Portretul ca gen în artă (respectiv în pictură) s-a impus relativ târziu.

În arta
rupestră spre exemplu, nu se putea vorbi încă despre ideea de portret. Însă
pimele reprezentări antropomorfe, spre exemplu în cele din picturile rupestre
din sudul Franţei şi Spaniei sau chiar în Nordul Africii se găsesc, în mod cu
totul excepţional figuri umane – bărbaţi şi femei– stilizate şi schematizate la
maximum.
In cultura mesopotamiană, reprezentarea figurii umane va răspunde unei nevoi
practice, de a adduce elogiu puterii regale, vitejiei şi iscusinţei regelui în ale
vânătorii sau războiului. Figura umană rămâne fără viaţă interioară: imobilă,
impasibilă, inchisă, monotonă.
Arta Egiptului Antic este una ermetică, închisă oricăror sugestii venite din
afară. Vom întâlni în pictura de portret aceleași principii ca la basorelief:
îmbinarea viziunii frontale a corpului omenesc cu viziunea din profil; calmul,
seninătatea și solemnitatea expresiilor. Scopul artistic al întregii arte egiptene
este de a fi împotriva personalizării, iar în ceea ce priveşte scopul exterior al
portretelor egiptene, provenind din morminte, se bazează pe reprezentările
vieţii de după moarte.
Portretele minoice (cretane) erau executate într-un stil atât de viu degajând o
atmosfer[ rococco, încât ne duc cu gândul la vremurile moderne.
În Arta Greciei Antice avem puţine repere portretistice, însă grecii au fost primii
din toate vremurile care și-au reprezentat conștient omul ideal. Ei au fost cei
care au făcut posibilă structura de gândire numită azi, UMANISM.
Portretistica romană este de asemenea, unică în comparaţie cu cea a altor
culturi antice, ca urmare a supravieţuirii în timp, a unei însemnate cantităţii de
lucrări, precum şi a unei complexe şi continue evoluţii stilistice de redare a
caracterului uman. Majoritatea portretelor romane reprezentau
individualitatea subiectului într-un mod cinstit, dar tenace, de la adânciturile
craniului până la fălcile lăsate, iar imitația cărnii și a oaselor era remarcabilă.
Unele portrete chiar aveau o privire sfredelitoare, adecvată trăsăturilor uzate
de experiență ale interiorului și exteriorului fiecărui individ reprezentat.
Portretistica s-a manifestat mai evident în sculptură decât în pictură.
Arta bizantină a impus canoanele ei specifice, influenţată în evoluţia ei de arta
greco-romană, de cea orientală, cât şi cea egipteană prin rigoarea specifică a
acesteia. Trăsăturile specifice picturii bizantine sunt: abandonarea iluziei
spaţiale, absenţa volumului şi a greutăţii corpurilor, nepăsarea faţă de
exactitatea anatomică, repetarea intenţionată a gesturilor, perspectiva
„morală” conferind persoanjelor o înălţime în funcţie de importanţa lor,
predominarea frontalităţii, un soi de detaşare hieratică a figurilor, şirurile lungi
de personaje şi folosirea tonurilor plate. Ne aflăm în prezenţa unei arte care
ţinteşte mai ales să-i instruiască pe credincioşi.
Cu mult inainte de apariția portretelor individuale, pictorii obisnuiau sa integreze
subiectelor religioase imaginea donatorului. Din secolul al XIV-lea, aceasta
inserție se face mai des, donatorul ocupand un loc tot mai important. Din secolul
al XV-lea, donatorul se apropie de scena religioasă, integrându-se chiar în ea,
picturile cuprinzând un număr tot mai mare de portete ale burghezilor.

Tablou votiv
Prerenașterea- corpul uman este
reprezentat doar bust, iar portretul
este reaizat din profil.

Dublul portret al ducelui si ducesei de Urbino

Pierro Della Francesca, realizat între anii 1465-1470
Galeria Uffizi, Florența
Portretul flamand, sec. XV, vazut trei sferturi, mai jos de bust, se reprezintă
defectele fizionomice, se introduce alt décor, interioare cu ferestre deschise.

Portetul Margarethei
Jan van Eyck, 1439
LEONARDO, TITIAN , RAFAEL, sec. al XVI-lea
Portretul atinge maturitatea, se realizează pe panouri mari, bust sau în picioare,
după calitatea persoanei reprezentate și destinația operei, suportul, tehnica
folosită.

Portetul lui Francisc I

Baltassare Castiglione, Rafael, 1515 Jean si Francois Clouet, 1525
Muzeul Luvru, Paris Muzeul Luvru, Paris
Pictura barocă, a încercat să pătrundă tot mai mult cu explorarea în făptura
interioară a omului, a adus în prim-plan contrastele de lumină și umbră,
coloritul combinat din reflexe, așternerea pigmenților în formă de pete
juxtapuse estompează orice contur. Astfel pictura trebuie privită de la distanță
pentru ca petele de culoare să se contopească în ochi, sugerând o imagine mai
fluidă, mai vioaie, în comparație cu fermitatea cristalină a limbajului din
perioada Renașterii. Portretistica barocă, se caracterizează, în primul rând prin
verosimilitudine.
În nordul Europei, burghezia devine grupul dominant din punct de vedere social,
economic și politic. In Olanda, burghezii sunt protestatanți, mai exact calvini.
Calvinismul încurajează reprezentarea oamenilor, mai ales a familiei. Astfel,
portretul colectiv, devenind independent, începe să se dezvolte .
Familia lui Carol al IV-lea
Francisco de Goya, 1800-1801
Muzeul Prado, Madrid
 Portretul psihilogic

Portretul psihilogic
După 1800, *(Romantismul) se naște și portretului psihologic, dovadă fiind
opera marelui portretist al picturii spaniole : Francisco Goya (1746-1828).
Portretele lui se manifestă deschizând toate posibilităţile pe care le presupun
nuanţele psihologiei individuale. Se poate remarca faptul că personajele lui
sunt precum niște manechine perfect substituibile cu altele. Figurile lui sunt
asemeni unor măști.
Contesa de Haussonville, Ingres, 1845 Filip al IV-lea calare, Diego Velazquez, 1635
New York, Frick Collection Muzeul Prado, Madrid
Portetul "profesional" în care artistul se arată pe cale de a picta, definindu-se
profesiunea și locul în societate.