CULOAREA – SISTEM ȘI MOD DE FUNCȚIONARE

Culoarea se adresează sensibilității, iar percepția culorilor are un efect primordial în pictură.
Deși felul în care sunt resimțite este personal, culorile funcționează după legi obiective.

Teoria culorilor revelă potențialul lor expresiv, dar mai ales utilizarea lor eficace.
Captivant pentru unii, studiul culorilor este greu de ocolit chiar și de cei mai puțin atrași de teorie.
Legile culorii permit anticiparea efectului obținut atât la la juxtapunere cât și la amestec.

Fenomenele de lumină și culoare au pasionat plasticieni, oameni de litere și fizicieni, care le-au explorat
modul de funcționare și au formulat legile lor fundamentale.
Abordarea științifică, estetică și senzorială a culorii este legată de nume ilustre : Isaac Newton (1643 -
1727), Johann Wolfgang von Goethe (1749 - 1832), Philipp Otto Runge (1777 - 1810), Eugène Delacroix
(1798 - 1863), Johannes Itten (1888 -1967), Michel-Eugène Chevreul (1786 -1889), George s Seurat
(1859 -1891), Vassily Kandinsky (1862 - 1944), Paul Klee, (1879 - 1940).
Având multe puncte în comun, concluziile lor au adus lămuriri privind caracteristicile culorilor,
interacțiunile dintre ele și comportamentul lor la amestec.

Diferite reprezentări grafice modelizează relațiile dintre culori.

Spectrul cromatic este succesiunea culorilor pure, în ordinea din curcubeu (așa cum (rezultă din
descompunerea luminii albe).

Cercul cromatic organizează culorile pure sub formă circulară, ceea ce permite reprezentarea
raporturilor dintre acestea.
Cercul cromatic elaborat de Johannes Itten stă la baza teoriei moderne a culorii. El pune în evidență
culorile primare, secundare și terțiare.

Sfera culorilor include, în plus de culorile saturate, și tentele desaturate în mod progresiv cu alb, negru
și gri.
 Cele 3 culori primare – ROSU (magenta), ALBASTRU (cyan) și GALBEN – nu pot fi obținute prin
amestec. Din amestecul celor 3 rezultă negrul.

Amestecate câte două, primarele generează culorile secundare (sau binare) : oranj, verde, violet.
VERDE = albastru + galben
VIOLET = roșu + albastru
ORANJ = roșu + galben

Două culori diametral opuse în cercul cromatic formează o pereche de complementare.

O pereche de complementare conține întregul spectru : una este o primară, iar cea opusă este
secundara rezultată din celelalte 2 primare.

Două culori complementare sunt deci străine din punct de vedere cromatic (nu se conțin una pe
cealaltă).
Acest fapt are consecințe importante, atât în ce privește percepția fiecăreia în parte, cât și
comportamentul lor la amestec :
- juxtapuse, două complementare creează un contrast cromatic extrem de puternic.
- amestecate, două complementare se neutralizează reciproc.
 În funcție de dozaj, amestecul complementarelor dă griuri – neutre sau colorate.

Funcționarea complementarelor are un rol determinant în căutările cromatice.

Influențând orice efect cromatic, complementarele sunt utile și în obținerea tentei dorite prin amestec.

Ca și din amestecul a 2 complementare, din cele 3 primare se pot obține tente mai mult sau mai puțin
desaturate (griuri). Diversitatea acestora este nelimitată.
În teorie, toate tentele din natură se pot obține din amestecul celor trei primare.
Din punct de vedere practic, avantajul nu e neglijabil : tuburile de culoare indispensabile nu trebuie să fie
multe la număr.
Cu precizarea că teoria științifică se referă la culoarea-lumină, fără a ține cont de particularitățile
culorilor fizice.
Acestea din urmă pot rezerva unele neajunsuri și surprize :
- unele culori saturate sunt greu de obținut prin amestec
- rezultatul unui amestec nu e totdeauna conform cu ce preconizează teoria.

Într-o oarecare măsură, situația poate fi salvată tot cu ajutorul teoriei :

- lipsa de saturație a unei tente poate fi compensată prin juxtapunerea complementarei sale
- o tentă nedorită poate fi neutralizată prin amestec cu complementara sa.

Teoria culorilor mărește capacitatea previzională a pictorului.

Cei care se bazează în primul rând pe teorie nu sunt mulți : culoarea ține cel mai mult de intuiție.
În același timp, concluziile formulate de teoreticieni au un larg ecou în rândul coloriștilor – primii care
doresc să le experimenteze, să le investească cu emoție și sens.

« O rază de lumină albă traversând o prismă transparentă, se descompune într-o infinitate de culori. »
Pierre-Simon de Laplace

« Culorile sunt fiice ale luminii »

Johannes Itten

« Culoarea mai ales, si poate încă mai mult decât desenul, este o eliberare. »
Henri Matisse

« Desenul este senzația. Culoare este rațiunea. »

Pierre Bonnard

« Folosim culorile, dar pictăm cu sentimentul. »

Jean Siméon Chardin

culoare și vocabular

Tentă, tonalitate, nuanță și alți termeni care se referă la culoare sunt uneori greu de diferențiat ;
precizările specialiștilor nu se acordă întodeauna, iar folosirea lor este adesea ambiguă.

Tentă, ton : sunt, mai mult sau mai puțin, sinonime pentru culoare ; se referă la diferența dintre o
culoare și o alta (fie pură, fie rezultată dintr-un amestec).

O tentă poate fi cromatică (conține cel puțin una din culorile spectrului) sau acromatică (alb, negru și
griurile intermediare).
O tentă cromatică poate fi saturată (pură, intensă) sau ruptă (degradată, rabătută, desaturată, atenuată
prin amestec).
O tentă saturată este deci o culoare pură, care nu conține nici alb, nici negru, nici gri, nici culoare
opusă.
Saturația (sinonim cu intensitatea) desemnează deci gradul de puritate al unei tente.
Desaturația indică îndepărtarea unei culori pure de caracterul său inițial, în direcția griului.
O tentă desaturată este mai mult sau mai puțin « ternă » (fără conotație peiorativă neapărat).

Saturația cea mai ridicată o au culorile spectrului cromatic :

- primare (Roșu, Galben, Albastru)
- secundare (Oranj, Verde, Violet)
- toate nuanțele de tranziție între acestea.

Culorile saturate nu posedă toate același grad de :

- strălucire (albastrul este mai puțin strălucitor decât roșul)
- luminozitate (albastrul este mai întunecat decât galbenul).

O culoare pură (saturată) se poate declina, prin amestec, în nuanțe și în tonalități.

Nuanțele unei culori se obțin prin amestec cu vecinele sale în cercul cromatic.

Tonalitățile (numite și valori) se referă la luminozitatea tentei. Treptele tonale ale unei culori se obțin
prin amestec :
- cu alb, pentru a lumina (degradare)
- cu negru, pentru a întuneca (rabatere)
Tonalitățile pot fi deci colorate (cromatice), dar și acromatice : alb, negru și griurile intermediare (valori
tonale).

Rezultatul amestecurilor depinde de distanța în cercul cromatic a culorilor inițiale :

- vecinele dau tente saturate
- pe măsură ce sunt mai îndepărtate, dau tente din ce în ce mai desaturate (rupte)
- diametral opuse (complementare) dau tente terne (griuri)

Dominanta este culoarea principală dintr-o compoziție sau dintr-un amestec.

Culorile analoge sunt cele care se înrudesc (au o culoare în comun).

Monocromia este un ansamblu de culori analoge.

Câmp cromatic = familie de tente provenind de la o anumită culoare.
În exemple : turcoaz aparține câmpului cromatic albastru ; fuchsia aparține câmpului cromatic roșu ; kaki
aparține câmpului cromatic verde.

Vocabularul culorii facilitează gândirea cromaticii și experimentarea.

Pentru artist, acest vocabular este util nu numai în creație, ci și în comunicarea în jurul picturii, în
schimbul de opinii cu critica și cu publicul.

« Simt prin culoare, așa că totdeauna pânza mea se va organiza prin culoare. »
Henri Matisse

« A se veghea : momentul în care culoarea devine valoare. »

Pierre Bonnard

« E imposibil să spui câte griuri de verde există, e imposibil, ele variază la infinit. »
Van Gogh

« În artă, lumina este singura realitate. »

Robert Delaunay
 « Trebuie să captezi lumina și să o arunci direct pe pânză. »
Claude Monet

armonie și contrast

O culoare nu este niciodată percepută în mod izolat ; chiar și o pânza monocromă contrastează : cu
mediul în care este expusă.
O pictură se construiește prin diferențele dintre tentele care o compun și din relațiile care se stabilesc
între ele.

În limbaj comun numim armonioasă o combinație de culori plăcută ochiului. În regulă generală, aceste
tente sunt analoge (comportă o culoare de bază comună, care le înrudește).
Contrar acestui a priori, în teoria culorii dezvoltată de Johannes Itten, armonia înseamnă mai degrabă
echilibru și egalitate de forțe.
Această abordare se bazează pe faptul că ochiul « cere » totalitatea culorilor, și că produce pe retină în
mod automat culoarea lipsă – pentru a restabili echilibrul.

În această optică, un ansamblu de culori este considerat în mod obiectiv armonios atunci când din
amestecul lor ar rezultă un gri neutru.
Este cazul culorilor complementare (opuse în cercul cromatic), sau al triadelor echidistante – atunci
când, în cadrul unui ansamblu, forțele lor sunt echivalente.
Dimpotrivă, o asociere de culori care nu ar da un gri neutru, este considerată că fiind de natură
expresivă, și nu de natură armonioasă. Ceea ce nu îi afectează potențialul artistic – armonia « obiectivă »
nefiind o exigență estetică primordială.

« Frumusețea nu se află în culori, ci în armonia lor. »

Marcel Proust

« Armonia este analogia contrariilor, analogia între cele ce se aseamănă, a tonurilor, a culorilor, a
liniilor. »
Georges Seurat

« Nimic nu e mai frumos decât două variante ale aceleiași culori, alăturate. »
Edgar Degas

Organizarea formală a unei imagini se revelă datorită contrastelor.

Diferențele dintre zone pot fi de caracter cromatic, de luminozitate, de temperatură, de saturație, de
mărime.

Tipurile de contrast :
1. contrast culorii în sine
2. contrast deschis-închis (clar-obscur)
3. contrast cald-rece
4. contrast complementar
5. contrast de calitate
6. contrast de cantitate
7. contrast simultan
 Frapante sau atenuate, contrastele vehiculează expresivitati variate și influențează percepția tentelor.

1. Contrastul în sine se creează la juxtapunerea de trei (sau mai multe) tente saturate. Cele 3 primare
creează cel mai puternic contrast în sine.
Și celelalte culori saturate care nu se înrudesc între ele produc un contrast în sine, însă mai puțin
frapant.
Albul și negrul pot spori efectul contrastului în sine, deoarece :
- albul scoate în evidență intensitatea culorilor cromatice
- negrul scoate în evidență luminozitatea culorilor cromatice
Orice amestec slăbește contrastul în sine.
Expresivitatea contrastului culorii în sine : forță, energie, veselie.

2. Contrastul deschis-închis (clar-obscur) este inconturnabil ; în absența sa, orice imagine, fie și
colorată, devine ilizibilă.
Diferențele de luminozitate pun formele în evidență și stabilesc ierarhia lor în compoziție.
Contrastul clar-obscur nu trebuie confundat cu procedeul clarobscurului. Acest procedeu se
caracterizează printr-un fond tenebros, ce scoate în evidență zone restrânse de lumină maximă
(Caravaggio, Rembrandt, Georges de La Tour).
Contrastul clar-obscur este folosit în mod exclusiv în grisaille - care comportă numai tonalități de gri.
Intensitatea contrastelelor închis-deschis orientează puternic expresivitatea de ansamblu – care poate
varia de la temperat la energic sau dramatic.

3. Contrastul cald – rece întărește temperatura psihologică ale tentelor alăturate.

De asemenea, culorile calde fiind percepute ca avansând, iar cele reci ca îndepărtate, juxlapunererea lor
poate indică situarea în spațiu.
Alăturarea cald-rece induce o expresivitate dinamică, veselă, mai ales când tentele sunt saturate, și se
află într-un context luminos.

4. Contrastul complementar este cel mai puternic tip de contrast cromatic, fiind creat la alăturarea a
două culori diametral opuse în cercul cromatic (Roșu-Verde, Albastru-Oranj, Galben-Violet).
Complementarele se exaltă reciproc : caracterul respectiv al fiecăreia este întărit.
Saturate, complementarele juxtapuse creeză un impact vizual energic, care poate exprima pasiunea,
drama, conflictul, violența.
Dat fiind că la amestec, complementarele se neutralizează, ele dau naștere unor game întinse de griuri
colorate.
Atenuate, complementarele juxtapuse au o expresivitate ce basculează în armonie subtilă și
rafinament.

5. Contrastul de calitate se creează între două tente analoge (care au la bază aceeași culoare), una
fiind mai saturată, iar cealaltă mai atenuată. Contrastul lor este relativ slab – însa poate fi frapant atunci când
coexistă cu un puternic contrast închis-deschis.
Caracterul expresiv al acestui contrast depinde de culoarea de referință.

6. Contrastul de cantitate este prezent atunci când tentele juxtapuse sunt inegale ca întindere.
Culoarea ce ocupă o zonă întinsa o domină pe cea care este cantitativ restrânsa.
Forțele a două pete de culoare se echilibrează când cea mică este mai saturată decât cea mai mare.

7. Contrastul simultan constă în influența reciprocă ce se exercită între două culori oarecare alăturate.
De fapt este vorba de un efect optic, care face ca una și aceeași culoare va fi percepută diferit, în funcție
de vecina sa.
La alăturarea a două culori oarecare, fiecare dintre ele va tinde spre opusul celeilalte.

Orice tentă cromatică se va « colora » spre complementara vecinei sale.

Cu cât o tentă este mai pură, cu atât influența ei asupra celor din jur va fi mai puternică.
Între două complementare efectul simultan este maxim.
Griul neutru scoate în evidență caracterul unei culori cromatice, pe când el va colora în complementara
acesteia.
Albul din jurul unei culori cromatice va accentua saturația acesteia, iar negrul îi va accentua
luminozitatea.
Vecinătatea dintre o culoare deschisă cu una închisă accentuează diferența lor de luminozitate :
pe un fond închis, o tentă pare mai luminoasă, iar pe un fond deschis, va părea mai întunecata.

Cel mai des, într-o alăturare de culori coexistă mai multe tipuri de contrast.

Contrast clar-obscur + cald-rece + cantitativ + efect simultan

Dozajul contrastelor exprimă emoțiile si intențiile pictorului.

Stăpânirea contrastelor optimizează căutarea cromatică intuitivă.

« A picta înseamnă a contrasta. »

Paul Cézanne

« Legea generală : mai multă opoziție, mai multă strălucire. »

 Eugène Delacroix

« Un centimentru pătrat de albastru nu e tot atât de albastru ca un metru pătrat din același albastru. »
Henri Matisse

« Manet (…) a creat lumina folosind negrul. »

Camille Pissaro

« Dați-mi noroi, și vă voi picta pielea lui Venus, dacă în jur pot pune culorile pe care le vreau. »
Eugène Delacroix

paletă și căutări cromatice

În limbajul culorii, cuvântul paletă se referă la cromatica unei lucrări, sau la culorile de predilecție ale
unui pictor.
Paleta lui Caravaggio comporta contrate viguroase.
Stilul Rococo se caracterizează printr-o paletă agreabilă și rafinată.
Paleta impresionistă este vie și luminoasă.
Paleta lui Corot este sobră, naturală.
Cea a lui Cézanne se bazează pe alternanța dintre cald și rece.
Cea a lui Van Gogh este vibrantă.
Constant Permeke folosește o paletă întunecată și teroasă.
Giorgio Morandi are o paletă de nuanțe delicate.
Cea a lui Nolde este de o intensitate cromatică extremă.
Cea a lui Mondrian este minimalistă.

În acest context, paletă înseamnă culorile folosite, iar prin extensie, efectul pe care acestea îl produc.

Noțiunea de gamă, uneori folosită ca sinonim pentru paletă, desemnează de fapt o succesiune
ordonată de tente (ca diagrama de culori a decoratorului). De exemplu :
- gama spectrală ordonează culorile după lungimea de undă
- scară valorică face trecerea gradată de la alb la negru
- alte succesiuni progresive pot reprezenta nuanțele dintre culori, ruperea unei culori, griurile dintre
complementare, etc.

Realizarea de game cu culori fizice permite testarea acestora (putere de colorare, transparenta,
comportament la amestec).
 Realizarea de palete permite previzualizarea unor ambianțe cromatice fără constrângerea unei
organizări anume.

În căutările cromatice, legile complementarelor sunt inconturnabile :

- o tentă oarecare este întărită prin juxtapunerea complementarei sale
- o tentă oarecare poate fi temperată prin amestec cu complementara sa
- când un amestec tinde spre o tentă nedorită, se poate ajusta prin adăugarea unei mici doze de
complementara sa.

O paletă de complementare poate da un panel de tente nelimitat și în același timp armonios.

Perechea ROȘU – VERDE da griuri colorate mai degrabă reci – care pot eventual fi încălzite intervenind
cu galben (sau oranj).
 În funcție de culorile din tub, perechea ALBASTRU – ORANJ poate da amestecuri care tind spre verde ;
dacă verdele nu este dorit, se poate neutraliza cu un strop de roșu.

Perechea GALBEN – VIOLET posedă un puternic contrast închis-deschis inițial.

 Efectul general al cromaticii depinde de culorilor inițiale, de raporturile cantitative și de juxtapuneri.
Alegerea culorilor inițiale poate viza o intenție expresivă anume.

Paleta acromatică pleacă de la alb și negru. Sobră, ea crează un grisaille.

Grizaiul se exprimă exclusiv prin relațiile dintre griuri.

Paleta monocromă pleacă de la o culoare cromatică, plus alb și negru ; amestecurile pot produce
nenumărate tonalități. Rezultă un camaïeu, cu un efect expresiv moștenit de la culoarea cromatică.
Monocromia comportă valorile tonale ale unei singure culori cromatice.

Grizaiul și monocromia favorizează deprinderea de a gestiona contrastul deschis-închis.

Paleta de tente analoge creează o impresie de calm, de interioritate.

Ea pleacă de la două sau mai multe culori cromatice, dintre care una va intra în compoziția celorlalte,
prin amestecuri – ceea ce dă o anumită omogeneitate.
Culoarea dominantă – rece sau caldă, etc. – va imprima ansamblului caracterul respectiv.
Tentele analoge au o componentă comună.

Paleta de culori saturate se caracterizează prin vivacitate, este vibrantă, tonică, expansivă.
Contrastele dintre culorile pure pot fi excesive ; ele se pot « împăca » prin asocierea cu culori acromatice
(alb, negru, gri).
De asemenea, egalitatea de saturație produce un efect de concurență ; aceasta se poate evita
atribuindu-le suprafețe inegale (contrastul de cantitate va stabili o ierarhie).
Saturația tentelor este prezervată evitând amestecurile.

Paleta de culori rupte revelă o sensibilitate cromatică rafinată. Griurile colorate creează o ambianță
odihnitoare.
Se poate pleca de la culori desaturate (ocruri, pământ ars, etc.), care amintesc de tentele din natură.
Se poate pleca și de la culori vii, mizând însă pe amestecuri care le atenuează.
Griurile colorate rezultă din amestecul de culori îndepărtate în cercul cromatic.

Pornind de la o paletă restrânsă, ansamblul va fi mai ușor de gestionat.

Pe măsură ce se avansează, paleta poate fi eventual îmbogățită.
Dacă un larg panel de culori inițiale poate părea mai ușor de folosit, experiența dovedește contrariul. O
paletă restrânsă favorizează reflexia asupra culorii, pentru a extrage un maximum de efect.
De asemenea, când culorile inițiale sunt puține, tentele obținute prin amestec sunt ușor de regăsit, ceea
ce evită complicațiile inutile.
Nu este nevoie de multe culori inițiale pentru a obține un număr nelimitat de tente.

Culorile principale ale spectrului au avantajul că permit anticiparea rezultatului la amestecuri ; unii
pictori si le procura numai pe acestea, sau chiar se limitează la primare.
Însă nimic nu împiedică folosirea unei culori speciale, sau care este greu de obținut prin amestec.
Paleta pictorului este deschisă la tot îi servește intenția sau îl inspiră.

Nu există vreo regulă în compunerea paletei ; aceasta poate fi inspirată de un fragment de realitate, de o
imagine mentală, de o lucrarea de artă, poate avea ca punct de plecare o culoare de predilecție sau chiar un
acord de culori ales la întâmplare.
Deși simțul culorii este înnăscut, adevăratul colorist se limitează rareori la instinct. El explorează
neîncetat relațiile ce se stabilesc între culori, și potențialul lor de a-i traduce voința creatoare.
 Montaj video « Culorile complementare » : https://youtu.be/NZhSBGLEsik

« Lucrăm cu culori puține, dar puse acolo unde trebuie dau iluzia că sunt multe. »
Pablo Picasso

« Efectul de tonuri minunate se obține de la tente lipsite de frumusețe. »

Eugène Delacroix

« Coloristul este cel care știe să facă pe paleta griurile din natură. »
Vincent Van Gogh

ton local și culoare simbolică

Rațiune principală de a fi a picturii, culoarea evocă lumea exterioară, dezvăluind în același timp lumea
interioară a artistului.

Tonul local desemnează culoarea proprie a obiectului reprezentat – utilizată în pictură pentru un efect
realist.
Tonul local este perceput pe zona neafectată de efectele accidentale ale luminii (fără reflexe, fără
umbre, fără supraexpunere).
Tonul local este folosit uneori și în aplat, ca sinteză cromatică a motivului, ce renunță la tonurile și
nuanțele create de ecleraj.
Însă mulți pictori acordă o mare atenție incidențelor luminii, care îmbogățesc tonul local cu umbre și
reflexe – o mină de aur pentru căutările cromatic

Descriptivă sau sintetică, culoarea locală nu-și va pierde niciodată interesul, datorită capacității sale de a
evoca realitatea obiectivă.
Însă nevoia de a surprinde legăturile misterioase dintre culoare și alte aspecte ale existenței este de
asemenea o permanență.
Tonul local nu a constituit o obligație decât în anumite epoci sau civilizații ; bogată în semnificații și
conotații culturale sau spirituale, culoarea nu este totdeauna aservită asemănării.

Astfel, culoarea locală se poate vedea uneori substituită cu culoarea simbolică.

Mai mult, uneori artistul contemporan se eliberează nu numai de tonul local, ci și de simbolica
tradițională, pentru a privilegia culoarea ce corespunde propriilor intenții expresive.
Culoarea simbolică orientează semnificația unui motiv după imaginația pictorului.
Atât în figurativ cât și în abstracțiune, culoarea simbolică evocă realități interioare, însă fără a rupe
complet privitorul de lumea sensibilă.
Corespondențele dintre culori și lumea interioară sunt subiective și contextuale.
Atribuirea de culori ne-realiste poate conferi lucrurilor reprezentate semnificații ce întăresc – sau
deturnează – percepția lor obișnuită.
La rândul sau, spectatorul rămâne liber de felul în care le resimte, în funcție de propria psihologie și de
experiențele trăite.

« Culoarea nu înseamnă nimic dacă nu se potrivește cu subiectul și nu mărește efectul tabloului prin
imaginație. »
Eugène Delacroix

« Când pun un verde, nu înseamnă iarba, când pun albastru, nu înseamnă cer. »
Henri Matisse
 « Culoarea nu ne-a fost dată pentru a imita natura. Ne-a fost dată ca să ne putem exprima emoțiile. »
Henri Matisse

« Pentru mine culorile sunt niște ființe vii, individualități foarte evoluate care se integrează în noi și în
toate. »
Yves Klein

« Negrul este singura culoare interioară și toată măiestria este să faci din ea o poartă. »
Nicolas Poussin

culoare și semnificație

Legate de mediul natural al omului, valențele simbolice ale culorii sunt universale.
Totodată, semnificațiile atribuite culorii se supun evoluției mentalității colective și individuale – astfel
încât ele pot să difere în funcție de codurile și mitologiile în vigoare.
Culoarea este duală ; aspectul său benefic este esențial și evident, în timp ce aspectul negativ este
condițional, prin opoziție :

Roșu – culoarea vieții, a sângelui – iar prin extensie : a dragostei, a pasiunii.

Asociat cu culori luminoase, roșul este optimist, călduros.
Într-un context sumbru, poate evocă violența, revolta, sacrificiul, drama.

Roz – feminitate, blândețe, romantism ; poate evocă seducția, cu conotație de erotism.

În exces, rozul riscă să devină dulceag.

Galben – culoarea soarelui, a aurului, a recoltelor – sugerează lumina, strălucirea, bogăția.

În funcție de context, galbenul poate de asemenea evoca paloarea, gelozia sau tristețea.

A Albastru – culoarea cerului : seninătate, calm, contemplare, reverie, spiritualitate. Poate evoca
spațiul, depărtarea.
Într-un context cromatic tern, albastrul sugerează răceala, melancolia.

Oranj – cumulând vitalitatea roșului și luminozitatea galbenului, aduce energie, tinerețe, optimism,
creativitate.
În exces, oranjul devine obositor sau alunecă spre kitch.

Verde – asociat lumii vegetale, naturii, evocă vitalitatea, prospețimea, și prin extensie tinerețea,
speranța.
Mai rar, verdele este folosit pentru a exprima furia, răutatea, infernul.

Violet – culoarea echilibrului între corp și spirit (roșu și albastru).

În tonuri întunecate sau pe zone întinse, violetul poate deveni deprimant.

Ocrurile, brunurile, amintesc culorile de pământ, evocând consistența, materialitatea.

Alb – golul, lumină, libertate ; puritate, inocență.

Negru – absența luminii : austeritate, sobrietate, autoritate, elegantă, forță.

mister ; tenebrele, frică, vidul, tristețea, doliul, drama.

Gri – reunind toate culorile, este neutru, conciliant. Griul scoate în evidență caracterul cromatic al
tentelor care îi stau alături.
Întunecat și pe zone întinse, griul poate deveni plictisitor, trist, evocând singurătatea, alienarea.

Demi-tentele moștenesc simbolica tentei saturate din care provin ; simbolica lor e mai
slabă, dar mai nuanțată.
Izolată, fără influențe și alterări, culoarea saturată își revelă potențialul expresiv intact – este cazul
tablourilor monocrome.
 Însă de obicei, tabloul reunește culori diferite, iar interacțiunile lor sunt complexe, influențate și de
aspectul formal.

Unii preferă o culoare sau un acord pe care alții le detestă : domeniul culorii este profund subiectiv. Ceea
ce nu împiedică interesul constant al pictorilor pentru latura simbolică a culorilor, în care își găsesc temei și
inspirație.

« Culoarea exprimă ceva prin ea însăși, nu ne putem lipsi de asta. »

Vincent van Gogh

« Albul sună ca o liniște, nimicul dinaintea oricărui început. »

Wassily Kandinsky

« Negrul este regina culorilor ! »

Auguste Renoir

« Negrul este o culoare în sine, care le rezumă și consumă pe toate celelalte. »

Henri Matisse

« Dușmanul oricărei picturi este griul ! »

Eugène Delacroix

« Eu cred că griul este o culoare importantă, culoarea ideală pentru indiferență, pentru evitarea
angajamentului, pentru a păstra liniștea, și simțul zădărniciei. »
Gerhard Richter

« Albastrul profund atrage omul spre infinit, trezește în el dorința de puritate

și setea de supranatural. »
Vassily Kandinsky

culoare și analogii senzoriale

Temperatura « psihologică » ilustrează cea mai familiară analogie dintre culori și mediul natural :
tentele sunt resimțite drept calde sau reci, după elementele naturii pe care le evocă.
Numim calde culorile ce amintesc focul, soarele (galben, oranj, roșu și derivatele lor), pe când cele ce
amintesc aerul, reflexele gheții și ale apei (verde, albastru, violet și derivatele lor) sunt resimțite ca reci.
Acești doi poli de temperatură produc efecte psihologice : culorile calde atrag atenția, inspiră energie,
confort, pe când culorile reci dau sentimentul de prospețime și de spațiu.
Într-un tablou, temperatura tentelor este relativă, această fiind percepute în funcție de vecinătatea
cromatică : un galben-verde va părea cald când lângă o zonă de albastru, și mult mai rece alături de
oranj. De asemenea, efectul de temperatură este legat și de saturație : un albastru intens e perceput ca
mai rece decât un albastru rupt.
Familia culorilor calde creează o ambianță optimistă, de intimitate și blândețe, în timp ce câmpul
cromatic al culorilor reci creează o ambianța contemplativă, melancolică, evocând uneori singurătatea,
neliniștea.

Chiar dacă nu totdeauna se pot stabili corespondențe obiective, culoarea influențează întregul domeniu
senzorial.
Culorile saturate sunt tonifiante, în timp ce demi-tentele sunt liniștitoare.
Unele nuanțe pot trezi amintirea unui gust (multe purtând nume evocatoare : oranj, citron, fraise, banan,
fistic sau șocolat).
Unele tente sunt vizual « ușoare », iar altele, dimpotrivă, « grele ».
Unele culori sunt percepute ca « țipătoare », iar altele ca « surde ».
Ca și pentru sunete, artistul poate aduce în scenă o fanfară de culori, care « trezește » – sau dimpotrivă
– game domoale sau grave.
 Tentele pure sunt cele mai « sonore », iar strălucirea lor poate fi întărită prin contraste tranșante și
ritmul alert al formelor. Atenuate, tentele devin mai « tăcute », iar tentele analoge creează ambianțe
calme și învăluitoare.
Joc de contraste sau amestecuri sofisticate, cocktail exploziv sau acord rafinat, cromatica unui tablou
poate degaja rezonanțe variate.

« Greutatea » vizuală depinde de nivelul de luminozitate al tentelor.

Galbenul, luminos prin natura sa, este ușor, pe când roșul are o greutatea mai mare. Balanța se poate
înclina în sensul dorit prin amestec cu alb sau cu negru – cele două extreme.
Impresia de greutate este în relație și cu cantitatea : o plajă de culoare va « cântări » mai greu decât o
mică pată de aceeași tonalitate.
Amplasată în partea superioară a compoziției (asemeni unui obiect suspendat), pata de culoare capătă o
energie potențială suplimentară – pe când situată în partea inferioară, greutatea sa va reține mai puțin
atenția.
Tentele ușoare evocă spațiul, libertatea, aspirațiile înalte și creează o atmosfera senină, optimistă.
Tentele întunecate prin natura lor, sau rabătute cu negru, evocă elementul terestru, materialitatea,
proximitatea și pot participa la o ambianță cromatică apăsătoare.

Aspectul și grosimea stratului pictural au conotații tactile : una și aceeași tentă poate evoca senzații
variind de la mătăsos sau catifelat, la aspru și accidentat.
În strat fin, transparentă, culoarea este resimțită ca imaterială, vaporoasă.
Grosimea, neregularitățile, sugerează materialitatea, rugozitatea suprafețelor.

Pictorul folosește culoarea după propria sensibilitate, fără să-și imagineze întodeauna cum îl vor atinge
pe spectator multiplele semnale pe care aceasta le trimite.

« Orice artă se adresează înainte de toate simțurilor, mai mult decât spiritului. »
Francis Carco

« În culoare găsești armonie, melodie și contrapunct. »

Charles Baudelaire

« Artă coloristului ține în anumite privințe de matematică și de muzică. »

Paul Signac

« Eu nu reprezint nimic, vreau doar ca culoarea să cânte și să vorbească singură. »

Marc Chagall