărui
debutant o temelie mai largă. Această baza are rolul de a stimula capacitatea de a face alegeri personale și
dorința de a experimenta.
În trecut, formarea tradițională în pictură se baza pe studiul naturii, dar mai ales pe transmiterea
meșteșugului maeștrilor pe lângă care ucenicul era inițiat ; copiind manieră maestrului, ucenicul
achiziționa o structură în elaborare și competențele practice. Aceasta nu a împiedicat niciodată pe cei
mai puternici să se detașeze ulterior de influențele prea apăsătoare, pentru a-și găsi drumul propriu.
Indiferent dacă a urmat sau nu studii de artă, un pictor nu se poate niciodată limita la ceea ce știe deja
să facă. Interesul sau față de trecut și frecventarea culturii vii, actuale, îl fac să descopere noi unghiuri de
vedere, ce duc la evoluția intuiției și a discernământului.
Intersectarea propriile trăiri cu viziuni diferite îmbogățește întotdeauna experiență. De altfel, nu numai
operele semnificative pot avea un impact revelator asupra propriilor creații viitoare ; uneori, tocmai
tentativele mai puțin izbutite sunt cele ce declanșează inspirația.
Atitudinea deschisă față de ansamblul experiențelor oricui accesibile – lecturi, muzee, expoziții, întâlniri
cu artiști, resurse web sau pur și simplu viața cotidiană – este o a doua natură a creatorului. Cu atât mai mult
în contextul transformării permanente a sensibilității față de artă, unde formarea continuă este de neocolit.

Evoluam într-un mediu care este în sine formator, iar diferitele sale canale culturale – formale sau
informale – au aporturi complementare.

Creatori sau consumatori, descoperim arta cu simțurile, însă fără a ne deconecta de inteligență și de
cultură. Dacă în planul percepției unele aspecte se dezvăluie fără multă dificultate, altele fac apel la
competențe dobândite ; chiar și pictură așa-zis « primitivă » sau cea vechilor maeștri cer un ochi avizat.
Înțelegerea modului în care opera de artă « funcționează » nu ne împiedică să rămânem sensibili și să o
apreciem – încă și mai mult.

« În artă, a priori, nu există școli. »

Paul Cézanne

« Artistul trebuie să aibă ceva de spus. »

Vassily Kandinsky
 « Talentele înăscute găsesc din instinct mijloacele care le pot exprima ideile. »
Eugène Delacroix

« De la Van Gogh încoace, toți suntem autodidacți. »

Pablo Picasso

creație și alegere

Posibilitatea de a alege este o aspirație a oricărei acțiuni umane, iar în activitatea de creație, această
libertate este esențială.

Eșalonat de intuiții, de alegeri voluntare și de hazard, parcursul de creație al unei picturi solicită luarea
de decizii pâna la ultima tușă de pensulă. Pentru că la alegerea subiectului, a materialelor, a mijloacelor de
expresie, a mijloacelor de realizare, se adaugă și gestionarea imprevizibilului.
Dacă intuiția este le motorul esențial al creației, în dezvoltarea unui demers artistic, aceasta colaborează
cu gândirea și meșteșugul. O oarecare cunoaștere a limbajului picturii, a potențialului sau expresiv și a
opțiunilor de realizare practică permite alegeri pertinente, ce corespund aspirațiilor personale.
Fir conducător, principiul de alegere dinamizează gândirea creativă.

Într-un demers pictural real, orice artist s-a confruntat cu îndoiala. Chiar și pentru cel mai experimentat,
alegerile ramân o provocare – dată fiind polivalența alternativelor.

Examinarea lor în corelație cu efectele și expresivitățile pe care le generează poate fi un sprijin util. La
care se adaugă cultivarea încrederii în propria intuiție – cel mai fiabil arbitru.
Nu există opțiuni bune sau rele ; filtrul sensibilității personale le va reține pe cele potrivite propriului
demers.
A alege cu intuiția pare simplu pentru cei care, prin natura lor, sunt ghidați în primul rând de emoție.
Pentru ceilalți, nevoia de a-și vedea alegerile confirmate de către reflecție se impune.

Aceste două reprezentări extreme sunt virtuale, pentru că în realitate nu există artist lipsit de emoții, nici
lipsit de gândire. Fiecare le posedă pe ambele, iar dacă ponderea sau alchimia lor diferă, aceasta este o
premisă a mult râvnitei originalități.

« Toata pictura stă în sacrificii și în alegerile personale. »

Francisco de Goya

« Arta este alegere, selecție și chiar ierarhie interioară. »

Georges Rouault

« Libertatea este alegere. »

Jean-Paul Sartre

« Cine are alegerea, are și chinul. »

Proverb german

« A alege înseamnă să te lipsești de restul. »

André Gide

« Singura alegere proastă e lipsa alegerii. »

Amélie Nothomb