Istoria Artei

anul I, sem. I

I. Conceptul de artă vizuală.

- Clasificarea artelor vizuale: majore (arhitectură, pictură, sculptură); minore sau decorative.
- Principii de analiză plastică; perspectiva mijloacelor de expresie, a conţinutului şi a temei (metodele
iconografică, iconologică, naratologică şi configuratistă).
- Ipoteze privitoare la originea artelor vizuale.
- Speciile picturii; ipoteze privitoare la apariţia lor.
- Speciile sculpturii; ipoteze privitoare la apariţia lor.
- Arhitectura – context integrativ.

Arta ca o componentă a istoriei

Obiectele de artă sunt documente ale istoriei. Figurine din piatră ori os, podoabe, picturi
rupestre, sunt toate mărturii ale civilizației umane încă de la începuturile ei. Arta nu este, totuși, un
document în adevăratul sens al cuvântului întrucât domeniul artei este imaginarul. Iar, la început, acest
imaginar s-a concretizat în ritualuri magice reprezentate material prin obiectele de artă. Căci arta
trebuia să semnifice și, astfel să cuprindă lumea într-o dimensiune specific umană.

Arta vorbește, prin operele de artă, despre mentalitatea epocii în care au fost create și face
vizibil un anumit model cultural. Dacă vrem să intrăm în detalii putem spune că studiind o operă de artă
pot fi cercetate câteva aspecte: (1) realizarea operei (din punct de vedere tehnic) ne dă măsura
dezvoltării tehnologice a unei culturi; (2) amploarea unei opere ori a unui ansamblu, sau răspândirea
unei anumite forme de artă într-o arie geografică ne dă măsura puterii (politice, economice, religioase)
unei civilizații; (3) reprezentările din operele de artă oferă informații despre tradiții, obiceiuri sociale sau
religioase etc.

Arta și istoria

O anumită periodizare a istoriei se face în funcție de artă. În acest sens aduc mărturie arta
Egiptului antic, și anume mă refer la arhitectură, pictură, sculptură. Adică, diferențele stilistice constituie
granițe între perioadele istorice.

În multe perioade istorice singurele documente care atestă un mod de viață sunt obiectele de
artă. Exemple:

- Pictura rupestră
- Ansambluri megalitice de tipul celui de la Stonehenge
 - Artefactele civilizației dacilor și construcțiile din epocă

Principii de analiză plastică

A privi nu înseamnă automat a înțelege. Așa cum bine rezumă asta vechiul proverb popular „se
uită ca boul la poarta nouă”.

„Simplul contact cu capodoperele nu este destul. Prea mulți oameni vizitează muzee și adună
volume de reproduceri fără să capete acces la artă. Capacitatea noastră înnăscută de a înțelege cu
ajutorul ochiului a adormit și trebuie redeșteptată. Putem realiza aceasta cel mai bine mânuind
creioane, peneluri, dălți și, poate, aparate de fotografiat. Dar și aici, obiceiurile rele și concepțiile greșite
vor bara calea celor neajutați.”1

Așa cum bine spune R. Arnheim în continuare „Se întâmplă adesea să vedem și să simțim
anumite calități într-o operă de artă, dar să nu le putem exprima în cuvinte. (...) Limbajul nu poate
realiza aceasta direct deoarece el nu ne oferă o cale nemijlocită de contact senzorial cu realitatea, ci
servește doar pentru a denumi cele văzute, auzite sau concepute de noi.” (...) „Din fericire, analiza
perceptuală este foarte subtilă și poate merge departe. Ea ne ascute privirea în scopul pătrunderii unei
opere de artă până la limita impenetrabilului final.”2

Pentru a fi înțeleși, și a înțelege la rândul nostru, vom utiliza câteva principii de analiză plastică.

a) Încadrarea istorică a operei în perioadă. Perioada fiind caracterizată de paradigma culturală,

fenomenele sociale, politice și economice specifice.
b) Mijloacele plastice folosite, inovațiile limbajului plastic
c) Evaluarea și ierarhizarea operelor și artiștilor. Este o operație relativă, dar necesară, ținând
cont de cantitatea mare de informație care există, și căreia mereu i se adaugă noi opere și
interpretări.

Toate acestea ne ajută la identificare și încadrarea operei într-un stil. Heinrich Wölfflin identifică - în
Principii fundamentale ale istoriei artei (Editura Meridiane, București 1968) - și clasifică stilul astfel:
stilul individual – personal al artistului; stilul școlii, stilul țării – național; stilul epocii. Acest prim efort

1
Rudolf Arnheim, Arta și percepția vizuală. O psihologie a văzului creator, Editura Meridiane, București, 1979, p. 15
2
Ibidem, p.16
intelectual de a pune ordine în istoria artei i-au urmat alte contribuții, alte concepții și interpretări. Se
pare că paradigma culturală a unei epoci nu influențează doar stilul artelor dar si percepția lor. Astfel, nu
vom avea o clasificare clară și o interpretare unitară. Alois Riegl spunea că stilul este „voința de artă”.

Cele mai importante stiluri, prin impactul major pe care l-au avut, în ordine cronologică:

• Elenistic (332 î.H. -146 î.H.)

• Bizantin (sec. IV – XV)
• Romanic (sec. X – XIII)
• Gotic (sec. XIII – XVI)
• Renaștere (sec. XV – a doua jumătate a sec. XVI)
• Baroc (sec. XVII)
• Rococo (sec. XVIII)
• Neoclasicism (sec. XVIII)
• Romantism (sec. XIX)
• Realism (sec. XIX)
• Impressionism (sec. XIX)
• Expresionism (sec. XX)

Modalități de clasificare a artei

a) După criteriul istoric: arta Antichității, arta Evului Mediu, arta Renașterii etc.
b) Clasificarea după criteriul geografic: artă europeană, artă africană, artă asiatică etc.
c) Clasificarea după criterii etnice: artă franceză, artă italiană, artă românească etc.
d) Clasificarea după stiluri: stilul Vechiului Regat, stilul Regatului de Mijloc, stilul Elenistic
etc.
e) Clasificarea după criterii estetice: pictură, sculptură, arhitectură etc. (pictură bizantină,
pictură barocă, pictură abstractă, arhitectură gotică etc.)

După aceste ce înțelegem aceste generalități putem descrie operele de artă.

Obiectele de artă (Operele de artă)

În această categorie sunt incluse: pictura, sculptura, arhitectura, dar și artele decorative. Arta
este o componentă a modului de viață, în sensul că omul a căutat să construiască casa, să se îmbrace,
să-și creeze un habitat după normele frumosului.
 Despre mituri și originile civilizației umane
Originile artei, ale culturii, ale civilizaţiei în general, se regăsesc în miturile primordiale. Ca orice
existenţă din univers, umanitatea are şi ea un început. Acest început al istoriei este „momentul” în care
omul, ieşind din starea de animalitate, eliberându-se de necesitatea continuă a asigurării nevoilor vitale,
strict biologice, precede lungul şi anevoiosul drum al cunoaşterii de sine mânat de acel foc lăuntric pe
care azi îl numim spirit.
Acest spaţiu mitic de la începuturile istoriei, încărcat de semnificaţie, se constituie într-un
model, o paradigmă culturală. Fără îndoială, acest model descrie întreg universul omului primitiv,
începând cu activităţile sale cotidiene şi terminând cu marile mistere ale vieţii şi morţii, iar vocea care ne
vorbeşte peste timp despre acest model cultural nu este alta decât arta. Mai exact este vorba despre
artefacte, fragmente ceramice modelate şi pictate; sculpturi şi picturi rupestre. Doar acestea dau
mărturie despre ceea ce am fost noi oamenii cândva.
De la apariția sa arta a fost o altă lume, în care imaginarul se constituie într-un principiu de creație.
Încă din timpuri imemoriale oamenii și-au manifestat creativitatea plastică pictând pereții peșterilor. Prin
rezultatul muncii lor, pe care azi îl numim „pictură rupestră”, ei au întrezărit un orizont plin de semnificații
mistico-religioase, care în mod evident a putut satisface necesitățile nou ivite respectiv deschiderea timidă
înspre istorie, înspre civilizație.
Sigur că primele forme de artă create de om sunt strâns legate de activităţile curente, ca de
pildă vânătoarea. Vânătoarea, dincolo de funcţia ei practică (sursă de hrană) are o interesantă
încărcătură mistică.
În arta primitivă, din paleolitic şi neolitic, figurarea spaţiului atestă deja capacitatea creativă a
omului, a anonimilor artişti ce au pictat sau modelat lutul. Fără nici un dubiu, cercetând obiectele,
inclusiv uneltele păstrate în muzee constatăm că formele şi culorile nu sunt explicabile doar prin
utilitatea lor practică sau magică, ci reclamă şi o „funcţie” estetică. Putem admite că frumosul este intuit
şi înţeles ca fapt necesar în viaţa omului.

Pictura rupestră
Pictura rupestră este poate cea mai veche formă de artă descoperită până în prezent. Această
pictură avea un caracter ritualic, de invocare a unor spirite. Dar, prin frumosul încorporat, compozițiile
pictate și păstrate în peșteri din Spania și Franța induc armonia în lumea aspră a omului primitiv. Această
lume redată de acei pictori era cu siguranță amplificată de imaginația oamenilor. Spațiul era viu, vibra
animat de spiritele ce sălășluiau în imaginile pictate.
Linia desenelor şi petele de culoare, compoziţia, atestă clar că oamenii acelei perioade s-au
identificat întru totul cu mediul. Vânatul şi pescuitul cuprind în aventura lor atât mijlocul, cât şi scopul
vieţii. Aşa se explică alternanţa şi ritmurile om – animal.
 Sculptura primitivă
În muzeele lumii se păstrează nenumărate figurine modelate în lut, cioplite în calcar și os, multe
dintre ele formând serii feminine ce ilustrează ideea de fertilitate (ex. Venus din Willendorf)3. Interpretările
consacră aceste figurine ca idoli, deci obiecte legate de practici magico-religioase. Mai exact acești idoli
redau intuitiv conceptul unei divinități-mamă generator al unui cult al fecundității și fertilității.
Spaţiul configurat prin sculptură este stilizat, adică statuetele sunt argumente în sine privind
intervenţia artistului şi promovarea unor imagini cu multiple semnificaţii culturale. Sculpturile, în
tridimensionalitatea lor compun în mod vizibil un spaţiu spiritualizat distinct întru totul de orice obiect
sau lucru din natură.

Ceramica
Poate că vasele ceramice redau cel mai convingător sensibilitatea artistului primitiv, capacitatea
sa de a organiza un spaţiu decorativ după „legile” frumosului.
Ceramica dă mărturie de un spațiu cultural domestic, de sedentarizarea omului. Ornamentele,
figurile geometrice pot fi interpretate ca o convertire a timpului într-un spațiu umanizat, totul distinct de
spațiul fizic al naturii dat în raza vizuală. Numai într-un spațiu uman al casei, diferit de peștera paleoliticului,
omul are timp pentru reflecție și imaginație, pentru încifrarea gândurilor și sensibilității sale în formele și
decorațiile ce împodobesc vasele de cult sau pe cele din gospodărie.
Ceramica este o sinteză a spaţiului, adică anexează funcţiile utilului, magicului şi frumosului într-
o unică formă. Cultura Cucuteni este un bun exemplu care exprimă foarte bine această idee.

Arhitectura - între utilitate și estetic

La fel ca și în cazul obiectelor ceramice există aici o utilitate practică a arhitecturii care obligă la
o anumită morfologie. Sigur că, pentru multă vreme, peștera a îndeplinit cu succes atât necesități
practice cât și spirituale. Am văzut asta în cazul picturilor rupestre.
Arhitectura începe odată cu sedentarizarea, când comunitățile umane devin legate de ogoarele
pe care le cultivau. Evident, în lipsa peșterii ori a altor adăposturi naturale, oamenii au trebuit să le
construiască. Noile spații trebuiau sa fie utile, să adăpostească oamenii, dar asta nu a fost suficient.
Practicile ritualice, magice, au avut și ele nevoie de un spațiu construit, iar asta e demonstrat de cele mai
vechi construcții din piatră descoperite până acum. E vorba de structurile de la Gobleki Tepe, construite
acum 11000 de ani.
Așa cum deja am observat în cazul picturilor rupestre, actul magic, ritualul, implică creația
artistică, iar situl de la Gobleki Tepe nu face excepție. Aici sunt cioplite în piatră numeroase figuri de
animale, la fel ca în picturile rupestre din peșterile europene, dar și figuri umane.

Imagine figurativă și imagine abstractă

Încă de la început, din întunericul peșterii, s-au desprins două imaginii profund diferite în arta
omului preistoric. Siluetele animalelor și figurile umane erau însoțite de semne geometrice, abstracte.

3
figurină sculptătă, 11,1 cm, c. 24000 – 22000 î.H., Năturhistorisches Museum, Vienă
Concretului reliefat de amprenta mâinii omului preistoric, lasată pe peretele de stâncă, i se alătura
semnul simbolic al cercului, al punctului. Siluetele animale sau umane erau deseori reprezentate prin
forme simple, o simplificare care cerea o completare simbolică a înțelesului.
Această stare de lucruri au însoțit arta creată de civilizațiile umane de-a lungul epocilor.
Figurativul ne pune în vedere conținutul și tema operelor, iar abstractul ne vorbește despre
convenții culturale, despre calitatea de simbol și puterea de a coagula comunități umane. Abstractul
poate mai ușor, prin multiplicarea facilă, să contureze o identitate culturală, iar figurativul devine repede
referință.

BIBLIOGRAFIE
1. Lucaci, Călin, Spațiul-imagine. Ontologia spaţiului în arta plastică, Editura Provopress,
Cluj-Napoca, 2008
*
2. Arnheim, Rudolf, Arta și percepția vizuală. O psihologie a văzului creator, Editura
Meridiane, București, 1979
3. Botez, Adriana Crainic, Istoria artelor plastice,Vol. 1, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
4. Dumitrescu, Vladimir: Arta neolitică în România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968
5. de Duve, Thierry, În numele artei. Pentru o arheologie a modernităţii, Idea Design &
Print, Editură, Cluj-Napoca, 2001
6. Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1981
7. Francastel, Pierre: Realitatea figurativă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972
8. Leroi-Gourhan, Andre: Gestul şi cuvântul, Editura Meridiane, 1983
9. Mansuelli, Guido A.: Civilizaţiile europei vechi, Editura Meridiane, Bucureşti, 1978
10. Stănciulescu, Traian D. Miturile creaţiei, Editura Performantica Iaşi, 1995
11. Wolffin, Heinrich, Principii fundamentale ale istoriei artei, Editura Meridiane, București,
1968
 II. ARTA ÎN ANTICHITATE

EGIPTUL ANTIC
„Cea mai stranie nebunie colectivă – viaţa închinată morţii”

E. Faure

Religia
Ca să înţelegem arta egipteană trebuie să înţelegem spiritualitatea egipteană.
- credinţele erau împărtăşite pe zone
- faraonii ramesizi au încercat o unificare şi au început prin simplificarea panteonului
egiptean.
Textul unui imn închinat lui Amon-Re, conservat în prezent la muzeul din Leyda, scris în vremea lui
Ramses al II-lea sună aşa: „Trei sunt toţi zeii: Amon, Re şi Ptah. Ei nu au seamăn. Numele Lui este ascuns
în chip de Amon, chipul Lui este cel al lui Re, trupul Lui este cel a lui Ptah.” Rezultă din acest imn o
zeitate tripartită:
Verbul divin – Amon
Strălucirea chipului – Re
Puterea trupului – Ptah
Faraonii devin şi ei obiect de cult îndeosebi începând cu perioada regatului de mijloc. Statuile
regilor erau adorate pretutindeni. Acest cult a favorizat arta. Faraonii îşi adorau propria imagine.

Arta egipteană, perenitate dincolo de moarte

În Egipt se instalează o artă hieratică, subtil codificată şi depinzând strâns de semnele hierogli-
fice. Faraonul, situat între om şi zei, este modelul de urmat. Culoarea şi linia se conjugă pe reliefuri şi pe
picturi pentru a exprima lumea divină şi perenitatea omului după moarte. Figura umană este
imortalizată după reguli foarte precise: ideea primează asupra verosimilităţii. Chipul este reprezentat din
profil, însă ochiul este văzut din faţă; umerii sunt reprezentaţi din faţă, la fel ca şi bustul, braţele şi
mâinile; picioarele însă sunt înfăţişate din profil, unul fiind întotdeauna proiectat uşor înainte, chiar dacă
personajul se află într-o poziţie statică. Un gest simbolic de alungare al răului. În arta statuară se impune
frontalitatea. În ciuda permanentizării canonului, de-a lungul timpului se fac simţite evoluţii stilistice.
Astfel, în perioada scurtei domnii a lui Amenofis al IV-lea — Ahnaton - are loc revoluţia amarniană, care,
pe plan estetic, vizează o reprezentare mai realistă, aşa cum o dovedeşte bustul lui Nefertiti de la Berlin.
Perioada următoare, sub a XXI-a dinastie, este marcată de abandonarea inovaţiilor amarniene, în special
sub influenţa puternicei caste a preoţilor lui Amon. Glorificarea divinului şi protejarea mormintelor
redevin o prioritate. Mumiile sunt încă înhumate împreună cu măştile lor ornamentale şi cu bijuterii,
pentru a se prezenta astfel în faţa zeului Osiris. Întrucât civilizaţia egipteană se bazează pe continuitatea
cultelor religioase şi pe preocuparea pentru imuabil şi etern, formele artistice au cunoscut, în ciuda
lentului declin al imperiului şi a numeroaselor invazii, o extraordinară longevitate.

Arhitectura

Cea mai veche formă de arhitectură funerară este mastaba – o construcţie masivă
de piatră, sau de cărămidă, de formă trapezoidală ridicată deasupra unui mormânt.

Un tip mai evoluat de monument funerar este piramida în trepte. Cea mai importantă piramidă
din această categorie este cea de la Sakkarah (Saqqara) a faraonului Djoser (Zoser) din timpul mileniului
al III-lea, din dinastia memfită, construită de vizirul şi arhitectul Imhotep.
Cele mai importante şi mai cunoscute monumente arhitectonice sunt piramidele de la Giza, în
apropiere de Cairo, care se numeau: Orizontul lui Kheops, Mare este Khefren şi Divin este Mikerinos. Ele
au fost construite în timpul dinastiei a IV-a, între 2550 şi 2490 î.H.
Regele constructor.
Dinastia ramesizilor a ridicat mari şi numeroase monumente. Arhitectura este expresia unei
victorii asupra morţii. Templele sunt casele zeilor unde zidurile acoperite de basoreliefuri relatează
victoriile faraonului.
Atât arhitectura cu caracter religios cât și cea laică sunt caracterizate de proporții gigantice.

Karnak
Situat pe malul drept al Nilului, Karnak este cea mai mare suprafaţă cu caracter religios din
lume. Aici s-au ridicat obeliscuri şi temple cu coloane impresionante care deşi sunt azi în ruină ne
vorbesc despre credinţa şi măreţia religiei egiptene.
Începând cu domnia lui Sesostris I s-au ridicat în această zonă privilegiată consacrată lui Amon-
Re (regele zeilor) piloni şi sanctuare. Marea sală hipostilă, măsoară 102 x 53 m cu o înălţime de 23m, 134
de coloane din gresie, circumferinţa de 10 m.

Punerea în cadru. Pictorii şi sculptorii egipteni îşi lucrează compoziţiile pe tăbliţe de lemn,
grunduite cu gips. Grila proiectată peste personajul aşezat permite cu uşurinţă transferul proporţional al
desenului şi mărirea lui pe un perete, fie că este vorba de o frescă sau de un basorelief pictat. Caroiajul
corespundea unui canon precis, care fixa într-o manieră ideală şi atemporală figura umană şi pe cea
animală. Această tehnică se foloseşte şi în zilele noastre.

O reprezentare umană arhetipală. În timpul dinastiei a XXI-a se instaurează o dublă regalitate,

exersată de regi la Tanis şi de marii preoţi la Teba. Spre deosebire de dinastiile precedente, faraonii sunt
înmormântaţi în interiorul incintei sacre, de pe domeniile lor, pentru a-şi proteja mormintele de jaf. Din
acest motiv, mormântul lui Psusenes I a fost descoperit în apropierea templului din Tanis. Faraonul
poartă pe cap acoperământul regal, nemes, având în partea anterioară uraeus care simbolizează ochiul
lui Ra, zeul Soarelui amintind natura divină şi omnipotenţa faraonului.
 MESOPOTAMIA
(cuvânt din limba greacă, înseamnă între râuri)

Sumerienii
La fel ca egipteni, această civilizație practica o religie politeistă. Erau venerate marile forțe ale
universului, acelea de care depindea fertilitatea pământului.
Anu ori An – zeul cerului. Era zeul suprem, străbunul tuturor zeităților în religia sumeriană.
Ki (Euki) – zeița pământ. Soția zeului Anu și mama zeului Enlil.
Enlil – zeul aerului, stăpânul vântului și al furtunilor. Într-un imn sumerian Enlil era descris ca
fiind atât de sfânt încât nici măcar ceilalți zei nu se puteau uita la el. Enlil separă cerul de pământ și
proclamă pământul tărâmul său.
Enki (Ea în mitologia Babiloniană și Asiriană) – zeul apei, al cunoștințelor, meșteșugului și al
creației. Fiu al lui Anu și Nammu, se credea că acesta a creat oamenii.
Aceștia sunt zei cosmici. Urmează zeii aștrilor:
Nanna - este zeul astrului nopții, Luna. Erau zeul protector al păstorilor.
Utu – este zeul soarelui. Acest zeu guvernează justiția, moralitatea și adevărul.
Innana (adorată mai târziu de Akadieni, Babilonieni și Asirieni sub numele de Ishtar) – zeiță
identificată cu Luceafărul, planeta Venus. Era asociată cu iubirea, frumusețea, sexul, dorința, fertilitatea,
războiul, justiția și puterea politică. Mai era cunoscută sub titulatura de „Regină a cerului”. Soțul ei era
Dumuzi (mai târziu cunoscut sub numele de Tammuz), zeu al turmelor.

Deși acești zei personifică forțe și elemente din univers ei sunt reprezentați ca fiind asemănători
oamenilor. Au trăsături umane, sex, familie, se îmbracă și se hrănesc ca ființele pământești. În sfârșit, au
iubiri și uri întocmai ca oamenii deși mult mai violente. Doar nemurirea și puterea îi fac deosebiți față de
oameni.
Anu este tatăl zeilor. Ningirsu, zeul din Lagash este fiul lui Enlil și o are drept soție pe Baba, fiica
lui Anu. Nanna, zeul lunii, o are de soție pe Ningal și drept fiu pe zeul soarelui Utu. Și așa mai departe,
legăturile de rudenie pot continua.
Sub sfera zeilor este sfera demonilor. Unii protejează templele, casele și ființele omenești dar,
majoritatea sunt spirite neliniștite ale defuncților, care trăiesc în morminte, în tenebre și în deșerturi, de
unde vin pe pământ, aducând cu ei temeri și frământări. Acestia nu erau definiți ca buni sau răi, ci pot fi
benefici sau ostili. Cei mai cumpliți sunt așa-numiții demoni Udug, devoratori furioși, vânători nemiloși.
Arta sumeriană nu era o liberă expresie a spiritului estetic, nu are ca exigență și scop căutarea
frumuseții în sine. Dimpotrivă, ea ia naștere ca manifestare a spiritului religios, ca și la egipteni, prin
urmare face parte integrantă din viața religioasă.
Templul se ridică pentru ca zeul să aibă onoarea care i se cuvine și să nu se mânie. Statuia se
sculptează pentru ca, după ce va fi pusă în templu, să asigure celui reprezentat în ea protecția și, ca să
spunem așa, să-l reprezinte înaintea zeului. Relieful se gravează pentru ca evenimentele amintite acolo
să se perpetueze și să se reânoiască. Acestea erau necesitățile spirituale ale sumerienilor, iar de aici
rezultă o artă alcătuită din temple, statui și reliefuri.
O particularitate a artei sumeriene, care subliniază odată în plus caracterul ei religios și scopul
realizării operelor, este următorul fapt: unele sculpturi sunt așezate în locuri mai puțin vizibile, îngropate
de exemplu, la baza unei construcții. Zeii se gândesc la cei ce i le dedică, le vor vedea, și ca să fie văzute
de alții nu este nevoie. Practic sculptura sumeriană era recuzită, dacă putem spune așa, pentru ritul
religios. Acest lucru duce la o unitate stilistică de-a lungul timpului. De aici apare ca o consecință logică
dorința de a imita vechile modele, considerate perfecte și de nedepășit.
Una din activitățile fundamentale, specifice poporului sumerian, este ridicarea templelor
mărețe. Materialul de construcție este condiționat de natură și de sol. De aceea s-au folosit cărămizi
modelate din lut, și uscate la soarele arzător din văile Tigrului și Eufratului. Ele vin suprapuse ca să
formeze zidul care, de aceea, se prezintă dens și masiv. Lipsește coloana, sau cel puțin nu are funcție
portantă, în schimb se folosesc elemente de susținere din lemn. Uniformitatea zidului este modificată
adesea doar de o alternare de proeminanțe și cavități, și este întreruptă de poarta cea mare de acces.
Forma caracteristică a templului în Mesopotamia este aceea în care o serie de esplanade
suprapuse, în formă de piramidă în trepte, formează Ziguratul. Acesta este prevăzut cu un sistem de
scări ce permite accesul din etaj în etaj până la sanctuarul situat în vârf.
Arta statuară are la sumerieni dimensiuni în general reduse. Un motiv este dat de dificultatea de
a-și procura piatra. Un alt motiv este identificat cu concepția și scopurile artei: statuia este înțeleasă ca
înlocuitorul persoanei în templu și, prin urmare, nu există necesitatea de a-i da dimensiuni uriașe. De
aceea prevalează statueta și tot din același motiv se acordă o grijă deosebită figurii acesteia, lucru care
permite identificarea și recunoașterea persoanei reprezentate. Restul corpului este adesea redus ca
proporții și nu prezintă interes anatomic, de aceea este, de obicei, ascuns sub o îmbrăcăminte uniformă.
Relieful este amplu răspândit în arta sumeriană. Această tehnică este folosită pentru a
reprezenta anumite scene legate de evenimente și întâmplări care trebuie pomenite. O particularitate a
basoreliefurilor o constituie proporția folosită de sumerieni, și anume, dimensiunile personajelor diferă
în funcție de importanța lor. Zeul apare mai mare decât regele, acesta mai mare decât supusul său, iar
supușii regelui mai mari decât dușmanul învins.
În reprezentarea personajelor sunt folosite, de asemenea,o serie de convenții: chipul este
reprezentat în genere din profil, ochiul e văzut din față, la fel umerii și trunchiul, picioarele reprezentate
din profil.
Reliefurile reprezintă de obicei scene de luptă, vânătoare ori banchete.

Akadienii, Babilonienii și Asirienii

În Mesopotamia s-au succedat și suprapus mai multe regate și imperii. Istoria este una
complicată, însă arta și cultura lor a avut continuitate.
Akadienii vor reuși să stăpânească teritoriul celor două fluvii formând, după unii istorici primul
imperiu în istorie. Știm că religia și cultura lor a continuat-o pe cea sumeriană, singura diferență fiind
acea că akadieni vorbeau o altă limbă. A fost un imperiu bilingv în care, treptat, sumeriana a fost
înlocuită de akadiană, deși au existat destule împrumuturi lingvistice dintr-o limbă în alta, iar sumeriana
continua să fie limba folosită în ritualurile religioase, la ceremonii, în literatură și știință.
Arta a continuat să urmeze aceași orientare ca și arta sumeriană.
După această etapă, de-a lungul cursului Tigrului și Eufratului vor apărea două mari civilizații
care se vor succeda pe teritoriul Mesopotamiei, babilonienii și asirienii.
În pantheonul babilonian și asirian reapar marii zei cosmici ai sumerienilor: cerul, văzduhul și
pământul. La fel rămân și numele lor. Triada astrală este aceiași, soarele, luna, planeta Venus
(luceafărul) însă aici apare o schimbare în nume: Shamash, Sin, Ishtar. Alături de Ishtar apare și zeul
Tammuz (o formă adaptată a sumerianului Dumuzi).
Se schimbă cadrul acolo unde este vorba de zeii naționali. Atât Babilonia cât și Asiria au câte
unul propriu. În Babilonia se numește Marduk, este adus la putere de dinastia Hamurabi și rămâne de
atunci în vărful ierarhiei cerești, cu funcții de creator și organizator al universului. În Asiria zeul național
are același nume cu poporul și capitala, Assur (Ashur), și se distinge prin aceleași prerogative războinice
care caracterizează poporul său.
O credință care merge în paralel cu cea în zei este credința în demoni. Sunt spirite malefice.
Trupul lor este în parte uman în parte animalic.
Trebuie să menționăm că divinația are un mare rol în înflorirea unei științe pe care babilonienii
au promovat-o în întreaga lume: astronomia.
Arta. Pe o bază sumeriană, babilonienii și apoi asirienii au dat viață unei arte care-i continuă cu
fidelitate concepțiile și caracterele de ansamblu.
În domeniul arhitectonic continuă construirea templelor și a turnurilor de temple, care se
îmbogățesc chiar ca etaje și culori. Edificiul care primește însă un mai mare imbold, care devine
caractersitic și determinant în marele oraș prin prezența sa, este palatul regal. Dezvoltând planul
construcției existent la sumerieni, el își multiplică atât curțile cât și încăperile alăturate. Unele din
încăperi sunt dedicate sanctuarelor. Prin această prefacere centrul de gravitație al complexului socialse
deplasează în mod progresiv: mai întâi a fost templul cu incinta lui sacră, acum e palatul din care fac
parte sanctuarele.
O prezență caracteristică în Asiria, chiar dacă limitat dezvoltată, este aceea a coloanei cu funcție
de susținere.
Sculptura babiloniană și mai apoi asiriană reprezintă staticele, aproape impersonale figuri de zei,
de regi, de funcționari, cu care ne-a obișnuit arta sumeriană. În schimb, un larg impuls este dat artei
statuare care reprezintă figuri de animale. Se dezvoltă, îndeosebi în Asiria, un tip de monumant care
combină arta statuară cu relieful. Este vorba de statuia încastrată în zid, care străjuiește poarta mare de
intrare a palatului. Prevalează figura fantastică a taurului înaripat cu cap de om.
Forma în care arta babiloniană și asiriană se desfășoară din plin și bogat este relieful. Acest gen
artistic, la babilonieni și asirieni, devine dominant și, continuând vechile forme sumeriene, îi adaugă
altele mai noi, afirmându-le în plinătatea artei. Un tip nou care se afirmă în Asiria și care, ca amploare, le
depășește pe toate celelalte este relieful pe perete. Este vorba de pereții camerelor din marile palate.
Conținutul reliefurilor este în mod esențial constituit din războaie și vânători, nu lipsesc însă și alte teme,
ca banchetul ori sacrificiul.
 În Babilonul ultimei dinastii apare relieful în culori pe cărămizi smălțuite. Funcția lui este exclusiv
decorativă, nu prezintă scene ci numai animale și uneori figuri umane (ex. friza arcașilor). Lei, tauri,
dragoni fantastici. Aceste figuri sunt dispuse la intervale regulate și înconjurate cu frize decorative.
Astfel, ca o integrare a reliefului se prezintă, în babilonia, pictura.

ARTA MINOICĂ ȘI MICENIANĂ

Civilizația minoică
Începuturile artei greceşti îşi au originea în prima mare civilizaţie din estul mării Mediterane, şi
anume civilizaţia minoică. Ea a fost numită aşa de arheologul englez Arthur Evans după numele
legendarului rege Minos. Situată în cea mai mare insulă a arhipelagului grecesc din sudul mării
Mediterane, Creta, civilizaţia minoică a fost ferită de rivali datorită poziţiei geografice şi, ca atare
cunoaşte o lungă perioadă de dezvoltare si înflorire. De-a lungul celor aproximativ 1500 de ani de
existenţă (din 2600 până în 1100 î. H.), aici s-a dezvoltat o societate paşnică formată din fermieri,
navigatori şi comercianţi, care au dominat rutele maritime din bazinul mediteranean. Civilizaţia minoică
atinge apogeul între secolele XVIII şi XVI î.H.
În jurul anului 1450 î.H. insula Creta este cucerită de micenieni, care profită de pe urma unor
cataclisme naturale. Se pare că în acea perioadă a avut loc o puternică erupţie vulcanică în insula Thera
(astăzi Santorini), urmată de cutremure devastatoare, fenomene care au dus la diminuarea puterii
economice a cretanilor.
Dezvoltarea culturii din insula Creta se datorează în primul rând influenţei civilizaţiei egiptene,
pentru care populaţiile arhipelagului grecesc aveau o mare admiraţie. Această influenţă este vizibilă în
arta minoică. Relaţiile dintre cretani şi egipteni sunt foarte strânse în perioada de înflorire a civilizaţiei
minoice. O mărturie istorică în acest sens este un relief policrom din mormântul marelui demnitar
egiptean Rakhmire, care a trăit în vremea lui Tutmes al III-lea, adică în prima jumătate a sec. al XV-lea
î.H., unde sunt reprezentaţi solii regelui Minos purtând daruri pentru faraon.
Deşi nu s-au păstrat foarte multe vestigii ale civilizaţiei minoice, însăşi descoperirea acestora
fiind de dată relativ recentă (începutul secolului XX), şi deci informaţia nu este la fel de abundentă ca în
alte cazuri (cum ar fi Egiptul antic), totuşi ne putem face o idee despre nivelul de civilizaţie atins.
În ciuda faptului că nu s-a păstrat foarte mult din cultura minoică, cel puţin arta lor pare să fi fost
una foarte bogată.
Principalul centru cultural din Creta a fost Cnosos. Aici s-a dezvoltat cel mai devreme arhitectura
palatului, bazată pe construcţii etajate ale căror faţade sunt dispuse în jurul unei curţi centrale de formă
dreptunghiulară.
Arhitectura minoică impresionează prin palatele construite de către regi pe întreg teritoriul
insulei. Spre deosebire de egipteni sau mesopotamieni, cretanii nu puneau mare preţ pe simetrie, iar de
aici au rezultat o serie de construcţii unice în lumea antică.
Palatul era construit de obicei pe o ridicătură naturală sau o stâncă, urmarind forma reliefului în
desfăşurarea construcţiei. Deasemenea pare ca nu aveau un plan de construcţie, ci se construiau
diferitele părţi ale palatului în funcţie de necesităţi. Astfel rezultatul era unul pe cât de impresionant pe
atât de complicat. Din acest motiv s-a născut probabil legenda labirintului, căci, întradevăr, aceste palate
erau reale labirinturi.
Practic palatul era ca şi un oraş, de pildă, cel din Knossos avea în jur de 1500 de încăperi
construite pe 3 – 4 niveluri şi desfăşurate pe aproape 3 hectare. După unii cercetători există posibilitatea
ca iniţial palatul să fi fost o aglomerare de case aşezate în jurul pieţei centrale, care era principalul
centru comercial, şi care mai apoi au fost înglobate în construcţia palatului. Această ipoteză nu este
lipsită de sens deoarece în insula Creta, în localitatea Gournia, s-a descoperit un astfel de ansamblu de
locuinţe urbane, cu străzi pavate.
Caracteristicele arhitecturii cretane sunt dezvăluite de ruinele palatelor din acea vreme. În cazul
palatului din Cnosos, care este o emblemă a arhitecturii cretane, observăm felul în care au fost ridicate
palatele, folosindu-se ca sprijin coloana tipic minoică, îngustă la bază. Coloanele sprijineau mari bârne
transversale din lemn care susţineau acoperişul, ori peste care se putea construi încă un etaj. Specific
acestor palate sunt pridvoarele sprijinite de coloane, care aveau dublu rol; funcţionau ca parasolare şi în
acelaşi timp lăsau să pătrundă în interior briza răcoritoare a mediteranei.
O altă componentă importantă a artei minoice o constituie pictura. Pereţii încăperilor palatului
erau decoraţi cu picturi murale. Aceste picturi sunt de o mare importanţă din perspectiva artistică. Se
pare că ele au fost realizate pentru pura plăcere estetică, lucru pe care nu-l întâlnim în celelalte culturi
ale vremii decât într-o mică măsură. Acest aspect este relevat de temele abordate în picturi, ele pot fi
împărţite în două mari categorii: picturi în care subiectul principal este lumea plantelor, (arbuşti, flori,
privelişti din grădini etc.) şi a animalelor (pisici, păuni, delfini etc.), şi a doua categorie în care predomină
figurile umane. Aici putem observa scene ale unor spectacole de la curtea palatului, momente din timpul
unui sport local numit de arheologi „săritura peste Taur”, o practică curioasă a cretanilor despre care nu
se ştie dacă avea şi o semnificaţie religioasă, sau putem vedea personaje purtătoare de vase, la fel ca şi
în relieful egiptean ce împodobeşte mormântul demnitarului egiptean Rekhmire.
Se poate observa influenţa egipteană în felul reprezentării corpurilor umane din pictura minoică.
În schimb felul în care cretanii se îmbrăcau sau îşi coafau frizura le este specific.
În ceea ce priveşte sculptura nu sunt multe de spus deoarece în afară de figurinele de teracotă
sau marmură cretanii nu au folosit această tehnică pentru opere de mari dimensiuni.

Cultura miceniană
Specialiştii în domeniul culturii minoico-miceniene au văzut geneza artei miceniene în invazia
aheilor în Creta. Conform păreri lor prima invazie are loc aproximativ în anul 1600 î.H., iar a doua, în
jurul anului 1400 î.H.

Cucerind Creta, aheii s-au aflat faţă în faţă cu cele mai de seamă realizări ale culturii minoice, cu
marea artă a palatului din Cnosos. Tot atunci au prins gust pentru lux, întorcându-se cu prăzi bogate la
curţile lor. Primul palat din Micene a fost construit, se pare, în această perioadă. Se presupune că aheii
au putut trimite atunci la palatele lor, ca prizonierei, meseriaşi pricepuţi, pictori şi constructori cretani,
care au decorat pentru ei locuinţele din Peloponez, mărite şi transformate. Cert este că descoperirile de
la Micene şi Tirint denotă o strânsă legătură cu arta picturală de la Cnosos. În abordarea picturilor apare
însă o nouă tematică neîntâlnită în Creta, cum ar fi, de exemplu, vânătoarea unui animal sălbatic sau
marşul unor detaşamente înarmate într-o expediţie militară. Acest fapt este explicat de felul în care
aheii înţelegeau să îşi organizeză viaţa, spre deosebire de cea liniştită şi îmbelşugată a căpeteniilor din
Creta. Atât palatele din Cnosos sau Phaistos, cât şi locuinţele bogate din Creta (de ex. Malia sau Haghia
Triada) aveau un caracter de reşedinţă. Micene, Tirint, Argos sunt, în primul rând, castele fortificate în
care evidenţierea luxului se află pe plan secund, constructorii punând accent în principal pe funcţia de
apărare a acestora. Construite din pietre neregulate (fără mortar), zidurile puternice (numite de greci
ciclopice) şi cazematele sunt elementele caracteristice ale locuinţelor regilor ahei.

BIBLIOGRAFIE
1. Bell, Julian; Oglinda lumii. O nouă istorie a artei, Editura Vellant, 2007
2. Deshayes, Jean, Civilizațiile vechiului orient, vol. 1-3, Editura Meridiane, bucurești, 1976
3. Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1981
4. Faure, Élie; Istoria artei. Arta antică, vol.1, Editura Meridiane, București, 1970
5. Hollingsworth, Mary; Arta în istoria umanității, Enciclopedia RAO, 2008
6. Honour, Hugh & Fleming, John; A world history of art, Seventh edition, Laurence King
Publishing Ltd., 2005
7. Mansuelli, Guido A.: Civilizaţiile europei vechi, Editura Meridiane, Bucureşti, 1978
8. Moscati, Sabatino; vechi imperii ale orientului, Editura Meridiane, bucurești, 1982
9. Stănciulescu, Traian D. Miturile creaţiei, Editura Performantica Iaşi, 1995
 III. ARTA ÎN ANTICHITATE TÂRZIE

Miracolul grec
„Geniului grec, fără îndoială, îi datorăm douăzeci de secole de
aspirație continuă spre realizarea unui spirit european care a dat roade
minunate...”4
Élie Faure

Asiria și Egiptul erau încă civilizațiile dominante ale antichității când grecii au început să le
confrunte. Deși îmbătrânite, aceste mari civilizații își vor exercita influența asupra artei grecești în
primele perioade

PERIOADA HOMERICĂ (Perioada Geometrică)

(între secolele al XII-lea şi al VIII-Iea î. H.)
Civilizaţia greacă înglobează experienţele seculare consumate în Peloponez de micenieni şi
dorieni şi cu mult înaintea acestora, în mileniul al III-lea î. H., în insulele Ciclade de către egeeni.

Sculptura
Idolii din marmură şi statuetele din marmură sau siluetele în formă de violină descoperite în
insulele Mării Egee şi datând din mileniul al III-lea î. H. sunt probe singulare şi originale ale unei foarte
evoluate gândiri plastice.
Fără a se putea corela cu civilizaţii plastice similare din alte zone geografice din aceeaşi vreme şi
fără a se putea urmări o cronologie, exemplele rămase, cum este cazul lucrării Cântăreţ din harpă,
ilustrează sinteza volumelor, structurile esenţializate confundate cu armătura.

Ceramica
Perioada homerică are ca artă reprezentativă ceramica. Secolele al IX-lea şi al VIII-lea î. H. au
primit denumirea de epoca geometrică. În evoluţia artistică a primelor manifestări greceşti ceramica
este cea mai concludentă. Necropolele descoperite la Keramikos, în apropierea Atenei şi la Dipylon (în
cimitirul aflat în afara oraşului, în apropierea Porţii Dipylon), au dat la iveală vase de ofrandă, vase de
libaţie şi stele funerare. Amforele şi craterele uriaşe de la Dipylon, având înălţimea staturii umane,
cupele, cu şi fără picior, cutii cu capac, numite „pixide", impresionează prin extraordinarele realizări
tehnice. Decoraţiile de tip geometric, de pe exteriorul vaselor de la Dipylon, prezintă registre orizontale,
etajate, cu variate motive: cercuri sau semicercuri, grafieri ondulate, frânte sau meandrice,
dreptunghiulare sau cadrilate, benzi de triunghiuri sau romburi. Meandrul, apărut în acelaşi timp în Egipt

4
Élie Faure, Istoria artei. Arta antică, vol. 1, Editura Meridiane, București, 1970, p. 177
şi Creta, va fi cu preferinţă folosit de greci, pricină pentru care se va şi numi meandrul grec.
Îmbogăţindu-se mereu, repertoriul ornamental este orientat către viaţa şi lumea din jur, inspiraţia fiind
supusă unei puternice interpretări abstracte. Prezenţele zoomorfe şi antropomorfe: păsări şi animale
sau siluete umane sunt mai mult semne geometrice decât forme studiate în detaliu. Siluetele umane
sunt reduse la două triunghiuri întâlnite în vârf, unul cu baza în sus, al doilea cu baza în jos, completate
cu un punct şi două verticale, semnificând capul şi, respectiv, picioarele. Modulul antropomorf, redus la
semn geometric, este repetat în friza care înconjoară vasul. Siluetele animaliere: calul, trăsura,
mobilierul sunt stilizate în forme esenţiale, într-o grafie clară, elegantă, cu un puternic simţ decorativ.
Stilizările au familii de semne asemănătoare cu sculpturile cicladice din mileniul al III-lea î. H.

Concluzii
Cele două mari şi reprezentative manifestări artistice, idolii cicladici şi ceramica Dipylon în stil
geometric, deşi sunt datate la distanţe mari de timp una de alta, sunt singurele descoperite până astăzi
care atestă cele mai vechi manifestări ale civilizaţiei greceşti.

PERIOADA ARHAICA (secolele al VII-lea şi al VI-lea î. H.)

Aceasta coincide istoric cu marea colonizare greacă. Dorienii şi Ionienii sunt cele două ramuri
puternice ale acestor „popoare ale mărilor”, care au devenit stăpânii Mediteranei, de la Gibraltar până la
Marea Neagră, din Spania şi până la capătul Mării de Azov, pe ţărmul Caucazului. Pe coastele nordice ale
Africii, grecii au întemeiat Cirene, la 630 î. H. iar la Marea Neagră au pus temeliile Histriei. Pe drumurile
nord-mediteraneene au fixat contoare în Spania, în vestul Siciliei, în Sardinia şi în Baleare. Herodot
transmite povestea negustorului din Samos care, în 639 î. H., navigând spre Egipt, a plutit în derivă şi,
luat de furtună, a fost aruncat spre Gibraltar, pe coastele Spaniei, ajungând în apropiere de Cadix.
Regiune necunoscută atunci grecilor şi pe care au numit-o Tartesos. Ionienii reluând drumul spre
Spania, prin nordul Mediteranei, pe la 600 î. H. s-au instalat la Masalia (Marsilia), devenit apoi centrul
comercial al întregii zone continentale. Printre coloniile greceşti, cea mai veche a fost Corcira (Corfu) în
secolul al VIII-lea î. H. În Peloponez, Sibaris. În insulele Mării Egee, Samos, Delos, Lesbos, Paros, Naxos,
Thera. Pe coastele Asiei Mici, Efes şi Milet. În răsăritul Mediteranei, Rodos, Creta, Cipru. În Italia
meridională (în aşa-zisa „Grecia Mare”) cel mai nordic punct este Cumae, iar spre sud Crotona,
Metaponte şi Neapolis, Ischia, Paestum şi Tarentul, aceasta din urmă fiind cea mai puternică din regiune.
În Sicilia, cetăţile de la care au rămas valoroase vestigii sunt: Siracuza, Selinonte, Segeste şi Agrigent
(Girgenti).
Coloniile asupra cărora nu apăsa constrângerea tradiţiilor au putut să se manifeste liber şi se
subliniază, în special, rolul jucat de unele dintre ele în dezvoltarea arhitecturii.

Arhitectura
Dintre toate artele cultivate în Grecia antică, arhitectura este cea mai renumită, iar construcţia
caracteristică este templul. Iniţial din lemn şi cărămidă, arhitectura templelor a început a fi construită
din piatră în secolul al VI-lea î. H.
 În civilizaţia prehelenică, în arhitectura cretană şi miceniană, palatul a rămas construcţia
reprezentativă. În afara arhitecturii rezidenţiale, micenienii au dat o mare importanţă şi arhitecturii
funerare.
În societatea elenică, a polisurilor (oraşele-state sclavagiste), palatul îşi pierde raţiunea de a fi,
conducerea societăţii fiind colectivă. Pentru zei e nevoie de o clădire specială. Aceasta va fi templul.
La greci, templul nu era edificiul pentru practicarea cultului ci casa, locuinţa unei divinităţi. În
interior se găsea statuia zeului identificată cu acesta. Ofrandele aduse de credincioşi erau depuse într-o
încăpere situată în spatele edificiului
Templele au fost diferenţiate prin tipurile de plan : prostil şi amfiprostil, după cum templul avea
portic numai la una sau, respectiv, la ambele faţade. Planul putea fi peripter, înconjurat de un şir de
coloane jur-împrejur, dar şi dipter clasic, înconjurat de două rânduri de coloane. După numărul
coloanelor faţadei - şase, opt sau douăsprezece — edificiul a fost denumit hexastil, octostil sau
dodecastil.
Planul templului grec cuprindea ca elemente importante naosul sau domosul, în latineşte, cella,
în care se afla statuia zeului. Naosul preia tradiţia megaronului micenian, el fiind nucleul clădirii
consacrat zeului. Naosul era precedat de un vestibul îngust, pronaos, apărat de o streşină mică. Un alt
spaţiu, rezervat ofrandelor sau tezaurului templului, era opistodomul, identic cu pronaosul, dar situat în
spatele construcţiei şi necomunicând cu naosul.
În arhitectura greacă din perioada arhaică au fost elaborate caracterele distincte ale celor două
ordine: doric şi ionic. Cele două ordine arhitectonice au înflorit în zone geografice diferite, ele fiind
construite de locuitori în funcţie de apartenenţa lor la structura severă şi aspră, dorică sau la cea
sensibilă, ioniană.
Cefe două ordine, doric şi ionic, aveau coloanele formate din elemente componente distincte.
Coloana dorică are silueta mai robustă, cu canelurile care o traversează vertical, pronunţate şi rare, în
număr de 20. Capitelul este format din abac şi echin. Silueta coloanei, fără bază, este Fixată direct pe
stilobat. Stilul doric, datorită sobrietăţii, a fost numit stilul masculin. Coloana ionică, mai zveltă şi mai
elegantă ca siluetă şi proporţii, se sprijină pe bază. Fusul, prevăzut cu caneluri, adânci şi dese, în număr
de 24, creează efecte picturale de lumină şi umbră şi se încheie cu capitelul care are o volută dublă.
Deasupra volutei, abaca leagă coloana de arhitravă. La rândul ei, arhitrava este formată din trei plăci
aşezate în succesiune de trepte şi care ajunge astfel să se întâlnească cu friza împodobită cu reliefuri.
Privit în secţiune verticală, templul avea trei elemente caracteristice: stilobatul baza pe care se
înălţa clădirea, colonada, şirul înconjurător de coloane şi antablamentul. Acesta din urmă era partea
superioară, aşezată pe colonadă, şi avea trei elemente : arhitravă, friză şi cornişă.
Arhitrava era lipsită de podoabe. Era o grindă de susţinere a extremităţilor grinzilor transversale
şi făcea legătura între coloane şi friză. Aceasta din urmă se desfăşura neîntrerupt de jur-împrejurul
clădirii. În cazul ordinului doric friza era decorată cu triglife şi metope, iar în cazul ordinului ionic,
înconjurând templul pe toate cele patru laturi ale sale, primea decorarea cu sculptură în relief. Cum este,
de pildă, templul zeiţei Nike-Apteros de pe Acropolea Atenei. Acoperişul templului era format din două
pante astfel încât, pe laturile mici ale clădirii, în faţă şi în spate, se formau două suprafeţe unghiulare,
încheiate cu cornişă orizontală de legătură, formând astfel triunghiurile frontoanelor.
Stilul doric poate fi admirat mai ales în Peloponez, Sicilia şi Italia meridională (Grecia Mare), în
vreme ce stilul ionic, în coloniile greceşti din Asia Mică şi insulele din Marea Egee.
 Printre templele dorice reprezentative ale epocii arhaice, în ansamblul de la Paestum (Italia
meridională — Grecia Mare) se află Templul lui Poseidon (60 m lungime, 24 m lărgime) şi Templul zeiţei
Ceres (înconjurat de 34 de coloane şi măsurând 34 m pe 13 m). La Corint, Templul lui Apollon, iar în
sanctuarul de la Delphi bine păstrate sunt Tezaurul Sifnienilor (circa 525 î. H.) şi Tezaurul Atenienilor.
Printre ansamblurile arhitectonice construite în stil ionic, în secolul al VI-lea î. H., la Efes a fost
ridicat templul, impresionant ca frumuseţe, închinat zeiţei Artemis. Arhitecţii, de origine cretană,
Hersifon şi Metagenes au realizat templul care a fost considerat printre cele şapte minuni ale lumii
antice. În 356 î. H. templul a fost incendiat, reconstruirea lui ulterioară, în acelaşi loc, reproducându-l pe
cel iniţial.

Arhitectura civilă
În epoca arhaică locuinţa era un simplu adăpost pentru familie şi sclavi. Ulterior, locuinţa
particulară a devenit o reşedinţă agreabilă, în care amfitrionii îşi primeau cu mândrie invitaţii.
Fântânile erau adăpostite sub coloane acordându-li-se o atenţie deosebită încă din secolul al VI-
lea î. H.
Clădiri cu caracter oficial ca: Senatul, Pritaneul, sălile de adunare, stadioanele au început a ocupa
un loc tot mai important în arhitectura civilă.

Sculptura
În aceeaşi perioadă, a elaborării tipurilor de plan şi ordinelor arhitectonice, apar şi caracterele
distincte ale artei statuare greceşti. Experienţele în sculptură se pare că au plecat de la tipul de idol din
lemn, Xoana, asemănător trunchiului vertical şi cilindric al copacului. Oricum, e greu de făcut vreo
legătură între aceste prime forme şi idolii cicladici din mileniul al III-lea î. H. Formele cicladice,
simplificate până la maxima sinteză volumetrică a acelor mici sculpturi din marmură, descoperite în
insule, sunt rezultatele presupuse ale unor îndelungi experienţe anterioare. Cele două tipuri de sculpturi
reprezentative pentru perioada arhaică greacă sunt Kuros şi Kora, tineri şi, respectiv, tinere prezentaţi în
picioare, cu aspect atletic. Frumuseţea şi farmecul lor constau în arhitectonica ansamblului şi a formelor
volumetrice, monumentalitatea şi, mai ales, expresia de vitalitate.
Primele variante de statui sunt puternic influenţate de sculptura egipteană. În acest sens,
frapante sunt, structura verticală, de tip static, compoziţia simetrică, piciorul stâng plasat înainte, care
pierde semnificaţia religioasă din mistica egipteană (desacralizarea lui Apep – zeul haosului / alungarea
răului), braţele apropiate de corp. Pe lângă viziunea frontală şi conceperea lor simetrică, evident
împrumutate din statuara egipteană, original şi caracteristic acestor statui arhaice este apariţia
surâsului. La început stereotip, zâmbetul arhaic va deveni, cu timpul, spontan, firesc, exprimând spiritul
tonic deschis şi echilibrat al grecilor, specific perioadei de tinereţe a civilizaţiei lor.

Ceramica dezvoltă o mare diversitate de forme, cu destinaţie şi numire precise. Sutele de mii de
exemplare rămase, şi bine păstrate în muzeele lumii, oferă o abundenţă de forme, care adeseori dau
impresia că olarul s-a îngrijit mai mult de frumuseţea obiectului decât de caracterul lui funcţional.
Amfora servea drept recipient pentru păstrare şi era acoperită cu capac, cu hidria se aducea apa de la
fântână şi avea trei toarte, două laterale şi una verticală. Craterul era recipientul în care se ţinea vinul
diluat cu apă, de tării diferite, şi avea înălţimea de 0,50 m (în intervalul dintre secolele al VIII-lea şi al IV-
lea î. H. s-au făcut amfore şi cratere ce depăşesc 1,50 m). Vasele de băut şi flacoanele de parfum au
dimensiuni mici. Lecitele, cu forme elegante, cu gâtul subţire, se foloseau pentru păstrarea uleiului de
uns ori serveau cultului funerar. Pixidele sau casetele de bijuterii sunt cutii, forme mici, cochete,
acoperite cu capac. Ciatos, scifos, cantaros, riton, oinokhoe, cupa sunt vase de băut, formele lor fiind de
o mare varietate. Remarcabilă este pictura de pe pereţii vaselor de ceramică.
Vasele cu figuri roşii pe fond negru şi vasele cu figuri negre pe fond roşu au îmbogăţit creaţia
ceramică nu numai prin valoarea documentară, ci şi prin valoarea artistică de înaltă ţinută estetică.

Concluzii
Perioada arhaică a secolelor al VII-lea şi al VI-lea î. H. se defineşte în cadrul artelor prin
elaborarea în arhitectură a tipurilor de plan de templu şi a celor două stiluri, doric şi ionic; în sculptură,
prin crearea Apolonilor arhaici (Kuros) şi a Korelor; în ceramică, prin apariţia celor două tipuri de pictură,
a figurilor roşii pe fond negru şi a figurilor negre pe fond roşu, precum şi a marii diversităţi de forme cu
funcţii diferite.
BIBLIOGRAFIE
1. Arnheim, Rudolf, Arta și percepția vizuală. O psihologie a văzului creator, Editura Meridiane,
București, 1979;
2. Bell, Julian: Oglinda lumii – O nouă istorie a artei, Editura Vellant, 2007
3. ***, Coord. Fontisi, Claude, Istoria vizuală a artei, Enciclopedia RAO, Bucureşti, 2007;
4. Faure, Elie: Istoria artei, vol. I-V, Editura Meridiane, Bucureşti, 1970;
5. Francastel, Pierre: Realitatea figurativă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1972;
6. Hollingsworth, Mary: Arta în istoria umanității, Enciclopedia Rao, 2008;
7. Coord. Hugh Honour & John Fleming, A world history of art, Seventh edition, Laurence king
Publishing, 2005
8. ***, Istoria artei. Pictură, sculptură, arhitectură, Enciclopedia RAO,Bucureşti, 2000;
9. Kerr, Minott (with the help of David Silverman, Daphne Kleps and Titus Brown): Greek Kouroi,
https://www.reed.edu/humanities/110Tech/kouroi2.html
10. Mansuelli, Guido A.: Civilizaţiile europei vechi, Editura Meridiane, Bucureşti, 1978;
11. Michalowski, Kazimierz: Cum şi-au creat grecii arta, Editura Meridiane, Bucureşti, 1975;
12. Solier, René de: Arta şi imaginarul, Editura Meridiane, Bucureşti, 1978;