Cuvânt înainte

Schimbările de tot felul, tehnologia și ecranele nu ne pot îndepărta de întrebările fundamentale ale
existenței, de emoții și de dorința de a le împărtăși.
Tocmai de aici vine puterea artei de a înfrunta proba timpului cu seninătate.
După o lungă așteptare în sertar, scrierile mamei mele, Natalia Poșa, păstrează nealterată
prospețimea trăirilor ce le-au dat viață si care le fac demne de a iesi din uitare.

Autoarea experimentează mijloace de expresie variate, călăuzită însă de aceleași constante. Cu

pasiune și fantezie, ea cerne cu o privire nouă multiplele fațete ale lumii și ale naturii umane, precum în :

Sisif – Personificare a efortului perpetuu, a luptei dintre aspirație și determinările exterioare. A

căutării existențiale, a acceptării și a voinței de a da un sens superior strădaniei.

Labirintul – Metaforă a introspecției, unde revolta și căutarea se metamorfozează progresiv într-o

interogare asupra părții de umbră a sinelui. Un parcurs inițiatic al asumării, în care victoria asupra
întunericului este punctul de plecare al concilierii cu sinele.

Pe malul fluviului – reverie în care introspecția generează viziuni fluide, ample, cosmogonice.

Sonete și rondele – Veșmântul clasic conferă experienței proprii, trăirilor și nostalgiilor un soclu
durabil.

Arderea cuvintelor – poeme – exprimând pasiunea statornică a autoarei : împărtășirea trăirilor

prin cuvânt. Inseparabilă de îndoieli și de interogații.

Poeme scurte – Instantanee ce captează cu spontaneitate imagini impresioniste sau imagini

mentale fugace.

Omagii – Trecută prin filtrul personal, cultura este la fel de fertilă ca însăși natura sau viața.
Referința culturală este asumată cu admirație și revendicată cu recunoștință.

Poezii pentru copii – publicate și inedite – Un univers ludic, în care inocența copilăriei își dă
întâlnire cu creativitatea și înțelepciunea viețuitoarele naturii. În care autoarea nu uită să strecoare
dragostea de limbă și de cuvânt.

Darul autoarei de a descoperi frumusețea și farmecul în ce tot ce este efemer și lupta cu îndoielile
se însoțesc cu aspirația spre valorile spirituale, permanente, durabile.
Această articulare dintre delicatețea simțirii și îndâjirea căutărilor conferă creației sale o alchimie
complexă, singulară.

Carmen POŞA, 2023

Labirintul – metaforă a introspecției, unde revolta și căutarea se metamorfozează progresiv într-o
interogare asupra părții de umbră a sinelui. Un parcurs inițiatic al asumării, în care victoria asupra
întunericului este punctul de plecare al concilierii cu sinele.

LABIRINTUL
– poem epic –

De ce ? De unde-apăruse acel blestem ?

Din chiar alcătuirea lor impură ?
Revers, tardiv ivit al poftei nefirești
Din patimi și orgolii, nemăsură ?

Și cum s-ajungi să afli răul și să-l curmi

Când și-a clădit pe el din vremi cetate :
Acea construcție ciudată-a lui Dedal
Cu mii de galerii întortocheate.

Chiar de se-încumeta vreodată un viteaz

Să-nfrunte singur nesătula fiară,
Menit era să nu-întâlneasca hâdu-i chip,
Ci rătăcind prin galerii să piară.

Aleatoriu dansul negru însemna

Pe câte-un tânăr, jertfă lui ducându-l,
Feciori și fete petreceu cu groază-un an
Căci nu știau al cui va fi, iar, rândul.

- Ce știi tu ce-i acel minotaur cumplit ?

- Ce știi tu ce-i acel labirint ?
- Orice-ar fi !
Vreau să aflu, să știu ! Să-l înfrunt,
orice-ar fi !
- O, acesta-i un rău ce nu-l poți măsura.
- Dar eu vreau ! Dar eu pot ! Dar eu
trebuie ! Plec !
- E-n zadar !
- N-are rost !
- Ești nebun !
- Nu te du !
- Nu-încercati să mă-opriți cu un sfat
înțelept.
Nu mă ține-n loc nici o rugă-sărut.
Nu mai rabd să văd frați și surori
devora ti fără vini
Și părinți spaimântati dându-și
fiii tribut.

Atât de slabi să fim ? Să fim atât de lași ?

Ca sclavii osândiți, vânduți și trași la sorți,
În lanțuri s-acceptăm, nedemni, un orb destin,
De vii să fim zvârliți, și neluptând,
 ca morți ?
Voi tineri, voi bărbați, voi oameni
liberi, treji,
Voi toți, să nu lăsăm să scadă
focu-n piept !
S-alegem singuri, noi să hotarâm !

Eu plec din vrerea mea să lupt.

De ce s-aștept ?

Ce fel de inimă aveți și voi

ca frunzele de plop tremurătoare
s-o înfioare lacrimile tuturor ?
Ce fel de inimă de foc să mistuie într-însa
și temeri, și-îndoiala, și ura, și mânie,
topindu-le să scoată la iveală o floare
temerară.
O, mult mă tem eu pentru voi. Ați părăsit
tarâmul de tihnă,
V-ați încrezut unui fir de păianjen...
iubirea și viața...
Voi, cei cărora nu va priește fericirea
Când peste ea se zvârcolesc amenințări și
temerile celor dimprejur.

Porni îndraznețul pe lungi coridoare

Cu lampa zbatându-i în propriul sânge,
Mai sigur să fie că nu o vor stinge
Nici vântul, nici timpul, nici neagra duhoare
Venind din cadavre, din rana ce doare.

Pătrunde prin hrube, tuneluri străbate

Și-i suie în tâmple tăceri de morminte,
Îi sfârâie-n creier un sfredel fierbinte,
Cu hidre hidoase-n raspântii se bate
Și duhuri ivesc năluciri spaimântate.

Nu vede în stânga, în dreapta ieșire,

Pe unnde-a trecut nu distinge o urmă;
Mănunchiuri de ghiare de ghiață îl scurmă,
Doar firul în palmă zvâcnindu-i subțire
Mai tandru continuă să se deșire.

Te caut, te caut, stihie-juvina.

De zile și nopți, sau de ani, ori de ieri ?
Pe unde te-ascunzi ? Ori esti pretutindeni ?
Ori poate ca esti nicăieri...

Mă duc ? Mă întorc ? E părere mișcarea ?

Ne-mort intru-n moarte ? Ori e un coșmar ?
Mă-agăț doar de paiul jucat pe naufragiu...
Dar zbaterea nu e-n zadar.
Pe unde pătrund, las o dâra – lumina ?
E rază, e laser acest borangic...
Prădalnica iasmă cu gheare de bezne,
Culcușu-ți ramâne c-un pas tot mai mic.

Ci iată tot lungi galerii centrifuge -

Șerpi reci mi-infiltrează în vine venin :
Căci poate o viață de om nu-mi ajunge
Să fac drum-întors, însemnat cu-atât chin.

Înaintez cu pașii obosiți

Lampa se clatină iscând păreri diforme,
Amețitoare-amenințătoare umbre cresc :
Piciore strâmbe, boturi uriașe, limbi enorme.

Mergi mai departe, mergi, nu șovăi !

E dublul cel lipsit de consistentă :
Nu-l poți străpunge, dar te poate-împiedica
Și-și lasă în tine amprentele... Tu cu prudență

Să cauți cât din sinele-ți e-n dânsul,

Ce vine din cărări și ce din clipă
Și cât e din copita cea de țap ascunsă
Sub dreapta ta pe care-ai prefăcut-o în aripă.

Și vezi : e-al tău ? Al lui ? Să nu le-amesteci,

Desparte tot ce e de despărțit ;
Să nu torni untdelemnul tău în a lui faclă,
Să nu te prinzi pe tine însuți, crezând că l-ai găsit.

Al tău e ! Umbra care te-împresoară

și-ți conturează-un mers șonticăit și strâmb ;
De când pândeste să-ți tocești călcâiul
să-ți pună-n loc al sau sabot scălâmb.

Și ce vrea el ? Să mă întorc din cale,

ori să m-așez plângând cu fața-n jos, pe prund,
lăsând să treacă timpul peste mine
cu-aripa lui mă-nvălurind rotund ?

Ori eu sunt umbră, iar el dublul, este

profundul Eu, originarul... Pare că
omida-flutur ce-așteptându-și aripi,
ia forma ramurei pe care stă.

- Hei, tu, ce mi te-arăți ca-ntr-o fântână

ce-o port săpată-n tâmplă-n emisferul stâng,
de ce mă tragi spre unda rotitoare
a somnului pe care caut să-l înfrâng ?

Te-aș îneca în apa vineție

mustind în apă sorbului adânc,
dar cât de greu m-ar apăsa cadavrul
pe umărul neînvățat să plângă.

Eu sunt cel care vreau să fiu și, chiar

dacă nu sunt, devin
Zidindu-mă întru-împlinire – mereu, mai
pură, prin cuvânt,
Zidind în temelii, păstrând în trupul
meu – pământ de flori
Pe toți cei ce erau să fie, ori
fost-au doar să fiu cum sânt.

Mă dor femuri, vertebre, tarsiene

Când hrube și cărări se-ațin și-mi fură
Acest pamânt de aur și uraniu :
Un pumn, un pud, la orice cotitură.

De fapt cioplesc în piatră-înaintând,

Înlătur deprisosul de pe mine,
Dar trebuie să plec și las în drum
O haină, care, goală, nu știu cât va ține.

Atâtea chipuri – șoimi, ereți și vulturi,

Mă-înduiosează unul dintre toți :
Cu sângacie blândul, exaltatul,
Cel ce-a căzut zâmbind la primul colț.

La urma urmei, cine sunt, cum vreau să fiu ?

Un sfert sunt cer, o jumătate-argilă
Iar sfertul celălalt e un produs precar
din cel dintâi, rasfrânt în apele pupilei.

Deci pot să-mi ar în fel și chip ogorul dat,

să-l înstelesc cu rodiile slavei,
să-mi inventez noi izotopi în fenotip
punând în cârji de gând privirile gângave.

Dar nu voi ști, nu voi putea vreodată

să ies din crusta mea, să-înlatur huma ;
chiar dacă-mi proiectez lumina-n spații-nalte
ramân captiv tot în aici și în acuma.

Văgăuni cu schelete albind mucezit,

Talpa mea tremură, mângâie, lunecând...
Și de când n-a mâncat, asteptând carnea mea
Lacomul, câinele Pasipaëi flamând,
să se sature-ar vrea.

Dar nu-l las ! Nu-i las trandafirii-înfloriți !

Piersica tânară nu-i de nările lui.
O, eu știu, pomii cresc din ficat și rărunchi...
Merilor, perilor, pruni și gutui,
sternul cui
vi-i în trunchi ?

Dar voi șțiți să-așteptați, înțelept, pomilor,

Voi n-ați stors binele vinelor sprintene,
Ascultați, ascultați, văgăuni-căpcăuni,
Pasărea norilor bate din pintene !
Ieși, duh rău, din genuni,
Rânjetul să-ți măsor.

De ce se tot retrage
Și încotro apucă ?
Mi-apar doar departe
Cu umblet de nălucă.

De ce nu-mi stai în față ?

Oricine ești, vorbește !
Haotic trup de neguri
Ce nu știi omenește.

Ci tot am să te birui
Cu facla tâmplei mele.
Oricât mă arde trâmba
Miasmei tale grele.

Căci steaua frunții mele

Ramâne neîntinata,
Chiar dacă pașii sarbezi
Alunecă vreodată.

Tot alte drumuri, alte coridoare,

Tot alte încăperi și alte uși !
Și mor și înviez de fiecare dată
Cu cei rămași aici de bici aduși.

Tot alte galerii, tuneluri, grote.

Pe câte căi, fantomă-ai să mă porți ?
O, fericiți acei ce mor numai o dată !
Ci mie-s hărăzite fel de fel de morți.

O moarte-a vocilor până la ceață,

O moarte de culori până la fum.
O moarte-a degetelor, ţurţuri lăcrimânde
Și-a stelelor născute-n cerul meu abia acum.

Oare-ai simțit că șovăi, Ariadne ?

Ce puls electric îmi transmiţi prin fir ?
Scântei se-aprind din nou în torța stângii mele
Și iar mă scol mai teafăr, și însetat respir.

Intrări fastuoase cu trepte de gheață,

Coloane de marmură albă, superbe :
Să calci pe oglindă și ziduri de-oglindă
Să-împrăștie-n juru-ți luminile-n jerbe.

Intrări și ieșiri se confundă demente,

Privirile-aleargă buimace și nu se
Deschid dezlegări aiurelilor formei
Și vorbele-n țăndări plesnesc suprapuse.

Perdele dau în lături, ridic, feresc zabranice,

Mi-apar priveliști stranii
prefigurând noi întelesuri :
Petalele rod viermii, fac riduri diamantele,
Zăpezile scot muguri și lacrimile țes uri.

Și toate-n fel și chipuri, în mii fațete de oglinzi,

Un deget pun pe rană și muzici izvorăsc din stânci...
Un dans aleatoriu scriind în sus un drum spiral
Cu prăbușiri și zboruri, cu-înot și cu târâri pe brânci.

Cu cât pătrunzi mai mult în volbura deasă,

În mări de sargassum, în bălți cu lipitori,
Respiri un aer gros, o mâzgă vâscoasă,
Înfășurat în smârcuri, nici nu simți când coborî.

Și nu-întâlnesti decât ființe ciuntite :

Ici suflete goale și colo trupuri reci ;
Să nu prinzi mucegai sau somnul să te prindă,
Ia seama, în somn, spre hău să nu te-apleci.

Voi, cine sunteți ? Voi ! Răspundeți, voi !

Îmi îngânați și mimica și glasul.
Îmi sunteți semeni, sau sunteți eu însumi ?
Mă urmăriți, ori eu vă urmez eu pasul ?

« Tezeu... în... urmă... zeu... măriți... voi... pasul

E Echo ce-mi aduce vorbe frânte,
Îmi măsluiește propriile zise...
Ori ceilalți vor cumva să mă-nspăimânte...

Dar dacă-s ei și-aud vorbele mele

Și eu pe ale lor prin grile dese
Ce le reflectă iar și iar, întoarse,
Încât să nu mai poată fi-nțelese ?...

Iar chipul acesta din mii de oglinzi răsărind

E-al meu ? L-am văzut ? M-a trădat, ori mă cere ?
Ori este cel pe care-l caut demult
Să-l sfarm ? Ori spre el năzuiesc cu putere.

Și cum să ajung să-l cunosc ? Deformat

De undele apei de vânturi stârnite...
Și dacă nu-i unul, cum cred eu că-i multiplicat,
Ci sunt tot atâtea ? Atâtea ispite...

Și care sunt mai aproape de numele meu ?

Cel care-a privit, sau cel ce privește ?
Și cum este el, celălalt, înmiitul Proteu,
Bulboană de-afară ? Lăuntricul clește ?

Să trec firul vieții prin pietre, prin stele, prin stropi,

Să simt cât reflectă și cât pot să-absoarbă ?
Mai toarce, Ariadne, din caierul sfânt ce-l avem,
Căci fără de capăt e peștera oarbă.

Multiplul alțiilor răsfrânt în alții

Îmi fură însuși chipul meu divin,
Cununi de spini îi pune, și de paie,
Și mi-l redă ca pe-un străin.

Ori poate este-așa precum mi-apare

Și nu îl cunoscusem la început :
Așa de pur, unic, inconfundabil
Și fără umbră să se fi născut.

Și nu știu dacă vaierul de clopot

E dinăuntrul lui, ori dinafară :
Se tânguie un gând care spune,
Sau locul astrului ce-o să răsară ?

O, goana mării năzuind spre alge,

Și plânsul algei ce petale-și vrea,
Și visul rozei de-a zvâcni-între fluturi,
și-al ciocârliei care-a tins spre stea ?

Se-nvăluie-și unesc bătaia pleoapei

Și se resping undrelele-ascuțindu-și,
Atolii de ură-dragoste se-învolbur,
De marea fără țărmuri fiind duși.

Și-aceste naiade,
Și-aceste driade,
Ce-și murumură trupul în mare unduit ;
Se-nvăluie-n plete,
Ivind dintr-un fulger
Când coapsele albe, când sânul uimit.

Zăpezi neatinse de suflu terestru,

Vârtejuri de umeri, calcâie și glezne :
Plutesc înainte-mi,
Mă-nconjur, mi-aruncă
În coaste cu flăcări, în față cu bezne.

***

De gheață, de foc,
Stalactite fluide,
Vibrând, stalagmite de marmură, reci :
Atent printre ele,
Arzând printre ele
Subție-ți pământul din oase, să treci.

Degetele strânse le crispez.

Pâna în măduva să-mi intre strună :
Inima se zbate, nebună
Și-i voi trece laserul prin miez.

E cerul acesta, cu sori și planete ?

Sau e oceanul cu scoici și meduze ?
Și-această maree ce-mi clatină somnul
E fluxul magnetic, sunt doruri confuze ?

Nici sus și nici jos, îndărat, înainte...

Nici cer, nici pamânt, și nici timp ; doar o apă
Și sufletul meu dilatat, ca durerea
Și patima, râvna și groaza să-ncapă.

Pereții fluizi, n-ai de ce să te razimi,

Trec unul prin altul, cum nici n-ar fi trupuri.
Să te reconstitui încerci, din farâme,
Și-i lipsă chiar ciobul cu care te bucuri.

Dar pune în locu-i o floare, o frunză,

Un picur de rouă, un strop de tărână,
Să-astupi locul ars, să nu auie golul
Când vântul – călăul-destinul te mâna.

Urc pe scări de piatră și email,

Glasuri mă-asaltează la răscruce.
Pârtia mirosului mă duce
Prin nămeți de spini și jeragai.

Oștile-mi rărite cad încet :

Galbenul trădează, roșul plânge,
Alb-albatrul aripile-și strânge,
Verdele trage spre violet.

Cine cere birul nefiresc ?

Miezura vieții netrăite ?
Duceți-mă valuri în ispite !
Nu gust tihna, până nu-l găsesc !

Trup sau spirit fie ! - Am să-l despoi

De misterul care-l înfășoară.
Respins de voi fi și-a sută oară,
Eu nu pier decât cu-amândoi.

De când am rămas doar cu drumul și mersul ?

Și ce am pierdut, și prin care unghere ?
În carnea tarânii, prin iarbă de sânge
Mocnite dureri.

Cum doare în visuri zvâcnirea uitată

În chiotul de umăr al aripei smulse.
Cum nu poți să vindeci o rană ființei
Pe care-ai pierdut-o.

Iată-mă ajuns aici într-o fundătură.

Ce-mi coperă calea ? Un zid, ori o stâncă ?
Izbește cu umărul !
Scurmă cu unghiile !
Dar nu, nu oricum, la-ntâmplare.
Pândeste când stânca nici nu se așteaptă
Când mușchii și nervii sunt gata să scapere.
Alege și locul în care izbești !
Trebuie !
Trebuie să mergi mai departe.
De stai,
Te înghite mormanul
De viu.
Există dincolo
Și-atât cât există,
Va trebui să lupți să-l cucerești.

Înaintez încet și cu prudență

Prin hrube-tainițe săpate-n stâncă
Și scotocesc și luminez cotloane,
Dar monstrul, fiara, crudul Minotaur
Nu se-arată încă.
Mi-afund privirea hămesită în goluri,
Din când în când mai ciocănesc pereții
Ori fac s-alunece o piatră stârnită de picior
Și-ascult până se sting reverberatele ecouri,
Și simt pe-obraz cum cade o liniște sfărmată,
Și praful veșniciei mă-nvăluie în nouri.

Îndărat, îndărat ! Pe aici am mai fost !

De mă-nvârt tot așa, n-am s-ajung
niciodată la capăt.
Fir de tort, tu să-mi spui,
 tu ești unicul meu semn
Rătăcirilor, trudelor mele
poate fără de rost.

Ce-s acești pricolici care-mi sar din firide-nainte

Și tăcuți și cu gesturi bizare în cale-mi se-ațin ?
Ochii lor par a închide secretele toate
Celor duse și celor ce vin.
Unii drepți, hotarâti, mă opresc să nu trec mai departe,
Unii, muți poruncind, par un drum să-mi arate,
Alții țopăie în jurul meu tontoroiul,
Mă împung unii ochi cu stilete de linx,
Mă încurca în plase de platini,
Mă atrag în capcane de semne,
O, doar cel nemișcat cu privire de sfinx !

A! Sunt zei de pe socluri de piatră !

Idolii sunt de aramă, de ghips și de ceară.
Luminează-i cu mica ta lampa curată.
Și-ai să vezi,
Ai să vezi,
Schime și umbre și măști or să piară.

Idola tribun și idola theatri !

Mai sunt legioane !
O, idola specus !
Mai sunt...
Acei ce irump chiar din vintrele tale
Și idola fori ascunși în cuvânt...

Atinge-i și pipăie : piatră și umbră.

Înconjură stânca, ori dă-o în lături,
Iar umbrele-alungă !
Ori treci și prin ele.
Ai țelul în față, iar linia dragostei
Mereu se-adînceste în palma ta stânga.
Nimic te rețină !
Nimic te înșele !

Te înșeli !
Te înșeli !
Ce mult te înșeli !
Prea firavă-i torța, și des, întunericul cade
Din goluri umplute cu spaimele minții
Din guri de genuni huruind în cascade.
Himerele șapte pândindu-mă-n umbră,
Sirenele,
Toate,
Cu cântec zălud.
Tu, strună-împrumută descântecul orfic
S-astâmpar, s-acopăr !
Să nu le aud.

Credeam că-s piloni, coloane de marmuri,

Credeam că sunt bazalt și bronz daurit.
Pe jos, credeam că sunt mari lespezi de piatră,
Că-s toate trepte de mărgean...
Și nu-i decât fum...

De ce să te agăți ? Pe ce să te sprijini ?
În tine hău adânc, și-afară doar umbre...
De unde ies umbre ? Din ce fel de peșteri ?
De gheață și sare ? De var și nisip ?
Sau mai din străfunduri, din straturi primare,
Din mai dedesuptul de apă și foc ?

Eram pregătit să mă lupt c-o dihanie în carne și oase,

ci nu cu-acest spectru de molimi, de pulsuri și rituri oculte,
cu toate aceste,
ce-ncet ți-înfășoară auzul și văzul și umbletul mut,
și-ți intră în limfă și-n plasma vitală
să-ți tulbure însuși izvorul în sâmbur
din care samânța își ia rostuirea
și trecerea vrerii în gest.

Eram pregătit pentru-o luptă deschisă,

ci nu cu-acești spori de ciuperci otrăvite,
spori milimicronici,
nuclei jucăuși
furiș infiltrându-se,
în lanț de explozii,
să facă din trup și din suflet, din gânduri,
un pumn de cenușă,
o mână de câlți.

Desigur că doarme adânc, de ies monștrii,

de umblă ei slobozi și fără de păs.
Desigur că doarme : puiesc și cresc monștrii,
dar cine să-mi spună când însumi nu știu
a cui rațiune ? A mea, sau a lumii ?
Prin somnul ei umblu, sau însumi
visez ?
Prin visul din somn mă gonesc și mă zbucium,
sau viața, a mea, depănând
printre lucruri,
o-nșirui pe drumuri, uitând s-o trăiesc ?

Iar m-ai îndepărtat, simt prea bine.

Ai abătut cu zid concav drumul cel bun.
Daedalos, Daedalos ! Tot ajung ! voi ajunge,
deși e mult mai greu pentru cel care caută
să descopere legile după care-a clădit
cel ce-a ascuns.
Va să cuprindă el cetatea-n dânsul ;
mimând și gestul construirii ei,
ca pe-un prunc s-o poarte și s-o nască
din trupul lui.

Daedalos, Daedalos, iată ghemul de drumuri.

I-am pipăit cu vârful degetelor mele
fir după fir,
fiece buclă, orice spiră, orice nod.
M-a îmbrăcat ca o cămașă a lui Nesus.
Tu te-ai salvat croindu-ți aripi,
dar mie nu zborul mi-ajută.
Mi s-a lipit, arzându-mi carnea, acel filtru
și sunt în el, și el în mine, ca un morb.
Să-l smulg (mai pot?) cu tot cu nervi, cu mușchi și sânge
și să-l arunc, secat de taine și chemări.

De ce să te urăsc și să te blestem?
De admirat e demnă mai degrabă
această născocire-a mînții tale.
Haotică e doar în aparență ;
ci tâlcul dănțuind pe dedesupt
îi dă o armonie, cam bizară,
de ritmuri frânte, răsucite-n loc
și abătute strict înspre afară,
dar adunate-anume, să înșele,
în noduri ce închipuie-un mijloc.
Iar tâlcul ce din ritmuri se desprinde
a spune pare că puterea minții
e mai presus de-a pietrei și a hulei
și-nvinge fiara, fulgerul și moartea
și că ea însăsi, de-ar rodi din greșeală,
va fi în stare a-ți stârpi prăsirea
să apere viața și pamântul.
Deci laudă dau geniului constructor,
însă condamn c-ai încercat să tăinui
o faptă lângă care-aveai o vină.

Cobor
și urc...
și fără de aripi !
Din strop în strop,
din stei în stei,
și fără de aripi !
Din grotă în grotă,
din cer în cer,
și fără de aripi !
O, când voi ajunge
și cum voi ajunge?

Nu, nu !
Nu asta voiam !
Adică nu pâna la capăt s-ajung,
ci monstrul,
răul,
oriunde ar fi să îmi iasă în cale,
pe el să-l sugrum.

Dar poate c-am fost înghițit de-acest monstru,

poate că râvna ce mă-mpingea către el era foamea lui :
aceștia sunt dinții-stâncoșii-măselele, limba și glota,
alunec
în jos,
tot mai jos, tot mai jos,
stomacul și sângele lui mă devoră în etape
îmi ia numai acele ființe abstracte
ce-n sârg plăsmuiesc
lăsându-mi întregul de carne și oase,
de simțuri și vrere,
să cred că sunt viu,
că sunt liber,
când umblu
prin plinul și golul de pântec lumesc.

Demult am bănuit
că nu în grote te ascunzi,
nu în pamânt,
nu în ocean și nici în cer :
În aer gol, curat,
nu poți trăi.
Te-adăpostești în ce-i corupt
pâna-n fărâmele-fărâmelor dintâi
ale putinței ființării lui,
te furișezi
printre scântei și flăcări dese-orbitoare,
când tremură metalul moale
sub daltele lui Hephaistos.
Țâșnești
de printre umbrele pe care
le nasc și fulgere și norii
și te strecori printre rețele
de curcubeie
alunecos
și sinuos.

Te scurgi
pe-aceste spire strâns înfășurate
pe care de atât amar le treier,
prin ocnițe, cotloane, vestibule,
lucrări ale dedalicului creier.

Dar te voi căuta și-n unda pietrei

și-n urmele de lacrime zvântate,
în micro- și în macro-labirintul
și-n cele dintre ele, reflectate.

Te voi găsi, căci țin în pumn lumina

celor ce-mi vin pe linia vieții,
a celor ce nu vor să se mai nască
spre-a te hrăni cu jarul tinereții.

În sfârsit iată-ne față în față...

Dar ești tu cel căutat în adevăr ?
Ți-am zărit ochii pierduți pentru lumină
tresărind ca dintr-un vis... ori mi-a părut...
Poate-ai mei au tresărit (Deja sfârșitul ?)
Să-nfrângi atâtea legi doar pentru-atât ?
Nuai nimic îngrozitor. Fu o scornire ?
Spaima lor, groaza din ei te-au adus aici ?
Si cum să lupt fără să știu lupta de-i dreaptă ?
Ai tu grai ? Zvârle-mi un semn de ești tu.

Mai fac un pas... Aștept (de unde ?) semnul...

Dinții îmi clănțăn, sau de ură scrâșnesc ?
Pereții se cutremură, crapă
și oase ies prin groaznica spărtură.

Sunând sinistru se compun schelete,

se-agită mâini, falangele se frâng,
ca scorburi auind sub dinții ploiii
orbitele cu întuneric plâng...

Se strâng în jurul meu tot mai aproape

și sunetele reci mă rod cumplit...
Voi, crengi uscate, mucezite, nu vă temeți
c-aș fi putut uita de ce-am venit...

O, voi iertați-mă că pentru-o clipă

în ochii lui, pe-ai mei mi i-am văzut
cu-nsingurarea celor ce fac răul
când răul-i acceptat de la-nceput.

Și totuși vom lupta !

N-ai nici o șansă :
fiindcă unul trebuie să piară,
ca să-nvingă din noi doi mai omul,
va trebui să cadă cel mai fiară.

Am biruit !
Biruit !
Am biruit !
Victorie !
Victorie !
Victorie !
Sfărâmat e !
Sfărâmat e blestemul !
Să depăn, să depăn mai iute !
Hai, deapănă ! Deapănă ghemul !

De zile-am plecat ?
De ani, ori de milenii ?
Ce lung a mai fost drumul !
Ce lung !
Hai, deapănă ! mai iute
deapănă ghemul !
La oameni, la soare s-ajung !
Hei ! Ajung !

-O, ceruri ! Te-ai întors !

- M-ai așteptat !
- Ești tu!
- Nu știu cât sunt, cât nu : o parte m-am pierdut
prin unghiuri și răstimpuri. Și-n mine s-au săpat
acele galerii ce-abia le-am străbătut.

Și-atât s-au împletit lăuntrul cu afară

că nu mă mai cunosc și nu mă mai găsesc...
Și-auzi ? Aud grifoni zbatându-se sub coaste
și roțile mă dor cu țipat omenesc.

Iar trupu-mi pare ca umplut cu cețuri

de umbre ce mă bântuie-n vârtejuri...
De parcă hoitul lui, tragând din mine
sângele, mi-l deapănă pe vrejuri.

De parcă-al lui s-a furișat în mine :

și vâjâie ca vrăjile-n ghioc...
Pe când al meu, dospit cu mătrăgună
îi regenerează un alt cap la loc.

Tu să rămâi să torci lumina, să traseze

căi lactee unui alt cer, ce va veni.
Eu, coborând înspre străfundurile magmei
de sub gânduri și dorinți ce-abia presimt,
găsi-voi oare-n mine însumi
pe monstrul ce se apără cu-un labirint ?

Și-atunci ce-aș vrea ca să se poată, nu va ramâne oare

decât un vis tulburător ?
Într -un suprem efort, și cu durere-oroare,
să-l pot îmbrățișa, să-l pot spăla c-un râu de lacrimi
pân-voi simți cum ale mele sărutări îl dor.

Despre autoare

Natalia POŞA (1922-1990, Botosani)

Licențiată în psihologie–pedagogie, profesoara Natalia POŞA a contribuit

la formarea mai multor generații de educatoare și învățători, la Liceul și
Institutul Pedagogic din Botoşani.
S-a bucurat de preţuirea botoşenenilor pentru cultura şi talentul său literar,
dar și pentru dăruirea ce a marcat o activitate didactică diversă : a predat
limba și literatura română, franceză, a animat activități artistice.
Din păcate, numai o mică parte din creațiile sale a cunoscut lumina tiparului. Cartea de poezii
pentru copii preşcolari și şcolari mici „Cine eşti tu, primăvară ?” (Editura Ion Creangă 1988),
publicată cu puţin înainte de căderea comunismului, nu a beneficiat de o distribuire prea largă.
Cu atât mai puțin alte creații literare – majoritatea inedite – și care reflectă un univers plin de
sensibilitate și de imaginație.
În afară de ecoul pe care le-ar putea avea asupra cititorului, poemele sale par înzestrate cu o
chemare în plus – cea de inspira. Cea de a trezi imaginația și de a suscita noi idei creative – și poate
că nu numai în domeniul literar.
Dupa ce am tehnoredactat manuscrisele, ideea că acum aș putea îndeplini o dorință a mamei mele,
exprimată pe vremea când eram studentă la Arte Vizuale, s-a impus ca o evidență. Astfel, unele
dintre lucrările mele, deși pictate înainte de a mă implica în publicarea acestui volum, participă la
prezentarea sa grafică.
Carmen POŞA

Mulțumim cititorilor
pentru interesul acordat
și pentru a face cunoscut acest conținut
prin distribuirea link-ului pe rețelele sociale.

© Carmen Posa, 2023

Autor : Natalia Poşa

Co-autor, coperta și prezentarea grafică : Carmen Poşa

Reproducerea, integrală sau parțială, este permisă numai în scop non-comercial

și cu condiția de a se menționa numele autorului si titlul volumului.
Orice utilizare comercială fără consimțământul autorului
sau al succesorilor săi în drepturi sau cesionari, este ilegală.