Mijloace de expresie geometrica- Perspectiva

Este descoperita in secolul al XV-lea, aproape simultan de catre italieni si flamanzi (se
pare ca parintele perspectivei este considerat Brunelleschi, arhitect, sculptor si pictor italian care
a desoperit cu ocazia conceperii cupolei pe tambur pentru Domul din Florenta).

In perioada renasterii, perspectiva devine instrumentul prin care pictorii vor construi spatiul
pictural si vor reda iluzia vizibilului. Noul sistem de crare a imaginilor tridimensionale se
numește perspectiva. Tot in aceasta perioada se redescopera arta, religia si stiintele.

Spatiul pictural este un element component al imaginii plastice alaturi de tematica, personaje,
tehnica de lucru, etc. El nu este cel real, cel perceput din realitatea inconjuratoare, pictura avand
rolul de a crea un spatiu artificial diferit de cel din realitate, construit pe o suprafata plana: hartia,
panza, panoul de lemn sau peretele.

Acest spatiu artificial poate fi redat cu ajutorul perspectivei lineare sau geometrice, aeriene sau
cromatice si perspectivei combinate, lineare si cromatice.

In lucrarile renascentiste, perspectiva lineara sau geometrica se slujeste pentru a crea

impresia de adancime, de constructii de arhitectura: coloane, dale de pardoseala, tavane, mobilier
s.a. deformate in perspectiva pentru a conduce privirea de la primele planuri spre fundal. In
functie de pozitia privitorului exista mai multe unghiuri de vedere din care pot fi privite
obiectele, fiintele etc. Acestea sunt: frontale (central sau lateral), de jos in sus (exploatata mai
rar in Renastere, dar foarte des intalnita la Baroc), de sus in jos (a voil d’oiseau).

Perspectiva frontala, cu puntul de fuga in centrul compozitiei a fost definita si exploatata

de Brunelleschi, L. B. Alberti (care la 1435 in lucrarea sa teoritica dedicata perspectivei foloseste
pentru prima oara ideea piramidei vizuale) sau Pierro della Francesca, primele si cele mai simple
aplicatii ale perspectivei centrate folosind un singur punct de fuga. De altfel, chiar si mai tarziu,
in secolul al XVI-lea, marele arhitect italian Palladio va recomanda cu caldura plasarea punctului
de fuga in centrul compozitiei pentru a crea impresia de grandoare. Acest punct de fuga poate fi
situat in interiorul picturii, cel mai adesea pe linia orizontului, sau in afara ei, centrarea lui
determinand schimbarea relatiei fata de privitor. Din acest punct de vedere, comparand cu
reprezentarea bidimensionala (ex. pictura egipteana) unde imaginea picturala sta in fata
privitorului ca o suprafata plata, etalandu-si continutul si excluzandu-l pe privitor, formand o
lume inchisa, autonoma, in cazul reprezentarii tridimensionale, perspectivei centrale
renascentise, imaginea picturala este strans legata de existenta privitorului.

Perspectiva liniara cu doua puncta de fuga o putem intalni in opera lui Gustave
Caillebotte- Zile ploioase pe străzile din Paris

Este o lume vazuta din punctul de observatie al privitorului individual, este o lume in sine, dar
numai in relatie cu privitorul, ea oferind o imagine izbitor de realista a spatiului fizic si
permitand variate si rafinate scheme compozitionale. Perspectiva cu punct de fuga in centrul
compozitiei poate fi la randul ei convergenta sau divergenta (sau falsa), aceasta din urma fiind
foarte rar exploatata in Renastere, cel mai frecvent va fi folosita mai tarziu in secolul XX.

Perspectiva cu punct de fuga lateral adica focar excentric, asimetric, creeaza un efect
de profunzime mult mai puternic si accentueaza impresia de dinamism si chiar conflict dramatic.
El este folosit mult mai frecvent catre sfarsitul Renasterii in opera lui Tintoretto si in Manierism
si Baroc. Tot in Renastere, se exploateaza si punctele de veder de jos in sus (puncte de fuga
foarte joase) pentru a spori impresia de monumentalitate sau “in zbor de pasare”, pentru a se
obtine imagini panoramate, sau combinatii dintre aceste unghiuri de vedere (unele planuri, de
regula cele ale actiunii propriu-zise sunt privite frontal sau de jos in sus, iar cele din departare, de
regula peisajul, se sus in jos).

Perspectiva aeriana sau cromatica tine seama de grosimea stratului de aer dintre privitor
(pictor) si obiectul reprezentat. Se bazeaza pe gradientii de stralucire a luminii, de saturatie a
culorii, pe nuante, raportul de inchis - deschis sau lumina si intuneric, pe raportul cald-rece, pe
diferentele de textura etc. Una dintre cele mai celebre exemple in care s -a folosit acest tip de
perspectiva este: Monalisa, DaVinci, peisajul din spatele personajului prezentand perspectiva
cromatica. Cea mai puternica impresie de adancime se obtine cu ajutorul iluminarii din lateral,
folosirii salturilor de stralucire a culorilor sau prin diferente foarte mari de lumina - intuneric
intre planuri (intre primele si ultimele planuri) sau prin exploatarea calitatilor de cald-rece ale
culorilor. In concluzie, in Renastere spatiul este construit din mai multe planuri esalonate
spre adancime. El nu este omogen sau continuu decat in cazuri rare, deoarece esalonarea sau
fragmentarea lui este vizibila. In rarele cazuri de omogenitate, continuitatea sau legatura dintre
planuri se face cu ajutorul culorii, luminii sau diverselor detalii.

EXEMPLE DE PERSPECTIVE:

Perspectiva frontala centrala: Cina cea de taină, Leonardo da Vinci (1495–1498)

Perspectiva frontala laterala: Gasirea corpului lui Sfantului Marcu, Tintoretto (1562- 1566)

Perspectiva liniara in doua punte:

Perspectiva aeriana: Ratacitor deasupra unei mari de ceata, Caspar David Friedrich (1818)

Perspectiva
frontala
centrala:
Juramantul
Horatilor,
Jacques
Louis David
(1784)
Perspectiva frontala laterala: Hristos și femeia prinsa comitand adultery, Jacopo Tintoretto
(1547)

Perspectiva liniara in trei punte de fuga:

Perspectiva liniara in doua punte de fuga: Zile ploioase pe străzile din Paris, Gustave Caillebotte

Perspectiva centrata, cu un singur punct de fuga: Piero della Francesca Altarul din Brera