Cuvânt înainte

Schimbările de tot felul, tehnologia și ecranele nu ne pot îndepărta de întrebările fundamentale ale
existenței, de emoții și de dorința de a le împărtăși.
Tocmai de aici vine puterea artei de a înfrunta proba timpului cu seninătate.
După o lungă așteptare în sertar, scrierile mamei mele, Natalia Poșa, păstrează nealterată
prospețimea trăirilor ce le-au dat viață si care le fac demne de a iesi din uitare.

Autoarea experimentează mijloace de expresie variate, călăuzită însă de aceleași constante. Cu

pasiune și fantezie, ea cerne cu o privire nouă multiplele fațete ale lumii și ale naturii umane, precum în :

Sisif – Personificare a efortului perpetuu, a luptei dintre aspirație și determinările exterioare. A

căutării existențiale, a acceptării și a voinței de a da un sens superior strădaniei.

Labirintul – Metaforă a introspecției, unde revolta și căutarea se metamorfozează progresiv într-o

interogare asupra părții de umbră a sinelui. Un parcurs inițiatic al asumării, în care victoria asupra
întunericului este punctul de plecare al concilierii cu sinele.

Pe malul fluviului – reverie în care introspecția generează viziuni fluide, ample, cosmogonice.

Sonete și rondele – Veșmântul clasic conferă experienței proprii, trăirilor și nostalgiilor un soclu
durabil.

Arderea cuvintelor – poeme – exprimând pasiunea statornică a autoarei : împărtășirea trăirilor

prin cuvânt. Inseparabilă de îndoieli și de interogații.

Poeme scurte – Instantanee ce captează cu spontaneitate imagini impresioniste sau imagini

mentale fugace.

Omagii – Trecută prin filtrul personal, cultura este la fel de fertilă ca însăși natura sau viața.
Referința culturală este asumată cu admirație și revendicată cu recunoștință.

Poezii pentru copii – publicate și inedite – Un univers ludic, în care inocența copilăriei își dă
întâlnire cu creativitatea și înțelepciunea viețuitoarele naturii. În care autoarea nu uită să strecoare
dragostea de limbă și de cuvânt.

Darul autoarei de a descoperi frumusețea și farmecul în ce tot ce este efemer și lupta cu îndoielile
se însoțesc cu aspirația spre valorile spirituale, permanente, durabile.
Această articulare dintre delicatețea simțirii și îndâjirea căutărilor conferă creației sale o alchimie
complexă, singulară.

Carmen POŞA, 2023

Trecută prin filtrul personal, cultura este la fel de fertilă ca însăși natura sau viața. Referința culturală
este asumată cu admirație și revendicată cu recunoștință.

OMAGII

Lângă lacul

Aplecându-ne spre lacul

între trestii legănat
vom zări pe cel de-a pururi
în oglinda lui intrat.

Cel trecând de-a lung de maluri

singur, cu o carte-n mână,
ce-aruncă treze flori în cercuri
limpezind limba română.

La Ipotești (I)

Îi căutăm azi urmele sfințite

în colbul țării ! Și pe unde nu-s ?
Vin neamuri precum păsările lumii
să-nvețe-a spune ce-i de spus.

El limbii noastre i-a zidit un templu

în care inima cu tot și-a pus...
Pe când pământu-i mântuie țărâna,
tot urcă-n cer – Luceafăr veșnic sus.

În codrul lui Eminescu

O rază de soare
mi-a deschis poarta cea mare :
pătrund – și nici aș vrea ca să mai ies –
La mijloc de codru des.
Ce s-ascult, să văd întâi –
pădurea-mi șoptește : - O, ramâi....
tăcut, Lacul așteaptă
ochii negri ce-adânc îl priveau
întrebându-l
cu versul, cu gândul,
pâna ce ațipeau, pe ramuri, sub stele,
Somnoroase păsărele.
Un sobor de gâze mă cheamă să vin
la nunta lui Călin.
Când, de dincolo de zare
măreț se ivește Luceafărul, din mare.
Vrăjiți, vom reveni mereu
să ascultăm în tăcere
glasul codrului : Revedere.
 La Ipotești (II)

Am vrea să-ngenunchem în colbul țării pe drumul rodnic fără de-nceput și fără de sfârșit
pe care neamul în clipa lui cea mare l-a născut.
Căci vom găsi în fiecare frunză un chip frumos de-un zeu, și bun, de-un sfânt, cu veșnicie
tristă de luceafăr, precum îl plămădi acest pamânt.
Cel care-a scos din pururi de fântâne, să ne cuminece cu har – trecutul și-a scuturat un cer
deasupra noastră, eternizând cu flori de tei sărutul.
Să ne țintim urechea primenită spre foșnetul ierbilor înalte, că să-ascultăm suind din veac
de doină cum fluviul-timpul se zbate.
Privirile să cate către vârfuri când codru-și sună frunza aromind ; să crească-n noi acea
dimensiune în care tot și toate se cuprind.

Codru-i Eminescu

El trecea răpit de farmec

pe sub bolțile – răcoare,
cercetând trunchii cei vecinici...
Oare ce-ntrebau stejarii,
plopii fără soț, salcâmii,
pe cel Cal-Galben din soare ?
Cărui, scuturându-i coama,
troienea cărări, poiene,
cu flori ; aur, smirnă-miere,
de ne tămâia văzduhul
căi de câți eoni și cerul
gurii până-n necuvinte,
cu tăcerea grea de roadă
ca o gheață grea de stele
ca o moarte grea de viață.

El privea cuprins de farmec

cu ochi mari, adînci, în unde,
nu vedea că-l prind copacii
cu-a lor ramuri – brațe blânde,

ca-l pătrunde clorofila

si îl trece-n frunze,-n trunchiuri
tescuindu-l lin în cercuri,
încât codru-i Eminescu.
 Rugă către Eminescu în anul 1989

Sfânt Voievod al Poeziei !

Domn al neamului întreg,
Tu, care ai băut până la fund paharul suferințelor sale,
și ai urcat Golgota veacului
sub crucea pătimirilor Lui !
Doamne al tot sufletul neamului nostru,
Tu, care ai ars pe rug
mistuit de flăcările implacabile
ale propriei intransigențe,
pâna ai luat chip de Luceafăr,
Doamne al limbii române,
al spiritului ei nemuritor,
ai frământat cuvântul cu sângele ei
și l-ai topit în toiul arderii tale
și l-ai spălat cu lacrima ta
ivindu-i miezul
distilându-i esența și implântându-l în lucruri
că să rostească Adevrul,
nascând frumusețea cea veșnic vie !
Bunule,
care ai cuprins toate durerile universului,
Răzvrătitule,
în numele celor asupriți,
Dreptule,
care tinând neclintită cumpăna gândirii
ai înfierat minciuna și demagogia,
Înteleptule,
care te-ai ridicat deasupra celor
ce-și făceau punte din spinările plecate.

Da-ne nouă puterea noastră cea de toate zilele

să nu ne lăsăm târâți de valul vânturilor deșarte,

Dă-ne luciditatea de a privi în noi însine

că să ne regăsim
ca locuitori ai Arheilor cei veșnic dăinuitori în ființă neamului.

Și nu ne iartă nouă păcatele,

ci, ca Isus în templu, izgonește cu biciul satirei tale
pe toți cămătarii de idei,
pe vânturătorii de vorbe,
pe negutătorii de cele sfinte,
pe toți panglicarii în ale țării !
Veștejește pe cei însemnați cu pata putrejunii,
pe vânătorii de câștig fără muncă,
râvnitorii de putere și de lustru fără bază.

Luceafăr al cerului românesc !

Spală-ne cu razele tale
de toată mlaștina în care ne-am târât,
Străpunge inimile noastre pâna la sângele curat tâsnitor
care vine din dedemultul neîntinat.
Despică frunțile noastre pâna la gândul incandescent
ca să putem păstra, sporind-o,
deploluată,
fâșia noastră de cer,
pe care tu ne-ai conturat-o luminos
pe bolta lumii.

La Putna

Ne aplecăm lânga mormântul de la Putna

sub zvon de clopote ce bat să ne-amintească
acel cuvânt al lui Ștefan cel Mare
rostit spre noi ca lege strămoșească :

Moldova – marea, sfânta sa iubire,

ce-i a urmașilor urmașilor, până-n vecie,
să o pastrăm în limbă și în cuget,
oricâte viituri ar fi să vie.

Au rupt bucăti din trupul ei fără de moarte

și clopotul bătea-ntr-o dungă-a disperare,
dar graiul și simțirea cea curată
rămas-au vii în trupul sfârtecat, în mădulare.

Ne aplecăm spre cripta voievodală

cu Ciprian, cu Eminescu împreună,
căci am primit de lângă Prut și de la Nistru
cu glas de clopot cea vestire bună :

că Moldovenii nu-și uitară graiul

sub nici un cnut – și-acum, în libertate,
ridică-n ceruri dreptul lor legitim
de a repune limba-n demnitate.

Dar noi, în țară sfâșiată,

nu am uitat pohoduri na Sibir,
când, îmbrânciti cu baioneta-n coaste,
numeam „părinte” cel mai mare zbir !

O! N-am voit să instigăm pe nimeni,

vrem pace și iubire-ntre popoare.
Dar tot ce-înăbușă simțirea
și limba fraților, ne doare.

Suntem cu voi : ne leagă descălecătorii

de țară, și acel Domn peste cuvânt
Luceafărul – cel ce-a făcut să plângă-n versuri
toată durerea-acestui preabun pământ.
 Eminescu la Putna

Nimic nu se trece,
Nimic nu se pierde
În aerul pur – diamant
Stau clar – păsări – bangăte albe de clopot,
În zbor crenelat ;
Si gândul tau – sabie grea de aramă -
Rotindu-se larg,
Tot mai larg,
deasupra hotarelor tării,
Neînduplecat.

Stau vii: roșii-galbene-albastre-

Suspinele strunelor celui cu chipul sfânt
Și, gol, cuibul frunții
acelui Luceafăr
smerindu-și clipă
Pe lespedea ta de mormânt.

Joc secund – lui Ion Barbu

E apa asta densă, grea de sensuri,

de muzici și descântece astrale.
Plonjezi cu stele-n ea, iscând concentric
cu vânrfu-n jos în vârful o, spirale.

Sau cu triunghiuri, două, diamante,

tai falii drepte-adânci : zărim cristale
apar-dispar, le neagă asimptotic
înfiorând viori heptacordale.

Căzu – lui Nichita Stanescu

Căzu și trunchiul lui cel falnic

în apa cea de nepătruns.
Prea greu de rănile deschise
cu care pipăia răspuns.

Pe scut de frig îl poartă larii

mai sus de susul cel mai sus,
acolo unde cei luceferi
veghează fără de apus.
 Lui Arghezi

Tot șlefuind hurmuz și diamante,

cercând mereu cuvinte potrivite,
ai dat cântare omului și muncii
iar din blesteme scos-ai stalactite.

Copii pururi s-ar juca prin stihuri

cu bărci de coji de nucă zugrăvite,
ca vrăbii vor veni să-ți ciugulească
firimituri – de vrajă, pasă-mi-te !

Zbor în Marțișor – lui Arghezi

Am să zbor și eu în cosmos
într-o navă cât chibritul,
să vă povestesc și vouă
cum arată infinitul.

O să-mi fac cabană-n lună

cât o coajă de alună
cum închipuia Tăicuțiu
pentru Mitu și Baruțu.

Dacă nu ajung în lună

nu ramân eu de minciună
de zburat tot o să zbor
măcar pâna-n Mărțișor,

să văd pana șugubeață

ce l-a'ncodeiat pe Zdreanță
cel cu ochii de faianță
și a scris în nopți târzii
versuri dragi pentru copii
în Cartea cu jucării.

Cântărețul – lui Topârceanu

Toamna s-a făcut stapână

Peste deal, cărări, câmpie...
Dintre bulgări de țărână
mi-iese-n cale-un greieruș
„negru, mic, muiat în tuș
și pe-aripi pudrat cu brumă”
Eu credeam că e o glumă –
Topârceanu – cine știe ?
Vine dintr-o poezie ?
Vrea să-mi cânte din vioară –
ca să stau s-ascult în frig ?
Poate vrea o firmitură
de covrig
sau de pâine
să nu moară până mâine.
Dar mi-a spus pe greierește
foarte demn, că nu cerșește !
Că doar cântă-atât cât poate
ca să-și ia la revedere
de la flori și păsărele,
pân-ce iarna nu-și întinde
manta-i albă de tăcere
peste toate.

Iarna – lui Coșbuc

Florile de-afară, friguroase,

s-au lipit de geam, în case.
Stau presate ca-n ierbar,
de frig nu mai au habar.

Cum pe deal e derdeluș

Toți suntem la săniuș,
echipați cum am putut :
care-n cizme, care-n ghete,
canadiene, salopete.

Iată-un mic cosmonaut –

tare-mi pare cunoscut.
- Tu de unde-ai apărut ?
Din prezent, sau din trecut ?
Are-un fes cât o căpiță,
ca în Iarna pe uliță
si uite – de necrezut !
Sania lui m-ntrecut !

Lui Geo Bogza

În palmă culegi fluierul apelor,

piciorul, când calcă, stârnește legende uitate ;
cu degetul cerci marmura, visele,
betonul și zborul, de-s vrednice pentru cetate.

Pe umeri mai porți sufletul satului

iar gândul dezghioacă din vorbe doar perle, carate ;
și-n tot ce ivești : oamenii, flacăra,
balada și piscul – simt inima țării cum bate.
 Epigramistul

Inima lui a încetat să mai bată.

El nu s-a mirat... De ce vă mirați ?
A iubit semenii și-l sufoca pleava.
El îi dorea pe toți frumoși și curați.

Însă pe toți i-a văzut așa cum erau.

Și ascuțite, dar gata mereu să amuze
Săgețile lui poleite cu rime, ținteau,
bârna din ochi și minciuna pe buze.

Vox maris – lui George Enescu

Vuiește Thalassa și scârție catargul,

adâncul e-n clocot. Sunt singur, ce singur, cu marea !
Ceilalți și-obloniră ferestrele spre taine
fugind de sirene, și n-aud chemarea.

E cântec ? E țipăt ? E-nvolbură de glasuri.

De viață ? De moarte ? Și-o rază ce-și caută scăparea...
Ce tristă eșți, Mare ! Înlănțuie-mi ființa,
izbește-mă-n repet : ți-s orgă, iar tu vei fi cântarea.
 La Liveni – lui George Enescu

Mugurii de măr
murmuru-i îngână ;
chipu-i oglindi –
proaspăt, o fântână...

Fermecatu-i-ați
voi măiastra mână,
lumii de-armonii
dându-i-o stapână ?

La Stupca – lui Ciprian Porumbescu

S-au strâns toate izvoarele cu ciute

și toate cântecele nimănui,
și-au scuturat amiezile și luna...
miresme de-ncolțiri și de gutui...

Și-au strâns și toate vetrele durerea

și vântu-timpul rostuirea lui
că să se-aprindă-aici, într-o vioară
un dor tulburător cum altul nu-i.

Anemone – lui Luchian

Sunt lacrimi viorii – durere mută -

amare deznădejdi, tristeți atone - ,
Sunt flăcări de iubiri, un sânge-n clocot
rupând zăgazu-n jeturi plenisone ;

Și gânduri sunt - statornice, candide –

zăpezi de pisc, surâsuri de madone
cuminecând cu viața și cu moartea...
Voi le priviți în treacăt : anemone.

Ochi de copii – lui Tonitza

Din noapte, din stele... cine n-ar ști ?

Din străfundul fântânelor, din flori catifelate...
Dar pot flori și stele, sau unda, spori
revarsându-le-n jur, comorile-adunate ?

Prin ochii aceștia trece lebădă-n vis...

Ei desfid mărginirile, în noi clădesc palate.
Uimirea, căldura și-încrederea-n tot
prin ce har al penelului din pânza pot răzbate ?
 Coloana infinită I – lui Brâncuși

Nadă pentru gând

prih anit și șui,
Pivot de răspuns
la cumplitul « nu-i »
Deget pipăind,
răni zenitului
Hohot sfidător
infinitului.

Coloana infinită II – lui Brâncuși

Lamură de gând,
Pasăre în zbor,
veacuri vii vibrând
Către viitor !

Stâlp statornic – crez,

Vis cutezător –
Lamură de gând,
Crescând din folclor.

Balet selenar – lui Ceaikovsky

Lunecă-n lumina lunii

Lebede pe lac în constelaţii,
Curge viscol de viori și-alămuri
Muzică de forme și de graţii.

Unduie-n mișcarea lor de lujeri

Orfice chemări spre elevaţii,
parcă-ai urmări-n rostire aștrii
Și-ai pluti și tu-ntre ei, așa ţi-i.

Ana

Trecând prin furtuni

bucate-am adus.
Visat-am că urc
cu tine - aici sus.

Tu soarbe-mi din ochi

puteri de nespus :
zidul nu se surpă
când spaimele nu-s.
 Mănăstirea Curtea de Argeș

Trup masiv de piatră –

doi flăcăi voinici,
spre ei răsucite trupuri de fecioare ;
râuri curg pe iie, vâlnice și bete
foșnesc de mătase în dansuri ușoare.

- Meșterul Manole,
vie m-a zidit
și-s tot vie-n piatră, dar nu mă mai doare ;
să-ți sărute zborul
veacuri vin în șir
de le simt suflarea caldă sub picioare.

Prin labirint

O, dar câte de-a poteci

în pădurea de argint !
Oare nu m-am rătăcit ?
Ăsta e un labirint.
Totuși... totuși mă încumet,
Cu cel fir în mâna stângă.

Fir menit să nu se rupă,

tors de fusul Ariadnei,
Tors cu dragoste jurată
pân-la moarte, pâna după.
Dar ce-ascunde labirintul ?
Taina vreau să i-o pătrund !

Însă firul nu mă scoate,

Ci mereu mă trage mai afund.
Când am explorat o galerie,
altele ca pâlnii se deschid,

Și mă sorb spre-un sâmbur de lumină

Ce se dovedește-a fi o oglindă-n zid.
Dar lumina ? Totuși e un licăr...
Și de unde-i ? și de ce dispare ?
N-au aflat-o... au mai fost și alții...
Totuși au găsit ceva, se pare.
Altfel urmele-ar tăcea !
Altfel nu ne-ar trage ața
Spre-acel monstru, să-l silim
să-și arate fața.
 Daedalos, Daedalos

Daedalos, Daedalos ! Iată ghemul de drumuri

i-am pipăit cu vârfurile degetelor mele
fir după fir
fiece spiră, orice buclă, orice nod.
Mai stau în el pâna voi da de-un ultim capăt
și-atunci din mine-l voi azvârli
- golit de taină -
ca pe-un scuipat.

Marama Sfintei Veronica

Demult,
stăteam pe țărmul fierbinte
al acelei mări stranii...
Uitată stăteam
și brodam
cu fir de mătase
pescăruși, alge, cochilii
pe pânza albă că spuma.

Cu fin contur
negru opac
migaleam râuri-râuri
și roş picuram
din degete înțepate de ac.

Marame spălate de valuri –

întinse la soare,
culori și desene se estompau...

Ori ochii mei arși nu mai pot să distingă,

ori cerul demult s-a făcut cenușiu,
ori devine ostil valul spumos ?

De când îndoită pe pânză tot cos

timpul și trupul prind rădăcini...
iar cerul e-n mare și marea în cer.

Dar Tu, răsărind ori din cer, ori din mare

cu fruntea arzând sub coroana de spini
cu fața ta scrisă-n broboane de sânge și sare
o clipă naintea-mi ai stat.
Ți-am întins, să te ștergi,
marama de soare...

Și te-ai dus.
Dar iată, pe pânză stă mărturie
chipul divin – și nu-l poate șterge
nici valul ce-l spală, nici vântul
ce-l zvânta - și știu,
nici viscol, nici piatră nu pot să-l sfâșie
rămâne pe mare, plutind : suflet viu.

Doina – pasăre măiastră

Toți se-ntreabă pe pamânt

De ești lacrimă, ori cânt,
Ești o fată mlădioasă,
Fluier viu de dor, sau coasă ?
Ești o pasăre, sau stea
Răsărită-n calea mea ?

Omul de la câmp îți știe

Viersul : Lie-ciocârlie,
Zborul săgetat indică
Sprinteneli de rândunică,
După glasul de răcoare
Semeni a privighetoare,
După zbor ești șoim, și încă,
Vultur – chiot rupt din stâncă,
Cu un ram în cioc – simbol,
Dând pământului ocol.

Din cenușă ți-ai ivit

Graiul : Phoenix te-au numit
Și se miră și admiră,
Vraja ta, pasăre liră.

Cum te-nalți prin însusi cântul,

Și te ține-n cer cuvântul,
A spus lumii Cioplitorul
Ce-a sculptat doar visul, zborul,
Sfredelit în zarea-albastră,
Doina, pasăre măiastră.

Doina

Venim la tine, doină,

c-o frunză de trifoi,
să nu uităm vreodată
că mai suntem tot noi.

Chiar când avem de toate

și ochii nu mai plâng,
tot arde frunza verde
sub umărul cel stâng.

Acesta-i semnul nostru

trecut din veac în veac,
c-un dor de nemurire
ca rana fără leac.

Ci doar de se svonește
de-un vânt ori viituri,
că sună frunza-n dungă
și devenim păduri.

Și strigă din adâncuri

sub noi străbunii – munții,
să ținem printre stele
nestinsă steaua frunții.

În viersul tău rămânem

c-o frunză de măslin
și nu ne-om pierde, doină,
că-n tine ne găsim.

Dorule, Măria ta

Doru-dor, măria ta,

în ce limbă ştii cânta
de se-nchină toate ţie
din vecie în vecie ?

Tu le-atragi dinspre fiinţă

cu un gest de romaniţă
Și le limpezești de ceaţă
Cu un fir de dimineaţă,
Și la toate le vorbești
Legănându-le-n povești :
Stelei
despre giuvaeruri ;
mării
despre alte ceruri ;
fluturilor
despre nori ;
ierbilor
de brazi – înalţii ;
cerbilor
de constelaţii...
Și-mi vorbești, vorbești și mie
despre-un bob de veșnicie
ce s-aprinde, când și când,
într-un spic înalt de gând.

Doru-dor, măria ta,

leagănă-mă-n poala ta
și mă scaldă-n plâns de rouă
și mă-mbracă-n vârsta nouă
și mă-ngroapă-n colb de stele
în țărâna țării mele
să mai ard, dor-doar o dată
într-o holdă preacurată !

Românie

Ochi de lacuri, bărăgan de plete,

fruntea- stânca de Carpat semeț,
râuri – flori pe ie și catrință,
brâu în turme de letopiseț.

Iar feciorii - inima-i pe buze

doine, hore și proverb isteț,
timpul l-au cules fluid în fluier
spațiul – cer cu sfinți, la Voroneț.

Un fel mai al nostru

Da : Țara-i pamântul, cu trupuri cu tot

– de morți și de vii –
cu brazii și iarba, cu holde mlădii,
cu apele-n goană spre mare...
E cerul cu păsări, cu stelele mii,
cu ploi și cu soare.

Dar marea de gânduri și vise vuind,

pădurea de inimi ce știu dărui,
sunt încă mai mult Țara, mereu construind
un fel mai al nostru de-a fi.

Un fel de-a cânta, de-a lupta și a plânge

ce-aduce Luceafărul la noi la fereastră,
ce dorul în Doină-l rasfrânge
și plăsmuiește Pasărea Măiastră.

Despre autoare

Natalia POŞA (1922-1990, Botosani)

Licențiată în psihologie–pedagogie, profesoara Natalia POŞA a contribuit

la formarea mai multor generații de educatoare și învățători, la Liceul și
Institutul Pedagogic din Botoşani.
S-a bucurat de preţuirea botoşenenilor pentru cultura şi talentul său literar,
dar și pentru dăruirea ce a marcat o activitate didactică diversă : a predat
limba și literatura română, franceză, a animat activități artistice.
Din păcate, numai o mică parte din creațiile sale a cunoscut lumina tiparului. Cartea de poezii
pentru copii preşcolari și şcolari mici „Cine eşti tu, primăvară ?” (Editura Ion Creangă 1988),
publicată cu puţin înainte de căderea comunismului, nu a beneficiat de o distribuire prea largă.
Cu atât mai puțin alte creații literare – majoritatea inedite – și care reflectă un univers plin de
sensibilitate și de imaginație.
În afară de ecoul pe care le-ar putea avea asupra cititorului, poemele sale par înzestrate cu o
chemare în plus – cea de inspira. Cea de a trezi imaginația și de a suscita noi idei creative – și poate
că nu numai în domeniul literar.
Dupa ce am tehnoredactat manuscrisele, ideea că acum aș putea îndeplini o dorință a mamei mele,
exprimată pe vremea când eram studentă la Arte Vizuale, s-a impus ca o evidență. Astfel, unele
dintre lucrările mele, deși pictate înainte de a mă implica în publicarea acestui volum, participă la
prezentarea sa grafică.
Carmen POŞA

Mulțumim cititorilor
pentru interesul acordat
și pentru a face cunoscut acest conținut
prin distribuirea link-ului pe rețelele sociale.

© Carmen Posa, 2023

Autor : Natalia Poşa

Co-autor, coperta și prezentarea grafică : Carmen Poşa

Reproducerea, integrală sau parțială, este permisă numai în scop non-comercial

și cu condiția de a se menționa numele autorului si titlul volumului.
Orice utilizare comercială fără consimțământul autorului
sau al succesorilor săi în drepturi sau cesionari, este ilegală.