La Noi Acasa

ANA VECERDEA ARDELEAN
LA NOI ACASĂ...
Editura Națiunea
1
Izvoarele vii ale poetei topârcene(!) Ana Vecerdea
Ardelean, din care soarbe seva minunatelor sale poezii
Poeta Ana Vecerdea Ardelean s-a născut în

fermecătorul și veșnicitul sat Topârcea din apropierea
Sibiului și din inima însângerată, înlăcrimată și încărcată
de istorii a Ardealului Românesc, parcă prea disputat,
prea râvnit și prea scos la mezat de către toate regimurile
și guvernele nedemne de un atât de vechi și înțelepțit
neam născător de neamuri și limbi creștine încă dinainte
de creștinizare. Topârcea, îmi povestea cu
noastalgie poeta Ana Ardelean, precum și poeta și
romanciera Mihaela Dana Chioariu, născută în același
sat, este un loc unic sub soare prin liniștea pastoral de
așezământ ca de basm, prin inegalabila frumusețe ca de
gură de rai a peisajului sculptural reliefat din coline cu
pante blânde, unele umbros împădurite, altele tapițate cu
fânețuri, iar nu puține cu loturi cultivate de către puținii
săteni harnici rămași locului.
Deși pare un loc uitat de Dumnezeu, este, din
contra, un loc binecuvântat de Dumnezeu, nu doar ca
pământ și bogății naturale, ci și ca suflete de români
speciali, trăind în tradiție, în bună credință și amarnică
dragoste de țară, neam și Dumnezeu. Copilaria, mi-a
mărturist poeta, și-a fericit-o în Topârcea, alaturi de cele
două surori, de părinții dragi și de oamenii locului, vestiți
nu doar prin priceperi și calitatea de buni creștini, ci și
prin voința de mai bine.
Grabnic dupa colectivizare - aveam să aflu de la
poetă -, mulți dintre oamenii locului aveau să plece în
căutarea speranței într-o viață mai demnă și mai ușoară,
„exod” răspunzător de depopularea satului, asemenea
2
marii majorități a satelor românești din întreaga tară.
Totuși, părinții Anei au ales să viețuiască pe mai
departe in Topârcea, deși și-au dus traiul cu multă trudă..
Școlărița Ana Ardelean a urmat clasele primare în sat, iar
gimnaziul în Ocna Sibiului și, apoi, a urmat Liceul
Pedagogic de Învățători din Sibiu și Facultatea de
Psihologie și Științe ale Educației din Cluj-Napoca. Iată
cât de ardeleancă este Ana Ardelean, cu largă acoperire
pe hartă. Petrecându-și vacanțele acasă, așa cum era
firesc, și-a ajutat mereu părinții la muncile gospodărești
și ale câmpului, cunoscând, astfel, bucuriile și
vicisitudinile vieții la țară.
Avea să profeseze vreme de trei decenii ca
învățător formator de generații în vestitul Colegiu
Pedagogic "Andrei Șaguna" din Sibiu, apoi ca institutor
și profesor de clase primare, precum și ca metodist pentru
viitoarele cadre didactice de ciclu primar. Pe parcursul
carierei de dascăl, cu 40 de ani de activitate la catedră,
înțelegând cât de importantă este educația primită de
copii în familie, ajunsă la maturitatea afirmării, a abordat
și ca scriitoare această condiție a formării umane, tratând-
o tematic în scrierile domniei sale.
Am fost emoționat să aflu din confidențele
prilejuite de preluarea ca editor a creațiilor literare ale
domniei sale, întru îngrijire și publicare, faptul că, pe
intensitatea și diversitatea vieții spirituale a satului natal,
și-a pus profund amprenta „ marele duhovnic al
ortodoxiei românești”, Părintele Teofil Paraian, așa cum
l-a preamărețit poeta, născut în Topărcea, fiindu-i
duhovnicul care i-a fost model și cu care a comunicat și a
rezonat continuu. De asemenea,. „Doamna Munților”,
îndrăgita și celebra artistă Lucreția Ciobanu, născută tot
3
în Toparcea, cea care a înveșnicit viața satului în cântece
nemuritoare, a încântat-o și a marcat-o încă de mic copil.
Iar de ceva vreme, Ana Ardelean din Topârcea, nu mai
este solitară ca scriitoare „topârceană”, ținând strânsă
prietenie cu Mihaela Dana Chioariu.
Acestea îi sunt poetei „izvoare vii” din care
soarbe seva minunatelor poezii din cartea ”La noi
acasă...”, dar și din cartea geamănă „Psaltirea Maicii
Domnului – versificație după Psaltirea Sfântului Dimitrie
al Rostovului”, de care mă îngrijesc simultan, spre a le
aduce în același timp pe lume, precum un vechi și
încrezător mamoș, dându-le, la aceeași dată, viață
tipografică de opere însemnate, pregătindu-le pentru
creștinescul botez publicistic care va avea loc la Târgul
Internațional de Carte Gaudeamus 2017 și care se va
repeta la fiecare lansare și prezentare.
Prezentul volum cuprinde poezii scrise în
intervalul Februarie 2009 - August 2017, derulându-se
precum filele unui calendar religios și familial, nefiind
nevoie să fie datate, fiindcă cu trecerea zilelor, lunilor și
anilor se poate deduce lesne sezonul și ocaziile cu care au
fost scrise, parte dintre creații fiind prilejuite de
aniversările succesive ale nepoțelui Ștefan căruia îi
dedică întregul volum. Sunt poezii scrise fie la Sibiu, fie
în satul Topârcea, nu puține dintre ele fiind mesaje lirice
similare rugăciunilor și înălțării de slavă prin poezie
Bunului Dumnezeu și Sărbătorilor creștinești. Alte creații
lirice sunt dedicate celor dragi, fie în viață, fie trecuți în
veșnicie, precum și Satului, Pământului, Cerului, Naturii,
Omului...
Aș supranumi această carte drept „calendar poetic
multianual” în care fiecare poezie marchează o zi anume,
4
o lună anume, un sezon anume, un an anume, o
sărbătoare anume, un eveniment anume, un personaj
anume, o stare anume... Iar peste toate domnește starea
imuabilă de spirit, de inocență, de puritate, de nostalgie,
de lirism adânc, sfios, aproape confesional. Astfel, prin
pioșenie și smerire poetică, această carte cvasireligioasă
se apropie tematic, profund meditativ, de geamăna ei în
care versifică impecabil cei 150 de psalmi din Psaltirea
Sfântului Dimitrie al Rostovului.
Condeiul de mare sensibilitate al poetei nu are
nevoie de un lexic livresc prețios, de tehnicizare
sofisticată, de stilistică forțată, fiindcă harul său înnăscut
și nemutilat de influențele generațiilor de poeți,
versificatori și epigoni a rămas pur, firesc, nepervertit,
suav, lin curgător precum izvoarele din care soarbe
dulcea sevă creatoare.
Romeo Tarhon,
scriitor

5
LA NOI ACASĂ...
Dedic acest volum nepoțelului meu drag, Ștefan
autoarea
6
GÂNDURI
Un vălmăşag întreg de gânduri mă-nconjoară

Și toate năpădesc grăbite a inimii cămară;
Sunt mult prea repezite și n-aşteaptă la uşa de intrare,
Eu, totuşi, le ascult după tăria ţâşnită din strigare.
Din vremi mai vechi răsună-un gând statornic

Şi zilnic nu-mi dă pace, parcă i-aş fi datornic,
Mă cheamă una-ntr-una spre-acele locuri sfinte,
Spre vatra strămoşească cu dealuri, văi, morminte...
Mi l-am făcut prieten pe-acest vuiet lăuntric

Şi vieţuim alături pe-un drum frumos şi trudnic,
Ne sfătuim adesea în clipe de-ncercare
Şi nu ne ştie nimeni să pună vreo-ntrebare.
Îl chem; cănd sunt prea tristă, îl strig cu bucurie,

Şi negreşit soseşte, mă-nalţă, mă mângâie.
Şi mă aşează paşnic, cu rost şi cu răbdare,
Pe calea cea mai bună, pe mijloc de cărare.
- De ce faci asta, spune-mi...?! mă adresez convinsă

Că voi primi răspunsul, că nu voi ma fi tristă.
Şi-am înţeles îndată că cei din veşnicie
Trimit spre mine gândul-o mărturie vie.
7
STRIGĂT
Se-aude de departe un strigăt adâncit

În neguri de timp, în vremi de schimbare;
E strigătul fiinţei de neam rătăcit
Pe poteci lăturalnice, amăgitoare.
Te prefaci că n-auzi, te prefaci că nu ştii,

Nu vrei să dai glas profundului gând,
Nu vrei să asculţi şoapta casei pustii
Care cheamă prin ani toţi urmaşii, pe rând.
Stă pe locu-i de mult, de mai bine un veac,

Cu zăbrele-n fereşti şi la uşi cu zăvoare,
Au plecat cei de ieri pe-un drumeag fără leac
Şi de-atunci casa lor strigă fără-ncetare.
Îi aşteaptă pe toţi care seva şi-au tras

Din aceste bogate izvoare,
Îi îndeamnă cu sârg prin lăuntricul glas
S-aprindă făclia credinţei, s-o crească mai mare.
Nu poţi să n-auzi, nu poţi să nu vezi

Că totul de-acolo porneşte,
Că cinstea, dreptatea îţi sunt vii dovezi
Prin care căsuţa te călăuzeşte.
8
DESTIN
(Părintelui Părăian Teofil - Sfânta Mănăstire Sâmbăta de
Sus)
Te-ai născut parcă ieri, într -un loc pe pământ,

Liniştit, străjuit de coline;
Şi cu grijă-a ales Dumnezeu, Tatăl Sfânt,
Ca părinţi, doi plugari, să te crească pe tine.
S-au trudit ca mai toţi, şi prin truda cea grea

Au sfinţit cu sudoarea lor glia,
Nu s-au plans niciodată, n-au râvnit altceva,
Moşteneau din străbuni vrednicia.
Ţi-a fost dat un destin cum mai rar întâlneşti,

L-a simţit din pruncie întreaga-ţi fiinţă,
Ai urcat tot mai sus, nicidecum să te-opreşti,
Călăuză fiindu-ţi măreaţa dorinţă.
Te-ai desprins dintre toţi mai vânjos, mai semeţ;

Cu privirea ţintită spre soare-răsare,
Cu parfumul în traistă de păr pădureţ,
Şi bucata de pâine din grâu de pe-ogoare.
Dăruitu-ţi-au toţi, fiecare ce-avea:

Cuvântare de bine şi din apa Ilenii,
Amintiri de copil şi-n desaga cea grea
Purtat-ai cu grijă mireasma poienii.
Străbătut-ai un drum prea frumos şi prea greu,
9
Cu gândiri însemnate-n volume;
Ascultând răbdător ieri, şi azi, şi mereu,
Tălmăcind fiecăruia adevărul pe nume.
Te întorci uneori către vatra din sat,

Eşti chemat din străfunduri de neam, de milenii,
Şi tresare vibrând tot ce-n urmă-ai lăsat:
Niculiţă, Vasile, dintr-ai Părăienii.
Te aşteaptă cu toţi şi cei morţi şi cei vii,

Te aşteaptă cu drag la o rugă în deal;
Te aşteaptă oricănd pragul casei pustii,
Eşti al nostru-nţelept într-un spaţiu real.
10
LIVADA
De un veac dăinuieşti după şura de lemn,

Au crescut generaţii cu tine,
Şi-ai păstrat până azi un puternic însemn;
Doi meri bătrâni, cu alese destine.
Ne aduc din trecut, de la moşi şi strămoşi,

Şi seva, şi-aroma, parfumul şi floarea;
Ne conving, fără grai, că erau inimoşi,
C-ascultau deopotrivă pământul şi zarea.
Din puieţi pădureţi, doi sălbatici cu firea,

V-a sădit un altoi, soi de mere Creţeşti,
V-a-ngrijit priceput şi cu har popa Ilea,
Împletind peste voi fir din cele cereşti.
Vă-ncărcaţi la doi ani şi de floare şi rod,

Murmurând din frunziş când zefirul vă mişcă,
Şi-aşeza tatăl meu, colo-n grâul din pod,
Pentru noi, mere dulci care rar mai există.
Au trăit lângă voi, rând pe rând, peri şi pruni,

Aţi înfrânt împreună furtuna,
V-a-ndoit deseori văntul din văgăuni,
Aţi rămas tot semeţi! Și veţi fi-ntotdeauna.
11
IN MEMORIAM
(Profesorului de Geografie, Lazăr Gheorghe )
Peste arcuri de timp, dintr-un loc tăinuit,

Se îndreaptă spre noi o vibrare,
Ne vorbeşte tăcând despre nemărginit
Şi aduce dovezi despre lumi ancestrale.
A vorbit îndestul de rotundul pământ,

Cu oceane, cu țări, cu popoare,
Ne convinge acum c-avem toţi legământ
Să răspundem PREZENT! chemării finale.
Înţeles-a deplin rolul de-apostolat

Şi a pus în discipoli întreaga fiinţă,
Azi ei vin cu respect, după-un timp măsurat,
Aducând un omagiu cu recunoştinţă.
Tu veghezi, dascăl bun, dintr-o lume de sus,

Ocroteşti şi nepoţilor calea;
Pe Ovidiu-ntr-o bancă-nainte-mi l-ai pus,
A sosit rândul meu să-i sprijin cărarea.
Înălţăm împreună o rugă spre cer

Şi-aşezăm lângă lespede-o floare,
Năzuim să-mplinim rostul care-l avem,
S-avem parte oricând de cereasca iertare.
12
SERBARE
Mi-aduc aminte -n clipe de visare,

Când stau şi-ascult ale sufletului şoapte,
Mă văd copil, acolo-ntr-o serbare,
Cu primăvara dulce din început de Martie.
Toţi preamăream minunea în vers şi melodie

Şi trimiteam spre inimi un freamăt de izvor,
După un cântec vesel, mi-a venit rândul mie
Să recit despre gâze și de flori de Mărţişor.
Era tăcere-n sală, părinţi, bunici ascultă

Despre trezirea vieţii prin glasul răspicat,
Deodată vocea tatii, cu-ncărcătură multă:
- Să trăieşti, tu copilă! m-a binecuvântat.
.
13
MARTIE
Martie, Martie, Mărţişor,

Ai dat drumul la izvor
Risipind şi nori, şi ceaţă,
Tu trezeşti din nou la viaţă
Iarbă, gâze, flori, albine...
Eu de-aceea ţin la tine!
(recitată în clasa I, la serbarea de 8 Martie 1961)
14
IARNA
Stau şi privesc pe fereastră, visând,

Jocul zglobiu al ninsorii de-afară
Şi-n lumina cea pură tresare un gând
Venit din pruncie, dintr-o iarnă la ţară...
Ningea şi atunci cu fulgi mari şi pufoşi

Ce-nveleau ca şi astăzi pământul;
Întâlneau la sosire ţărani credincioşi
Ce-nfruntau cu respect neaua, gerul şi vântul.
Azi se tulbură trist albul imaculat

Când atinge-n căderea lui glia,
Se aşterne molcom peste-un neam ce-a uitat
Să păstreze sub stratul de nea, Omenia...!
15
BISERICA DIN DEAL
În urmă cu trei veacuri te-au înălţat străbunii

Pe dealul cel mai chipeş din mijlocul de sat;
Au împletit în piatră filonul rugăciunii
Ce-n zidurile groase temeinic l-ai păstrat;
Tu chemi din multe timpuri creştinii la-nchinare

Prin dangătul de clopot ce bate măsurat,
E cântul fără vorbe al firii-n sărbătoare,
Care-şi înalţă fruntea spre cerul preacurat.
Tresare din adăncuri lunca, dealul, pădurea,

Fâneţele pe care le-ai binecuvântat;
Tot omul lasă lucrul, îşi primeneşte firea
Şi suie-n grabă dealul spre tine-ngândurat.
În jurul tău, ai noştri dorm somnul lor de taină,

Le dai odihnă-n suflet, presari lumină vie;
Prin rugăciuni curate le ţeşi o nouă haină
Şi îi aduci la tine prin sfânta liturghie.
16
FÂNTÂNA
S-au istovit bunicii s-aducă din adâncuri

Un fir de apă pură, în curtea lor din deal,
Au încercat maeştrii în repetate rânduri,
Dar n-au dat la lumină cristalul ideal.
Era-n puterea firii să uşureze-amarul,

Stropul zglobiu de apă ivit de sub pământ,
Ştia bine secretul nea Mihai, fântânarul,
Când căuta izvorul condus de gândul sfânt.
Cu bucurie-n suflet au sfredelit pământul

Şi după trudă multă ţâşni esenţa vieţii,
Spre cer privind cu toţii au preaslavit Cuvântul,
Ce primenit-a traiul ca roua dimineţii.
Când totul este gata, când apa-ncet se-adună,

Mihai mai intră-odată în puţul adâncit,
Doreşte să aşeze a muncii lui cunună,
Dar, vai! Se rupe lanţul! Fântâna l-a -nghiţit!
Cu gemete profunde, în clipocit de apă,

Se-agaţă bărbăteşte de firul atârnat,
Picioarele-i sunt frânte și inima-ncordată...
El a plătit prin jertfă tot darul ce s-a dat.
17
UNDE EŞTI?
Într-o zi din Florar, când pământul tresaltă,

După treizeci şi ceva de ani ce s-au scurs,
Catalogul bătrân strânge iar laolaltă
Elevi de-altădată care-un drum au parcurs.
Singuratic aşteaptă făptura -nţeleaptă,

Ce-n braţe-l ţinea totdeauna cu drag,
Absenţa aceasta-i o motivaţie dreaptă,
E plecată de-aici, a păşit un alt prag...
- Unde eşti? Vrea să ştie şi porni-n căutare

Printre versuri şi proze cu caligrafii,
Întâlneşte gorunul lui Blaga-n cărare;
- I-au cioplit ieri sicriul! Altceva n-ai să ştii…
- Unde eşti? Greu ca plumbul se-ndreptă spre lacustră,

Prin ploaie, şi-i singur, şi-i trist, şi e noapte...
- Nu-i aici! îi răspunde Poetul. Sfera-i mult prea îngustă!
Ascultă mai bine zefirul şi-ale cerului şoapte!
Ridicându-şi privirea sfios către stele,

Zăreşte-un Luceafăr într-o lume de sus...
- E aici! zise astrul; e şi ea printer ele...
Sunt aici împreună toţi cei care s-au dus.
(Profesoarei de Limba Română, trecută la cele veșnice,

Olteanu Marta, cu ocazia întâlnirii de 35 ani de la
terminarea liceului, 23 mai 2009)
18
FLORI DE CÂMP
Voi v-aţi născut deodată cu cerul şi pământul

Şi vă hrăneşte seva ţâşnită din ţărână,
Împodobiţi pădurea, făneţele şi câmpul
Şi dăinuiţi alături de veacuri împreună.
Aşa aţi fost şi sunteţi, prea simple, prea modeste,

Ştiţi bine rostul vieţii, valorile ce ţin;
Nu vă-ngrijeşte nimeni, luptati ca în poveste
Cu arşiţa, şi frigul, şi ploile ce vin.
Voi v-aţi făcut prieten țăranul de pe câmpuri,

Înnobilându-i munca din deal şi din câmpie,
I-aţi înteles oftatul în negrăite rânduri,
Iar el, de dragul vostru, v-a prins la pălărie.
19
CHICIORA
La poala ta s-au aşezat străbunii,

O, deal măreţ din margine de sat!
Spre tine-ntorc privirea în vremea rugăciunii,
Toţi cei rămaşi acolo, pe care i-ai păstrat.
Le priveghezi ograda, şi casa, şi copiii,

Le trimiţi raza blandă de soare-n dimineţi;
Înalţi spre cer, în slavă, cântecul ciocârliei
Şi-al miilor de glasuri, a mii de interpreți.
Esti martora iubirii din nopţile-nstelate,

Din nopţi cu lună plină şi zbor de liliac;
În graiurile tale vuiesc poveşti uitate,
Ce le trimiţi adesea în sufletul posac.
O, de-aş pătrunde taina din codrul ce te-mbracă,

De-aş descifra misterul din frunză şi din fagi,
N-aş mai căta întruna istorii de-altadată,
Ce-mi răscolesc fiinţa, despre voi, locuri dragi!
20
COPILĂRIA
Oricât mă depărtează anii,

Tot mai aproape eşti de mine;
De-ar prisosi grămadă banii,
Nu te pot reavea pe tine.
Te port în suflet zi de zi,

O, dulcea mea copilărie!
Acolo,-n satul dintre vii,
Cu cântec lin de ciocârlie.
Zburdam prin lunci şi prin livezi

După macriş şi viorele;
Cătam cu toţii poame verzi,
Ce bucuroşi eram de ele!
Ne adunam la asfinţit
Toţi ţâncii de pe strada noastră;
Şi ne jucam la nesfârșit
De-a „baba oarba” sus pe coastă.
Privesc în urmă ca-ntr-un vis

La anii plini de fericire;
Le datorez un drum deschis,
Ce îl străbat cu dăruire...
21
ASFINŢIT
Te înalţi de-cu-zori ca o minge de foc

Apărută din deal sau din mare;
Le trimiţi raza blândă tuturor, la un loc,
Celor buni, celor răi; O, Cerescule, Soare!
Te aprinzi tot mai viu până ziua-n amiezi

Şi sfinţeşti cu căldură pământul;
Cu iubire nespusă tot ce-i viu tu veghezi,
Fără tine-ar pieri omul, floarea şi cântul.
Te îndrepţi spre apus mulţumind în genunchi

Cerului pentru tot ce-ai sfinţit;
Ca dovadă-a iubirii mai trimiţi un mănunchi
De raze-nfocate, într-un nemărginit.
22
LUPTA
M-ai aruncat, Părinte,-n lupta cu minciuna,

M-ai înarmat prea sigur cu Dreptatea;
Nu se potrivea altă armă, nici una,
Era singura ce-mi garanta libertatea!
A fost o luptă dură, cu multă mojicie,

Prea mulţi duşmani potrivnici, prea crânceni contra mea;
Dar cu dreptatea-n frunte, cu multă Omenie,
Am biruit minciuna, chiar de-a fost lupta grea.
Mi-ai fost un scut puternic, mi-ai răspuns la chemare,

Eu te-am simţit tot timpul prezent în gândul meu;
Ai fost mereu alături, m-ai pus la încercare,
Şi pentru toate astea îţi sunt dator mereu.
De fiecare dată mi-ai străjuit cărarea,

Din fiecare luptă ieşeam mai luminat;
Îti mulţumesc, Părinte, de toată îndurarea,
Şi pentru toate astea rămân îndatorat.
23
SUPĂRARE
Aşteptam luna Martie să avem iarăşi SOARE...!

Aşteptam mugur plăpând sus pe ram;
Au venit zile triste, cu ploi apăsătoare;
- De ce-or fi toate-n umbră...? miraţi ne întrebam.
De ce măreţul SOARE-şi ascunde sfânta faţă?

De ce-şi petrece ziua stând tainic după nori?
De ce nu mai răsare pe cer de dimineaţă
Trimiţând raza blandă spre oameni de-cu-zori?
De ce nu mai îmbracă pământul în lumină,

Ajutând firul fraged să crească sus spre cer?
Să desfăteze floarea gingaşă din grădină?
Să dăruie viaţă, că altfel toate pier.
Ne-am întrebat temeinic de unde-i supărarea,

De ce atâta ploaie şi vânturi şi nevoi;
- E prea mult rău în lume, prea multă nepăsare!
De-aceea astrul zilei e supărat pe noi.
24
TATA
Când mă gândesc la tatăl meu,

Îmi vin în minte mii de gânduri,
În viaţa mea a fost mereu
O călăuză-n prime rânduri.
Sosea din luncă l-asfinţit,

În haina lui cea românească;
Înalt, şi chipeş, şi gătit
Ca margareta de pe coastă.
Vorbea zâmbind cu toţi, pe rând,

Şi-i saluta cu „Bună vreme!”
Molcom în toate, orişicând,
Le înfrunta făr-a se teme.
Îl văd prin ierburi când cosea

Înconjurat de sânziene;
Cu greieri mii în calea sa
Şi flori ca dalbe Cosânzene.
Avea în ochi un licăr viu

Ce străbătea a lui fiinţă;
Erau copilele lui, ştiu,
Care-i dădeau multă putinţă.
Tablou trecut în alte lumi,

Dar tot mai treaz în suflet, parcă,
Tot ce-a fost valoros aduni,
Şi-n urma ta, cei dragi se-ncarcă.
25
LACRIMI
Picur preasfânt, ce te-ai prelins

Mereu din ochii mamei mele;
Mă-ndrept acum cu dinadins
Spre-acele vremi şi clipe grele.
A fost tenace şi-a trudit,

Să-şi creasca dragile copile,
Să-nveţe carte, a dorit,
Să fie lumii-ntregi utile.
Când toamna se apropia

Şi noi plecam la şcoli, departe,
Îngândurată suspina
Şi ne-alinta duios pe toate.
O clipă mă opresc din scris

Să şterg o lacrimă din geană;
Prezenţa mamei nu-i un vis,
O simt în jur cum ne tot cheamă...
Mă vrea voioasă-n urma ei,

Lacrima mea o întristează.
Tresare flacăra-n ulei,
Lumina ei se-mpuţinează...
Cand clipa se apropia,

Ținea morțiș să mai trăiască,
Cu ochii stinși ne urmărea,
26
Cu teama pntru de viața noastră.
Ne-am învoit prin legământ

Ca ruga trează să ne fie;
Eu de aici, de pe pamant,
Iar ea de sus, din veșnicie.
27
CĂLĂTORIE
Ţi-a fost dat, mama mea, într-o zi după Paşti,

Să porneşti călătoare spre Ceruri...
Cunoştea Cel De Sus clipa care-o adaşti
Să asculţi Imnul Sfânt ce străbate prin vremuri.
Într-o haină curată la suflet şi trup,

Îţi doreai să te ducă acasă,
În lutul pe care urmaşii-l destup
Şi suie-a lor rugă spre cer, luminoasă.
Din oraş până-n sat te vegheau codrii verzi,

Se oprea din cântat ciocârlia,
Plecăciune-aduceau ierburi dragi şi livezi,
Şi faneaţa, şi lunca, şi via.
Colo, jos, liniştită, casa te aştepta

Pregatită cu flori şi covoare,
Cu icoane-atârnate pe pereţi, undeva
Unde floarea sfinţită le ţine-n păstrare.
S-a umplut casa noastră de copii şi nepoţi ,

De săteni ce-au venit să vegheze;
Povesteau despre tine, despre noi, despre toţi,
Depănând amintiri ce devin tot mai treze.
Sus în deal, lângă-ai noştri, tatăl meu te-aştepta,

Se-ncheia un destin într-o lume;
Petrecut-am în rugă, pâna Sus, calea ta,
Azi păstrăm cu respect chipul tău în albume.
28
BILANȚ
Dacă de-o zi ca asta ne e dat s-avem parte,

Când anii tinereţii ne-au rechemat aici,
Ne oprim, povestim, retrăim şi pornim MAI DEPARTE!
Dac-avem mulţi elevi ce-s cu rosturi și carte,

Pa cere i-am dus cu grijă spre ţelul de- A FI,
Îi cinstim, ăi iubim şi dorim să meargă MAI DEPARTE!
Dacă de fii şi fiice distanţa ne desparte,

Şi ieri i-am dus de mână, iar azi nu sunt aci,
Aşteptăm, îi chemăm, dar lăsăm să meargă MAI
DEPARTE!
Am cunoscut succese, scrise-s toate-n rapoarte

Ori pe chip, ori în inimi, ori în jur, undeva...
Mulţumim, construim şi pornim MAI DEPARTE!
De-am trăit ne`mpliniri şi dureri, nedreptate,

Venite de la lume sau poate nici nu ştii,
Cugetăm, învățăm, şi iertăm, şi pornim MAI DEPARTE!
Dac-avem o credinţă şi-un nume-n paşapoarte,

Păstrate din vechime, transmise la cei vii,
Ne-nchinăm, ne rugăm, şi căntăm, şi-o ducem MAI
DEPARTE!
Vom păşi în mod sigur către ETERNITATE

Când vom preda bilanţul şi pe noi ne-om privi;
Toţi sperăm şi luptăm ca RĂUL să îl lăsăm DEOPARTE!
29
(citita la 35 de ani de la absolvirea liceului, 23 Mai 2009)
BUNICA
Mi-aduc aminte când eram copil,

Că mă duceam cu bunica-n fânaţe,
Ea aduna la fân, iar eu, tiptil,
Mă strecuram să mă ţină în braţe.
Mi-aduc aminte că mereu plângea

Şi-mi spunea de-ale ei, câte toate;
Dar mintea-mi de copil nu-nţelegea
Câte are de dus, cine poate...
Era tenace, cu glas răspicat,

Şi ştia să vorbească-n zicale;
Pe drum trecea cu pasul apăsat
Şi uneori avea dureri de şale.
Mi-o amintesc atunci când se ruga:

Se retrăgea cu acatistu-n mână
Şi înceta când soarele-asfinţea
Şi binecuvânta a noastră cină.
Dădea prescuri în sat, de Sărbători,

De Sfinţii Nicolae și Marie,
Şi-i pomenea în rugă deseori
Pe toţi ai ei, plecaţi în veşnicie.
Ne ocrotea cu drag pe toate trei

Şi ne ducea-n biserică de mână;
Îmi amintesc cu drag de chipul ei
30
Şi n-am s-o uit vreodat pe MAMA TÂNĂ.
PĂDURE CU PERI PĂDUREŢI
Ai crescut lângă noi, precum noi lângă tine,

Străjuieşti satul meu din adânci bătrâneţi;
Îţi pasc iarba cea grasă turme-ntregi de ovine,
Pădure, cu peri pădureţi!
La fântâna ta rece apele-s cristaline

Şi le sorb însetaţi sutele de drumeţi,
Rugi de mur dantelaţi cu distinse rubine,
Cântul tău din caval, ori din frunză de fag,

Ori de mierlă sau alţi cântăreţi,
Povesteşte istorii ce pe toţi ne atrag,
S-a oprit să răsufle oastea unui viteaz,

Ce-ndârjită trecea cu viteji călăreţi,
Ştiai că avea să-mplinească-un vis treaz,
Te cutreieră toamna cetele de băieţi,

Culeg rod parfumat ce-l aşază-n găleţi,
Iscusiţi, strâng aroma şi lucrează discreţi
31
La rachiul de pere din peri pădureţi…
SCHIMBARE
Era-ntr-o zi de primăvară,
În Martie, şaizeci şi doi...
Când plugurile-ncep şi ară
În luncă, şi după zăvoi.
Copil, veneam din şcoală-acasă,

Să povestesc ce-am învăţat,
Iar tata sta tăcut la masă,
Cu chipul trist şi-ngândurat.
Nu-nţelegeam acea schimbare,

Că nu mă-ntâmpina zâmbind,
Priveam spre el cu-ngrijorare,
Sperând un zâmbet să-i surprind.
Din când în când ţâşnea din piept

Un geamăt de oftat adânc…
Ştiam că tata-i înţelept
Şi nu-s de vină eu, un ţânc.
După un timp a rupt tăcerea

Şi repeta duios: „Pământ...!
Sunt un lipan, mi-au luat averea,
Ieri gospodar, azi un înfrânt...
32
M-au obligat să-mi dau acceptul
Şi să renunţ la dreptul meu,
Să-mi duc din curte acaretul,
Aşa-mi impuse un ateu...”
Aşa-ncepea necazul tatii,

Eu, un copil, n-am priceput
Prin câte-avea să treacă, bietul,
Am înţeles abia când am crescut.
33
FÂNEŢELE
Ierburi întinse pe coline,

Podoaba negrului pământ,
Creşteţi suav spre înălţime
Şi ascultaţi cuvântul sfânt.
Vă unduieşte vântul serii

Şi voi vă legănaţi uşor
În dulce cânt al primăverii
Şi în parfum de cimbrişor.
Adăpostiţi la sânul vostru

Flori presărate-n curcubeu;
Sunt flori de câmp, din câmpul nostru,
Flori de trifoi violaceu.
Prin ierburile din fâneţuri,

Printre cicori şi sânziene,
Dansează mii şi mii de fluturi,
Albine, greieri, spun catrene...
Vă culcă la pământ cosaşul

Când se-mplineşte legea firii;
Îi răsplătiţi sudoarea frunţii
Cu stropul pur al nemuririi.
34
VIILE DE LA SAT
Pe coasta cea mai însorită,

Scăldată toată în lumină,
Creştea acum vreo cinci decenii,
O vie nobilă, sublimă...
Adăpostea la poala-i verde

Un sat de oameni gospodari,
Ce cunoşteau prea bine rostul
Pământului, fiind plugari.
Îşi adunau cu grijă rodul

Cules din via de la sat;
Ciorchini de struguri albi și negri
Şi mustul dulce, aromat.
Era o mare sărbătoare

Data culesului de vii;
În scârțâit de roţi şi care
Şi larmă multă de copii.
Dar s-a schimbat deodată totul

Şi via mândră s-a uscat;
Nu-şi mai recunoştea stăpânul
Butucului, ca altădat`.
Era averea colectivă

A unui suflet destrămat;
Iar viţa nobilă, sublimă,
Nu agreea acest climat.
35
Rămasă tristă, părăsită,
Acolo,-n coastă, lângă sat,
Îi rumegau lujerii tineri
Turme de oi în lung şi-n lat.
Privesc acum coasta pustie:

Mai creşte câte-un prun sau nuc,
Mai trece vântul ce adie
La marginea unui sătuc …
36
ACASĂ
Când spun „acasă “-mi vine-n minte

Casa în care m-am născut;
Povaţa dreaptă de părinte
Şi glia care m-a crescut.
Mă cheamă tainic glasul mamei

Şi-al tatii care m-a învăţat:
Cât voi umbla prin lumea largă,
Să nu uit de unde-am plecat.
Mă-ntorc din când în când acasă,

Să caut ce-am avut cândva;
Sunt tot mai singură la masă,
Ai mei plecaţi pe undeva...
Mă urc în deal la liturghie,

Pe drumul vechi şi cunoscut,
Dar şi biserica-i pustie:
Câte-un bătrân, şezând tăcut...
Îi caut pe ai mei în toate,

În chipul ars al celor vii,
Îi regăsesc în port, în vorbă,
În obiceiul de Florii.
Aprind un pai de lumânare,

Trimit un gând curat spre cer
Şi mă opresc la ţărna-n care
37
Se-nalţă-o cruce drept străjer.
E linişte, tăcere multă...

Doar clopotele lin mai bat;
Întreaga fire mă ascultă,
Vorbesc cu cei ce m-au chemat...
38
CÂNT
E luna Mai şi-i totu-n floare,

Pădurea rară a-nverzit,
S-a-mpodobit în flori livada,
Răsună-un cânt necontenit.
E cântul vesel al naturii,

Al firii-ntregi ce s-a trezit
Şi ne aduce iar speranţa
De-a împlini ce-am năzuit.
Prin pomi se-ntrec în mii de glasuri

Mierle, cintezi, privighetori,
În cântec preamăresc minunea,
Ce se revarsă în splendori.
Spre slăvi se-nalţă triluri limpezi,

Iar vântul freamătă uşor
Şoptind şi firelor de iarbă,
Despre Divinul Creator.
Un cânt de pace şi mărire

Vibrează-n cer şi pe pământ,
E suflul sacru de iubire
Trimis spre noi prin Imnul Sfânt.
39
DUMINICĂ
Răsună molcom peste satul meu

Dangătul lin al clopotelor vechi,
Ne cheamă din iubire Dumnezeu
Să-l preamărim în slujbele străvechi.
S-a îmbrăcat de sărbătoare firea,

Prin aer e parfum de liliac,
În cer şi pe pământ, toată zidirea,
Cei vii, cei morţi o rugăciune fac.
S-a împlinit un an de când măicuţa

S-a dus pe-un drum pe care mergem toţi
Şi parcă ieri a devenit căsuţa
Prea strâmtă de copii şi de nepoţi.
I-am pregătit duios comemorarea,

Tămâia către cer s-a înălţat,
Ne-am strâns în jurul ei toată suflarea
Şi am cântat „Hristos a înviat!”
O, Doamne, Tu, pe moarte ai călcat

Şi-ai dăruit viaţă în morminte,
Ascultă gândul meu neîncetat
Şi-o odihneşte în lăcaşurile sfinte!
(Şi fii cu mama mea, veşnic, Părinte! )
40
PARFUM
Adie vântul printre flori,

Le unduieşte-n valuri line
Şi îmi aduce deseori
Parfumul zilelor senine.
Aveau parfum de liliac,

De trandafiri, de lămâiţă...
Se strecura de sub cerdac
Mireasma florilor de viţă.
Aveau miros de fân cosit,

Adus de vânt în seri cu lună,
În sufletul neprihănit
Ce vraja nopţii o-ncunună.
Flori de pe câmp ori din grădină,

Purtaţi în voi trecutul meu,
Mi-l amintiţi când o albină
Ori vântul freamătă-n turneu.
Acum răsar în zi cu soare

Flori delicate de sub geană,
Împart parfum de lăcrămioare
Ce se revarsă la icoană.
41
ÎMPREUNĂ
În suflet port părinţii mei,

Îmi amintesc cum, împreună,
Au străbătut prin anii grei
Prin ploi şi vânt şi prin furtună.
Plecau în zori de zi la trebi,

La semănat, la toate cele...
La Capul Dealului, Poieni,
După Zăvoi ori Fântânele.
Îi văd alături la prăşit

Ori la cules în toamnă rodul,
La adunat de fân cosit
Umplându-şi şurile şi podul.
Ei amândoi s-au înţeles

Copilele să-nveţe carte,
Să urce-n viaţă cu succes,
Și le-au trimis la şcoli, departe...
Ne petreceau cuminţi la poartă

Şi lăcrima duioasă mama,
Din tot ce-aveau doreau să-mpartă
Şi ne-alungau din suflet teama.
Duminica, la rugăciune,
Tot amândoi urcau pe deal,
42
Se închinau cu-nţelepciune,
Cu gând curat înspre astral.
Dar într-o Joi, în zi cu soare,

Tata s-a înălţat spre cer,
Dar singur... Clipe-apăsătoare
Şi-a presărat adânc mister.
A pregătit măicuţei locul,

O aştepta după furtună...
A pus în cale-i busuiocul,
Căci îi visez tot împreună.
43
SUFERINŢĂ
De când păşim în astă lume,

Lansăm un strigăt de-ajutor...
E grea venirea, nu pot spune,
E suferinţă, nu-i uşor.
Prin încercări străbatem calea

Şi devenim tot mai cuminţi,
Ne definim în lume rostul
Doar prin necaz şi suferinţi.
De chemi în clipa grea un nume

Rostit din suflet şi smerit,
Oricât de mare-i suferinţa,
Se-mpuţinează, negreşit.
Din toate-nveţi, până la capăt,

Să fii om bun şi înţelept,
Să preţuieşti oricând viaţa
Şi suferinţei să-i ţii piept.
O, Doamne, fă-mi creştin sfârşitul

Când voi ajunge la-ncheiere!
Eşti Veşnicia, Infinitul,
Şi ştiu că-mi dai tot ce îţi voi cere!
44
LINIŞTEA
Dacă-ţi doreşti fiinţa de linişte pătrunsă

Pe drumurile tale printre ani,
Tu caut-o! E-n jurul tău ascunsă,
Chiar printre mărăcini şi bolovani.
Păşeşte spre căsuţa părintească

Ce te-alinta din prag şi din pridvor;
Aici, doar ea-i stăpână să domnească,
E liniştea ce-o vei găsi uşor.
Se furişează tainic prin pădure,

Se leagăna în vânt şi prin frunziş,
Îşi oglindeşte chipul în boabele de mure
Sau se răsfaţă blândă-n luminiş.
Se joacă de-a ascunselea sub pietre

Şi povesteşte-n şoaptă cu-n izvor;
Povestea unei picături de apă,
Ce poartă-n ea iubire şi mult dor …
De cauţi liniştea sub cerul nopţii,

Sub bolta împărţită-n galaxii,
O vei găsi în ploile de stele,
În Carul Mare ori în psalmodii.
De ţi-a pătruns în suflet liniştea căutată,

Tu zăvorăşte-o bine cu peceţi,
Şi nu lăsa vreodată o uşă descuiată,
45
Să ţi-o răpească altul, din cei mai îndrăzneţi.
REGINA NOPŢII
Odată cu lăsarea serii

Te pregăteşti să priveghezi
Grădina, florile şi merii
Ce se înalţă prin livezi.
Eşti sora stelelor şi-a lunii,

Ce-au pus în tine chipul lor,
Şi noaptea, –n vremea rugăciunii,
Împarţi parfumul tuturor.
Te-au poreclit pe drept „Regină”

Într-un regat nemărginit,
- Regina nopţii, eşti divină
Precum e ceru-n asfinţit!
Te-nalţi în curtea casei mele,

Alături de bujori ş crini,
Stai ziua tristă printre ele,
Dar noaptea stelelor te-nchini.
46
ȚĂRANII
Unde-s ţăranii noştri cei demni de altădată...?

S-au rătăcit prin vremuri, s-au cuibărit prin ani?
I-a desfiinţat sistemul prea dur din ţara toată
Ce le-a luat pământul şi nu mai sunt ţărani.
Le-a confiscat şi portul, şi vitele, şi carul,
S-au transformat deodată în pseudoţărani,
Li s-a furat iubirea şi li s-a dat amarul
Să-şi părăsească satul și dragii lor juncani.
Şi-au aruncat catrinţa, cojocul şi iţarii
Şi bietele cravate de gât le-au atârnat;
Mai reveneau acasă aşa, precum hoinarii
Ce-şi caută părinţii într-un anonimat.
În timp uitat-au limba, şi cântecul, şi hora,
Frumoasele tradiţii de pe la Sărbători;
Tot mai săraci la suflet, în ochii tuturora,
Se revărsa tristeţea şi dorul, deseori.
Aşteaptă-acum pământul să-l semene țăranul,
Să îi cosească iarba vânjoşii băietani;
Să-i cânte iar în brazdă, să-şi mângâie aleanul;
E singur, trist, pământul, că nu mai sunt ţărani...
47
DOR
Purtăm pe drumurile vieţii,

Încă din anii tinereţii,
Un simţământ apăsător
De frământare - este dor !
Te poartă-un dor de căutare,

De-a descifra lumea cea mare;
Dorul de-a-ţi întâlni ursitul,
De-a te-ntreba: -Ce-i Infinitul?
Te macină dor de copii,

Revezi ungherele pustii;
Te cheamă curtea părintească
Ce-aşteaptă iarba să-i cosească.
Înconjurat de pizmăreţi,
Ţi-e dor de soare-n dimineţi;
Săltat de ale vieţii valuri,
Ţi-e dor de linişte la maluri.
Sleit de vânt şi de furtună,

Un dor în suflet îţi răsună;
Te duce-ncet, încet ACASĂ,
Spre VEŞNICIA luminoasă.
48
PĂMÂNT
Din ţărâna străbună-am crescut,

M-ai hrănit cu seva curată din glie,
Şi aroma din tine-a fost scut,
Ce păzea paşii mei din pruncie.
M-ai făcut să-mi înalţ capul sus, către cer,

Să privesc bolta lui înstelată;
Să mă bucur de-al nopţii imens giuvaer,
Să zăresc calea mai luminată.
Cu sudoarea din frunte ai mei te-au sfinţit,

Ţi-au brăzdat cu uneltele faţa;
Dăruiai celor buni rodul tău înzecit,
Că spuneau ruga lor dimineaţa.
Colindat-am prin lume cu tot ce mi-ai dat

O, PĂMÂNT însetat de lumină!
Mă cheamă mereu glasul gliei din sat...
49
OMENIRE
Vieţuim pe planeta Pământ

Şi-alergăm pe orbită sub soare;
Ni s-a dat o menire prin sacru cuvânt,
Şi-un sublim chip de om ca o floare.
Ne-am născut din iubire şi-n fiinţă avem

O scânteie din Iubirea cea mare;
Să iubim Creatorul! - un Logos suprem -
E menirea ce-avem fiecare.
De iubeşti cu tărie pe-aproapele tău,

Poţi să-i faci orişicând tot ce vrei;
Nici nu-ncerci să trimiţi către el vreun gând rău
Căci iubirea din tine se-aprinde-n scântei.
Omenirea primit-a cele Zece Porunci

Ce conţin misiunea pe Terra;
Doar prin Legea cea dreaptă la capăt ajungi
Şi-ţi închei demn şi treaz cariera.
50
LUMINĂ
Firul de iarbă priveşte spre cer,

Orice floare din deal ori din vale,
Sau la munte, un vânjos conifer,
Împreună înalţă frumuseţi claustrale.
Spre lumina din soare zvâcneşte în zbor

Ciocârlia şi orice zburătoare;
Toate-nchină luminii - Marelui Creator -
Imn curat - slavă în revărsare.
Dintre toţi, numai omul, doar el, numai el

N-are timp să privească-n lumină;
Îl atrage prea mult glia, ca un mister,
Şi-i aşează pe frunte o imensă cortină.
N-are timp să se-ntrebe care-o fi rostul lui;

Construieşte-n neştire bogăţii trecătoare,
Străbătând istovit falsele cărărui
Şi departe fiind de Lumina cea Mare.
Caută neîncetat fericirea în tot

Ce-i departe de sursa luminii
Şi riscă oricând să ajungă-un robot
Rătăcit pe cărări cu ciulinii.
Stai! Opreşte-te odat`, călător trist, pribeag

Ce-ai venit pe pământ din lumină!
Nu poţi fi fericit nicidecum pe drumeag
51
Fără legea cea sfântă, fără calea divină.
TE CAUT
Din zori şi până-n noapte te caut negreşit,

O, Părinte ceresc, ce veghezi a Ta lume!
Te caut cu pas sigur, alteori bâjbâit
Şi invoc mila Ta, viaţa mea să-mi îndrume.
Te caut în firul plăpând de izvor

Ce ţâşneşte din stâncă-n lumină,
Care poartă în cântu-i stăruitor
Pacea Ta dintr-o slavă divină.
Te descopăr în floarea de crin sau de măr

Ce împarte parfum şi candoare,
Ce, suavă, grăieşte un profund adevăr,
Despre lumea Ta pură, strălucitoare.
Te zăresc într-un chip inocent de copil

Ce se-agaţă cu braţu-i de mama;
Ce păşeşte nesigur, şovăind şi tiptil,
Învăţând să alunge din sufletu-i teama.
Eşti atât de aproape, că vorbim amândoi

Când Te chem într-o rugă curată;
Îmi ridici fruntea mea din dureri şi nevoi
Şi spre mine nu laşi gândul rău să se-abată.
Uneori, recunosc, uit şi uit să Te caut,

Dar eşti omniprezent în creaţia Ta;
Să mă ierţi, eu Te rog, vreau să fiu precaut,
52
Strigă-mă Tu, Părinte, oricând, nu mă uita!
MULŢUMESC
M-am născut pe pământ

Pe un plai românesc,
Prin zăpadă şi vânt,
Și Ţie-Ţi mulţumesc!
Am avut doi părinţi

Dintr-un mediu sătesc,
Aşezaţi şi cuminţi,
Şi Ţie-ţi mulţumesc!
Mi-a fost dat din pruncie

Crez curat, strămoşesc,
Crez în ortodoxie,
Şi Ţie-Ţi mulţumesc!
Mi-am purtat rostul meu,

Ţelul meu dăscălesc,
Printre ani de liceu,
Lui Emil şi Florin,

Fii cu chip îngeresc,
Le doresc drum creştin;
Am trecut prin furtuni

Şi război sufletesc;
Cânt şi-acum rugăciuni,
53
Năzuiesc să îmi dai

Un sfârşit creştinesc;
Să am parte de rai...
Ah, Ţie-ţi mulţumesc!
54
RUGĂMINTE
Când singur sunt în clipa gre,

Şi nu-mi aduc de Tine-aminte,
Când inima va lăcrima,
Te rog, ajută-mă, Părinte!
Când chem copilul înapoi

Şi n-am putere nici cuvinte,
Când port în suflet un pietroi,
Când uit să trec din când în când,

Să las o floare pe morminte;
Când nu observ un om flămând,
De m-oi îndepărta vreodat`

De Tine şi lăcaşuri sfinte,
De voi ajunge-un îngâmfat,
Când vreau să scriu ce-am învăţat,

Am către Tine-o rugăminte:
Adu-mi lumină, gând curat,
De vor veni dureri şi plâns

Și n-are cine să le-alinte
55
Şi câte-n suflet s-or fi strâns...
Ascultă gândul ce-Ți trimit

În rugăciunea mea fierbinte;
Să urc în dealul de la schit...
Când voi păşi pe alt tărâm

Cu alte legi şi-aşezăminte,
Cu Tine răul să-l sfărâm...
Te rog, ajută-mă, Părinte
56
IERTARE
Spre Tine-ntorc privirea tristă,

După amar şi şovăieli
Revărs o lacrimă-n batistă
Şi-Ți cer iertare de greşeli.
Mă iartă, eu Te rog, Părinte,

Că m-am îndepărtat prea mult
De Legea Ta, de locuri sfinte,
Şi-am strâns în mine un tumult.
Ajută-mă să-i iert pe inşii

Ce rău în viaţă mi-au făcut,
Să mă învrednicesc prin dânşii
De-a Ta iertare şi-al Tău scut!
O, iartă-mă când caut slava

Şi preamărirea ăstei lumi,
Nu mă lăsa să gust otrava
Ţâşnită din deşertăciuni!
Te strig în zi, Te strig în noapte,

Te strig, o, Doamne, -n orice ceas,
Nu lăsa rău în gând ori fapte
În vremea care mi-a rămas!
57
SLAVĂ
Ai creat cerul şi pământul,

Lumina soarelui şi vântul
Şi-un Univers în armonie,
Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!
Ai pus în om IUBIREA pură

De-a scoate spinele din ură,
De-a-l vindeca de vrăşmăşie
În fortăreaţa sufletească
Îndemni CREDINŢA să domnească,
Prin slujbele din liturghie,
Ai coborât spre om SPERANŢA

De a atinge performanţa,
Să fie-al Tău în veşnicie...
58
PORT ROMÂNESC
Din împletirea albului cu negru,

S-a creat un vestmânt din vechime,
E simbolul fiinţei acestui neam integru,
Port minunat, din Mărginime!
Din soare preacurat a-mprumutat lumină,
Şi a croit poale lungi, ii sublime,
Presărând spic de grâu şi sulfină,
Port luminos, din Mărginime!
Din pământul străbun a cules albăstrele,
Ce cu grijă-s brodate în fire infime;
Aranjate-n buchete de flori cu mărgele,
Port popular, din Mărginime!
A purtat cu credinţă crucea grea peste veacuri,
Ce-atârna pe români cu asprime,
O coseau pe catrinţă în odăi sau cerdacuri,
Fete, neveste, din Mărginime!
Stă încins peste mijloc cu un brâu tricolor,
Ce încearcă un timp să-l comprime,
El aduce prin ani neamul nepieritor,
Port românesc, din Mărginime!
Cu muşcată în păr ori in piept trandafir,
Strai curat, ne împarţi prospeţime!
Din lumină şi umbră împletite-n chimir,
Port românesc, din Mărginime!
59
LASAŢI-I PE COPII...
Lasaţi-i pe copii să zburde în pace

Şi nu-i opriţi!
Creaţi-le o lume mai bună să se joace,
Iubiţi părinţi!
Lăsaţi-i pe copii să meargă la şcoală

Şi nu-i opriţi!
E dreptul lor sacru, poruncă astrală,
Oameni cuminţi!
Lăsaţi-i pe copii să-şi spună părerea

Şi nu-i opriţi!
O cere progresul şi-n ei e puterea
Să fim fericiţi.
Lăsaţi pe copii să vină la MINE

Şi nu-i opriţi!
A lor e averea din ceruri, creştine,
Ca ei să fiţi!
60
VIAŢA
Când ai păşit în astă lume,

O lumânare vie s-a aprins;
Ea e menită paşii să-ţi îndrume,
E chiar viaţa ta cu dinadins …
Cine-a aprins -o dintr-o dată, oare,

Şi arde paralel cu anii-n zbor?
El poate dintr-o singură suflare
S-o stingă într-un mod surprinzător.
Eşti călător pe-un termen pân-odată,

Când porţile cetăţii s-au deschis;
Îţi laşi haina de drum utilizată
Şi intri-n casa-n care ţi-e permis.
După o luptă aprigă-n vâltoare

Pentru o ţară demnă-n libertăţi,
Vom fi plasaţi, cu grijă, fiecare,
La locul cuvenit prin judecăţi.
61
CUVÂNTUL
La început a fost Cuvântul

Şi prin el toate s-au făcut;
Înaltul cerului, pământul,
Cu tot ce ele-au conţinut.
E forţa care dă viaţă

Unui biet suflet întristat,
Când inima de el se-agaţă,
De-i poleit cu gând curat.
O, fii încrezător, creştine,

În tot Cuvântul Sfânt din Carte!
Până-l rosteşti, gândeşte bine,
Că el vibrează mai departe...!
Cuvântul spus la rugăciuni,

În predici şi în Liturghii,
A săvârşit multe minuni...
Ai grijă mare de copii!
62
ICOANE
Când în Biserica Ta, Doamne,

Privesc spre sfintele icoane,
Se derulează împrejuru-mi
Istorii vii, contemporane.
Văd lecţia căderii noastre

Şi-a ridicării spre Înalt;
Tu ne-ai restaurat, Stăpâne!
În faţa chipului tresalt.
Stă neclintit la loc de cinste

Sfântul Arhanghel Gavriil,
Ce a vestit Sfintei Fecioare
Planul mântuitor, divin.
Icoana Fiului din Ceruri,

Ce pentru noi s-a întrupat,
Ne urmăreşte cu nădejdea
Că-L vom urma cu-adevărat.
Ţinut la sân de Sfânta Maică

Ori botezat în Iordan,
Schimbat la faţă în Lumină,
Împuns în coastă de-un tiran …
Ai coborât la iad, Părinte!

Şi-ai slobozit pe cei legaţi;
Ai dat viaţă în morminte
63
Şi I-ai iertat pe vinovaţi!
Te-ai înălţat la Cer cu slavă

Şi ne-ai trimis pe Duhul Sfânt;
Dorind a noastră mântuire
Şi iar veni-vei prin văzduh...
Îţi multumesc, Prea Sfânt Părinte,

De darurile ce-ai dat nouă!
Cu faţa la icoane sfinte
Întindem mâinile-amândouă.
Dar când privesc în mine însămi,

Ce văd? Un abis de păcate...
Numai în Tine-mi pun nădejdea;
Vino! Mă izbăveşti de toate!
64
EXAMEN
E multă agitaţie în sală,

Băieţi şi fete-aşteaptă-un subiect;
Se-ncheie-acum un ciclu nou de şcoală,
E o răscruce dintr-un nou proiect.
Unii vorbesc, spun glume şi exclamă,
Alţii privesc pe gânduri adânciţi...
În fiecare suflet creşte-o teamă;
- Au fost suficient de pregătiţi?
Deodată se deschide-n lături uşa
Şi subiectul nou a apărut;
Se-ndepartează de pe plic cătuşă
Şi freamătul din sală-a dispărut.
Mai tare bate-n piept inima plină!
Cu mintea în emoţii toţi citesc...
Încet, încet, răsuflă, se alină
Şi să rezolve testul se pornesc.
Lucrează neîntrerupt, de zor, Raluca,
Nu cere de la nimeni ajutor;
Şi simte clar că-i răsplătită munca
Făcută cu un simț răspunzător.
65
CREDINŢA
Când planuri nobile-ţi asumi

Şi te-ndoieşti, de-i cu putinţă;
Când tot ce-i valoros aduni,
Ah, fiule, să ai Credinţă!
Deşi-i puţină la-nceput,

Cât un grăunte de muştar,
E un miracol necrezut
Cum muntele tresare, chiar.
Duşmani puternici, nevăzuţi,

Te clatină cu stăruinţă?
Alţii, din contră,-s prefăcuţi?
Tu, fiule, să ai Credinţă!
Acest izvor duhovnicesc

E pentru toţi cu prisosinţă;
Transmis prin grai apostolesc...
Măi, fiule, să ai Credinţă!
De-ai atins binele suprem,

Vei fi puternic, cu ştiinţă;
Şi de pe-acum întemeiem
O-mpărăţie, prin Credinţa.
66
ÎNVĂŢĂM
Suntem fiii luminii ce ne naştem sub cer,

Plămădiţi din pământ cu suflare;
Înzestraţi cu gândire -un imens giuvaer -
Cu iubire şi-un suflet ce veşnic nu moare.
Avem rostul să ştim care-i drumul cel drept

Ce ne duce mai sigur spre casă;
S-alungăm cu credinţă suferinţa din piept,
Să păstrăm negreşit calea cea luminoasă.
Pentru asta-nvăţăm de la mari, de la mici,

Să străbatem corect o cărare;
Şi drept pildă avem drumul bietei furnici
Care-şi poartă povara în deplină candoare.
Învăţăm să iubim omul, floarea şi cântul

Ce revarsă spre noi frumuseţi din înalt;
Învăţăm să păstrăm vorba şi legământul
Şi porunca divină de-a ierta celuilalt...
Dacă ştim să cântăm, de la noi dăruim;

Dacă ştim s-ascultăm, de la alţii primim;
Dacă ştim să iertăm, învăţăm să trăim;
Dacă ştim să IUBIM, învăţăm să MURIM...
67
VARA
Tu, preafrumoasă Cosânzeană,

De unde-ai apărut, Ileană,
Împodobită în culoare,
Şi radiind în juru-ţi, soare?
Într-un buchet plin de miresme,

Podoabă la catapetesme,
Ai presărat maci şi cicoare...
De unde le-ai cules, tu, oare?
Ţi-ai împletit cununi de spice,

Spre soare fruntea să-ţi ridice,
Şi te-ai încins cu sânziene,
Din plaiurile ardelene.
Preferi parfum de fân cosit,

Purtat de vânt din răsărit,
Asculţi concertele din luncă,
Pe oameni îi îndemni la muncă.
O, cât aş vrea, dominatoare,

Să ne-mbăiezi mereu în soare!
Dar legea firii se-mplineşte
Şi-n locul tău, alta domneşte...
68
LA COSIT
Foşneşte coasa-n ierbărie,

Un vântuleţ uşor adie,
Lăcuste verzi răsar în cale,
Pârâul susură la vale.
Pe-o creangă de alun din coastă

Fluieră-o pasăre cu creastă;
Înalţă imn de preamărire,
Muncii şi omului - cinstire!
Când fruntea-i plină de sudoare,

Se-apropie măreţul soare,
Trimite pe cosaş la tihnă,
Sub fag umbros să-i dea odihnă.
Se- nalţă iar pe câmpul verde

Căpiţe - ochiul să-l dezmierde;
Pământul să-l împodobească,
Sufletul omului să crească,
Pe Tine să te preamărească!
69
ÎNTOARCERE
După un zbucium într-o lume

Prea grabnică în mersul ei,
Tânjeşte sufletul, pribeagul,
O întâlnire cu ai mei.
Mi-e dor să calc iar pragul casei,

Acolo unde m-am născut;
Şi cu emoţie profundă
Mă-ndrept, pământul să-l sărut.
Mă-ntâmpină la poarta noastră

Un corcoduş - mai mult uscat -
Ce crengile uşor le-apleacă,
Dovadă că m-a aşteptat.
În curte însă, flori - o mie!

Gătite toate în culori;
Îmi dau bineţe, parfumate,
Întocmai ca la Sărbători.
Parcă-i un rai - şi-mi las papucii...

Sunt prea străini de curtea mea;
Şi simt acum răcoarea ierbii
Şi-o alinare simt prin ea.
Ah, ţărna sfântă!

Țărnă ce m-a hrănit cândva!
Îmi săruta talpa desculţă
Şi-aşa duios mă mângâia.
70
În orice colţ îl văd pe tata,
O văd pe mama-n orice loc;
Revăd a mea copilărie,
Toate mă strigă mai cu foc!
Trăiesc din plin, dar altfel parcă,

Aud strigarea alor mei
Să iubesc cerul şi pământul!
Că şi eu fi-voi lângă ei.
71
BĂTRÂNI
Ce vânt al nepăsării v-a-nconjurat? Ce, oare,

V-a smuls din casa voastră unde eraţi stăpâni?
Şi clătinaţi, nesiguri pe bietele picioare,
V-a aşezat cu jale în casa de bătrâni?
Să fie fiii voştri cu-aşa o comportare?

Aşa săraci la suflet, aşa goi şi hapsâni?
Voi i-aţi crescut cu grijă, iar ei, fără mustrare,
N-au timp de voi, nu-i doare, parcă ar fi păgâni...
Ah, mame şi taţi singuri, cu ochii-n depărtare,

O lungă aşteptare-i fiece zi din an!
Voi povestiţi întruna cu vie-nflăcărare,
De fiica ori de fiul plecaţi peste ocean.
Voi ştiţi porunca sfântă să îţi cinsteşti părinţii!

Aşa îţi va fi bine, oricând, pe-acest pământ;
De-aceea, zi şi noapte, voi invocaţi toţi sfinţii
Să ierte-a lor purtare şi-al lor discernământ.
O, Doamne, Tu, Părinte, transformă-a lor durere

În bucuria slavei, a jertfei de părinţi;
Şi fă, din lacrimi sfinte, altar de priveghere,
Iar la final, Stăpâne, aşază-i între sfinţi!
72
SPIC DE GRÂU
Spic de grâu cu fruntea-n soare,

Spre lumina primitoare
Te înalţi cu fraţi de-o seamă,
Într-o dalbă panoramă.
Hrană-ti dă glia străbună,

Cu belşug ea te-ncunună;
Legănat uşor de boare,
Cu miresme de cicoare.
E-un mister ce se petrece,

Dintr-un bob să crească zece...
Spic de grâu ce strângi candoare,
Şi dulceaţă şi culoare.
Tu eşti taina sfânta-a pâinii,

Prin puterea rugăciunii;
Trup şi suflet să-l hrănească
Prin credinţă strămoşească.
73
DRAGOSTEA
Un dar suprem ţi-a fost dat ţie,

Vai, omule, tu nu ştii oare,
Că porţi în suflet avuţie,
Comoară nicicând pieritoare?
Prin forţa dragostei din tine

Tu poţi să nu mori niciodată...
Şi din străfunduri cristaline
Urmaşii tăi, pe rând, se-adapă.
Dar tu nesocoteşti averea

Şi-aşezi o alta-n locul ei;
Te-ncântă banul şi puterea,
Ce-s avuţii fără temei.
Căci dacă dragostea-ţi lipseşte,

Nu ai nimic, nici un folos;
Cu cât puterea ta sporeşte,
Sufletul trist rămâne jos.
74
AI CÂT CREZI...
Toţi năzuim în viaţă s-avem oricând de toate;

O sănătate plină, onoruri, avuţii,
Înţelepciune, minte, deplină libertate,
De a-ţi alege crezul prin care le obţii.
De te încrezi în piatră şi în a ei putere,

Atât folos ai sigur, cât piatra-ţi poate da;
Tenacitate multă, dar fără mângâiere,
Chiar de-ai străbate munţii, cărări de-ai colinda.
Mai bine crezi, atunci, în pomul din grădină?

În rodul lui tomnatic ce-ţi umple coşul greu?
Îl vezi vânjos, puternic, la trunchi şi rădăcină?
Nu-ţi dăruie prea multe, deşi-i la apogeu!
Spre semenul de-alături, spre om îţi pui credinţa

Sperând că numai singur te poate ajuta?
Îi ceri iubire, pace, s-alunge suferinţa...
Atâta ai din toate, cât omul poate da!
Ascultă glasul tainic, a sufletului şoaptă,

Care tânjeşte veşnic spre Tatăl Creator;
Dorinţa spre înalturi în tine se deşteaptă
Şi vei avea de toate, vei fi biruitor!
75
PAŞII
Mergea trudit spre casă, printr-un pustiu fierbinte,

Un călător prea grabnic, în gânduri adâncit;
Şi presăra în urmă, cu-a lui încălţăminte,
Doi paşi pribegi în marea cea largă de nisip.
Deodată simte-n pieptu-i o apăsare vie...

Puterile-i slăbiră și mersu-i mai domol;
Nu-i nimenea prin preajmă, întinderea-i pustie,
Cu ochii trişti, în ceaţă, privi imensul gol...
Strigă, atunci, un nume din slava cea cerească

Şi implora tot cerul să-i vină-n ajutor;
Avea acum alături, prin grija părintească,
Alţi paşi, deci patru... Mergeau stăruitor.
Dar, istovit, drumeţul abia calcă pământul...

Se-nvârte tot văzduhul, parcă pluteşte-n zbor
Şi-n urma lui zăreşte că-i adâncit nisipul
Cu doi paşi, numai, şi deveni şovăitor.
- M-ai părăsit, o, Doamne, şi milă n-ai de mine,

Întreaga mea fiinţă de Tine să se-agaţe!
- O, fiu pribeag, în suflet credinţa să domine!
Când la pământ căzut-ai, eu te-am purtat în braţe!
76
AU GUST
E plină vară cu miresme plină

De mere acrişoare, timpurii,
Pe dealuri, în livezi şi în grădină,
Te-ndeamnă să le guşti, să le mângâi.
Au gust şi strugurii din podgorie,

Ce strâng cu sete soarele-n amiezi,
Ce strălucesc pe coasta aurie,
Aroma lor te cheamă să-i veghezi.
Dovleci şi pepeni, piersici, nuci și prune

Şi pere dulci cu miezul plin de foc,
Din zi în zi au gust, sunt tot mai bune,
Au tot parfumul verii la un loc.
La început de August sfinţim rodul

Şi mulţumim de tot ce ni s-a dat;
Ne pregătim cămările şi podul
Şi-n toamnă recoltăm pe săturat.
77
MAICĂ
Te fericim, o, Maică, Tu singura aleasă

S-aduci în lumea noastră Fiul Mântuitor
Şi ai primit, Fecioară, să-mplineşti cuvioasă,
Planul divin şoptit în taină de-un înger vestitor.
Tu, crin curat, podoabă a sfântului lăcaş,

Împarţi mireasmă dulce de dar izvorâtor
Şi ocroteşti cu grijă pe orice nevoiaş
Care te cheamă, Maică, prin glas tânguitor.
Întinzi în ceas de rugă mâna ocrotitoare

Ce zăboveşte paşnic pe umărul trudit;
Trimiţi o rază blândă, lumină-ncălzitoare,
În sufletul ce strigă în chinuri adâncit.
Primeşti oricând, Stăpână, pe fiii tăi din lume

Şi îi învălui, Maică, prin acoperământ …
Veghezi în zi şi noapte prin sfânta rugăciune,
Spre Fiul Preaputernic în cer şi pe pământ.
Reverşi izvoare limpezi de lacrimi cristaline,

De la icoane sfinte de mir dăruitor;
Şi chemi la Tine, Maică, durerea să-şi aline
Pe cei pribegi ce cată leac tămăduitor.
O, bucură-Te, Sfântă, ce eşti preaînălţată

De oameni şi de îngeri prin sfinte, vii, cântări!
Nu ne lăsa, Marie, fii binecuvântată!
În ceasul nostru ultim, răspunde la chemări!
78
SĂRBĂTOARE
În plină zi de August e timp de sărbătoare

Când firea preamăreşte în cer şi pe pământ
Pe Maica Preacurată, cinstind a Ei mutare
Cu sufletul şi trupul la Fiul Ei cel Sfânt.
Nici întru adormire, Fecioară Preasfinţită,

Nu-ți părăseşti copiii pe care i-ai vegheat;
Rogi cu credinţă mare pe Fiul să trimită
Milă şi îndurare spre cei ce i-a creat.
Eşti mai presus de îngeri, în ceruri eşti slăvită,

Iar pe pământ, noi, bieţii, Ți-aducem dulci cântări;
Fii lângă noi, Marie, mireasă nenuntită,
Fii acoperământul spre cele patru zări!
79
FLORI DE CRIN
Pocal curat ce te deschizi spre soare

Şi-opreşti la sânul tău o rază aurie,
Mă-ntreb: De unde-ai apărut tu, oare,
Să-mparţi în jurul tău lumina vie?
Un alb ameţitor îţi e veşmântul

Ce-ntrece-n strălucire pe-mpăraţi;
Pe Solomon, ce stăpânea pământul...
Eşti mai presus de marii diplomaţi!
N-ai vrut să iei din curcubeu culoare...

Le-ai preferat pe toate la un loc;
Într-o lumină pură, orbitoare,
Floare de crin, ce dărui mult noroc!
Ai coborât din slăvile-nsorite

Şi ne-ai adus parfumul puritan
Ce poartă prin puterile-nzecite
Nobleţea tânărului castelan.
Ai fost ales, odată, de-o Fecioară

Să ocroteşti la sân pe Pruncul Sfânt;
Şi mărturie-avem icoana milenară
Ce dăruie lumină pe pământ.
80
FLORI DE PIATRĂ
Privesc uimit plăpândele făpturi

Ce cresc suav prin bolovani de piatră;
Mă minunez cum între crăpături
Îşi au sălaş şi preferată vatră,
Cum în veştmântul lor multicolor

Înveselesc monotonia rocii;
Petale strălucind tulburător
Ce recunosc discret şi timbrul vocii.
Zâmbesc deschis spre soare-n plină zi

Când raza blândă, caldă, le mângăie;
Şi piatra ştie a le ocroti
De tot ce-i rău, cu multă bărbăţie.
- Cum, piatră, tu, din duritatea ta

Poţi să hrăneşti o floare delicată?
- Ascultă, omule, nu judeca,
Nu ştii ce-ascunde firea niciodată!
81
DORINŢA
Când sufletul spre Tine va porni,

Când va pleca din vechea locuinţă,
El cată liniştea ce-o va găsi
Acolo sus... dar are o dorinţă:
S-aşezi sălaşul lui în loc curat,

Lângă ai săi, în vatra strămoşească;
S-asculte clopotele care bat
Şi-n cântec un destin să tăinuiască.
Îşi cheamă ţărna dreptul înapoi

Căci l-au nesocotit cei fără nume...
Îl ocroteşte-acum de vânt şi ploi
Şi-n legea firii are să-l îndrume.
Îl va preface într-un crin curat,

Ce dăruie lumină şi candoare;
Să-mpodobească glia ce-a vegheat
Ca fiii săi să n-aibă-nstrăinare.
82
CERERE
Când firul vieţii se va isprăvi

Şi-ncheie-un destin pământesc,
Când vorba şi fapta se vor cântări,
Dă-mi, Doamne, sfârşit creştinesc!
Trimite spre mine ajutorul divin

Să-mi pară momentul firesc;
Ridică pedeapsa ce-ai pus-o-n smochin!
Coboară în suflet din liniştea Ta,

Împrăştie rău diavolesc;
Cu cete de îngeri spre cer voi urca...
Aprinde lumină în suflet, să pot

Ce rău am făcut, să mărturisesc;
Să nu-mpovărez pe copii sau nepot …
- Dă-mi, Doamne, sfârşit creştinesc!
83
FLOAREA SOARELUI
O fărâmiţă din imensul soare...

Ai coborât, frumoaso, printre noi!
Te-ai prefăcut într-o suavă floare
Ce niciodată nu te înconvoi...
Împodobeşti cu chipul tău pământul

Şi dăruieşti balsamul tuturor;
În candele aprinzi tot legământul
Ce pentru noi veghează protector.
Corola ta tânjeşte după soare

Din răsărit şi până în amurg;
Numai prin el exişti, fermecătoare,
E astrul tău, măreţul demiurg!
84
CHIAR DACĂ …
Chiar dacă satu-i părăsit,

Că au plecat ai lui departe,
Timpul în loc parcă-i oprit,
Dar nu-s speranţele deşarte!
Răsare încă peste lunci,

Din Chicioră, măreţul soare,
Şi străluceşte ca şi-atunci
Când cei din sat purtau şerpare.
Chiar de nutreţul nu-i cosit,

Că nu-s voinici cu braţul tare,
Fânaţul iar e-mpodobit
Cu sânziene şi cicoare.
Chiar dacă-n vechile-aşezări

Obloane-s trase şi zăvoare,
Mai înfloreşte câte-un măr
Ce-şi strigă fiii cu răbdare.
Chiar de-n biserica din deal

Duminica-s creştini puţini,
Dangăt de clopot ancestral
Îi readuce din străini...
Chiar de mormintele-s pustii

Şi-n loc de flori cresc urzicele,
Purtăm în suflet, noi, cei vii,
Pe moşii care dorm în ele.
85
Chiar de străinii nu tresar
La vorba şi suflarea noastră,
Ei nu cunosc un calendar
De a trăi sub bolta-albastră.
Nădejdea mai trăieşte-n noi

Că Dumnezeu găseşte-o cale,
Să readucă înapoi
Acele vremi spiriruale.
Părinte-al nostru, Teofil,

Cu suflet şi credinţă mare,
Satul unde erai copil
E ocrotit de-a ta rugare!
Îţi mulţumim că te-ai născut

Şi ai sorbit din seva noastră;
Tu pentru noi eşti veşnic scut,
O, Dumnezeu să te-ocrotească!
86
PARCĂ IERI...
Parcă ieri zburdam prin curte

Cu surorile-amândouă;
Ne făceam păpuşi din cârpe
Şi cântăm spre cer să plouă.
Parcă ieri buna şi mama

Scoteau pâinea din cuptor,
Rumenită şi gustoasă
Precum bobul roditor.
Parcă ieri scârţăia carul

Încărcat cu rodul muncii
Şi-l mâna agale tata,
Când venea pe Poartă Luncii.
Parcă ieri, la braţ cu toamna,

An de an, de Ziua Crucii,
Ne-ndreptăm spre zări, la şcoală,
Lăsând casa, ca şi cucii.
Multe-au fost odinioară,

Viaţă plină de mister!
Păstrez vie-acea comoară
Ce-am trăit-o... parcă ieri!
87
NOAPTE
Stau în curtea casei mele

Într-o noapte de mister;
Ascult cântecul de greieri
Şi văd stelele cum pier...
Carul Mare-i tot acolo

Unde-l ştiu de mic copil;
El îmi priveghea iubirea
Când mă furişam tiptil...
De pe bolta nopţii, luna

Îmi trimite raze reci;
Supărată-mi spune-ntruna:
- Totdeauna vii şi pleci!
Te aştept noapte de noapte

Peste casa cu pridvor;
S-ascult ale tale şoapte
Spuse-n taină cu mult dor.
- Lună, far nestins al nopții,

Ce cunoşti marea de vise,
Ştii ce năzuiam odată?
Altă cale-mi se deschise!
Luminează mai departe

Curtea, casa şi grădina!
Voi veni mai des acasă,
Sufletul să-şi ia lumina...
88
A-nţeles, măreaţa, totul
Şi s-a-ndepărtat usor;
Coborând spre codrul negru,
Mi-a trimis un vântişor.
Câtă pace-n jur e, Doamne!

Toate sunt la locul lor;
Cer, pământ, acum sunt una
Şi-l slăvesc pe Creator!
89
SPERANŢA
În curtea unde altădată

Vuia viaţa, larmă multă,
Domneşte liniştea profundă,
Singurătatea absolută.
Nu mi-am închipuit vreodată

Că tata, mama vor pieri;
Că vor pleca-ntr-o zi din curte
Şi-o amintire-or deveni.
Nici n-am crezut că sunt în stare

Să trag zăvorul la portiţă,
Ori să vorbească-n locul tatei
Frunza de măr ori tămâiţă.
Mă copleşeşte amintirea
Şi liniştea prea mult m-apasă;
Mă-nchin duios la cerul nopții
Şi-ngândurată intru-n casă.
M-aşteaptă vechile icoane

Ce stau cuminţi la locul lor;
Îmi dau putere şi credinţă
Ca să privesc spre viitor.
Vor fi-ntr-o zi nepoţi prin curte

Cu ale lor zburdălnicii;
Vor căuta prin lume tihnă,
Numai aici o pot găsi...
90
O, dacă-am şti ce glas puternic
Are pământu-n seva lui!
Îşi cheamă îndârjit copiii,
Nu vrea să fie-ai nimănui...
Îşi ocroteşte deopotrivă

Viii şi morţii laolaltă;
Vom dăinui în neamul nostru,
Credinţa fi-va dominantă!
91
NIMIC NOU
Geroasa iarnă-i după toamnă,

Pădurea răsună-n ecou,
Răcoarea din munte te-ndeamnă;
SUB SOARE NIMIC NU E NOU!
Străbate pe boltă, sus, luna,

Magnific creând un tablou;
Sub stele străluce întruna …
Îşi strânge copilul în braţe

Ah, mama, precum un erou!
El plânge şi vrea să se-agaţe;
Ne naştem sub cer de când lumea

Şi-n urmă-acceptăm un cavou...
Aici ni se află menirea!
Primim prin botez o credinţă

Şi-o filă dintr-un borderou;
Să o păstrăm cu stăruinţă!
92
AVEREA TA
Ziua de ieri e-o amintire,

Regreţi că poate n-ai ştiut
Să o trăieşti cu-nsufleţire...
Învaţă, fii mai priceput!
Ziua de astăzi e un dar,

O nouă filă-n calendar,
Din anii vieţii, nu uita,
O faptă bună-i şansa ta!
Ziua de mâine-i un mister...

Pe Terra eşti un pasager;
Fii gata, oricând poţi pleca
Şi-n suflet e averea ta!
93
DE CÂTE ORI …
De câte ori călcăm pământul,

El ne sărută tălpile …
E fericit bătrânul, sfântul,
Că nu-i uităm cărările!
De câte ori răsună-un dangăt,

Aduce ştire printre noi
Că totul trece şi salută
Cu glas profund, pe amândoi.
De câte ori privim în urmă,

Poate-ar fi fost mult mai frumos,
De două ori să poţi un lucru
Să-l faci să fie riguros.
De câte ori vorbim prea multe,

Poate-i un adevăr ascuns;
Spune ce-i drept în vorbe simple,
Puţinul este de ajuns!
De câte ori mai treci o treaptă

În viaţa ta, la interval,
Să ştergi din mintea înţeleaptă
Ce-ai constatat că-i anormal...
94
CUM POŢI…?
Cum poţi în astă lume

Să treci nepăsător,
Să nu-ţi întorci privirea
Spre cerul primitor?
Cum poţi în miezul nopţii,

Când ceru-i pardosit
Cu stelele puzderii
Să nu-ţi dea de gândit?
Cum poţi în drum să n-auzi

O şoaptă de izvor
Ce murmură întruna,
În firu-i curgător?
Cum poţi să-ţi laşi copilul

Şi pleci în depărtări
Să nu-i auzi suspinul
Şi dulcele-i chemări?
Îţi vezi prea rar părinţii,

Căci tu aşa socoţi:
„Sunt mai de preţ arginţii!”
O, cât greşeşti! Cum poţi?
Cum poţi să nu iei parte

La sfinte Liturghii?
Preocupări deşarte...
Te pierzi în vorbării!
95
Trezeşte-te! Ridică-ţi
Privirea din pământ!
Nemărginire-i totul!
Văzduhu-i numai cânt!
Ascultă glasul tainic

Din tot ce e curat!
Învaţă-acum ce-i bine
Dacă n-ai învăţat...!
96
DRUMEŢ ÎNTÂRZIAT
Toţi pornim într-un timp pe o cale

Ce conduce-ntr-un loc minunat;
E cam strâmtă cărarea cu căderi abisale
Şi suişuri ce-n soare răzbat.
Întâlnim bolovani care-s greu de trecut,

De nu chemi ajutorul divin...
Rătăceşti în neştire pe un drum abătut,
Fără legi şi cu scopul meschin.
Risipeşti timpul dat cu mărunte lucrări,

Alergând istovit pretutindeni;
Nici nu vrei să asculţi glasul sfintei chemări
Ce răsună-n lăcaş cu armindeni.
Te trezeşti că-i târziu şi te-ntorci obosit,

Stai şi baţi la o poartă închisă;
Geaba strigi suflete, pustiit
Îţi plăteşti doar greşala comisă.
97
TIMP PIERDUT
Gândim că timpul ce-l avem

Planificat în lumea asta,
E prea destul să studiem
Şi fericirea, şi năpasta.
Lăsăm pe anii bătrâneţii,

Ce îi vedem îndepărtaţi,
Esenţa clară a vieţii...
Şi nu ne credem vinovaţi.
Risipim timpul - o comoară,

Cu nimicuri fel şi fel
Şi constatăm că vremea zboară
Şi-n urmă sună-un clopoţel.
Nici nu ne-am pregătit plecarea

Şi sună, sună, e-un semnal;
Sfioşi noi cerem îndurarea
De-a amâna, dacă-i legal...
O, călători sub bolta-albastră

Zburând pe-a timpului aripă!
Pierdem ani mulţi din viaţa noastră
Şi în final cerşim o clipă...
98
NU AM DE GÂND
Nu am de gând să-nstrăinez vreodată

Căsuţa moştenită din străbuni!
Ea poartă-n temelii comoara toată
Spre care mă îndrept cu plecăciuni.
Nici ca să-i schimb pridvorul n-am de gând,

Chiar de mi-ar cere alţii cu-ndarjire;
Aici aud în geam luna bătând,
Trezind în suflet dulce-o amintire.
Şi pragul casei s-a tocit prin vremi,

A fost trecut de moşu şi de tata;
Doar el ne-aduce gândul, dacă-l chemi,
Şi-şi recunoaşte dintr-o mie fata.
Şi pietrele din curte mă cunosc,

Chiar dacă s-au ascuns sub țol de iarbă;
Povestea mea o ştiu chiar pe de rost,
Nu am de gând uitarea să le-absoarbă!
Nu am puteri să mă despart de mine...

Doar când mă cheamă cerul - nu ştiu când -,
N-aş vrea să fie-n urma mea ruine...
Nici să înstrăinez, NU AM DE GÂND!
99
O RAZĂ
Ne-am adunat cu toţii în sfântul Tău lacaş,

În jurul Tău, Părinte,-n Duminica iertării;
Trimit spre Tine gândul de biet enoriaş,
Îndură-te, o, Doamne, să nu fiu dat pierzării!
Dă-mi har curat, Stăpâne, învaţă-mă să pot

Să iert duşmanii crânceni, c-aşa e voia Ta;
Să fiu iertat de Tine - numai aşa socot
Că voi primi răspunsul la rugăciunea mea.
Înalţ cântare sfântă cu alte glasuri vii,

O, Doamne, miluieşte şi dă-ne ajutor!
Mărire, strig, cu îngeri, divine Liturghii!
Nădăjduiesc, Părinte, că Tu eşti iertător.
De pe cupola-naltă, prin pete de vitraliu,

A şi ţâşnit spre mine o rază de argint;
Mi-a inundat fiinţa în cel mai mic detaliu...
Şi Ţi-am simţit prezenţa în strâmtu-mi labirint.
Uimită de minune şi plină de-ncântare,

Aplec smerită capul şi cant cu alţii-n cor;
Dar raza mă înalță ca într-o-anticipare
Spre cer - simţind iertarea în mod surprinzător.
100
CRIZANTEME
Curajoase flori autumnale,

Cum îndrăzniţi, voi singure, doar voi,
Să înfruntaţi schimbări fenomenale
Şi să luptaţi cu vânturi şi cu ploi?
V-au părăsit din luptă trandafirii,

Faimoşii crini, distinşii domnişori,
Mai dârdâie pe câmpuri doar ciulinii
Ca trist sonnet al unei vechi viori.
Voi ştiţi că în unire stă puterea...

Şi vă grupaţi în tufe frumuşele,
Voi nu cunoaşteţi plânsul, nici căderea -
Ce potrivit zic unii; TUFĂNELE!
Aţi strâns discret din slavă tot parfumul,

Din soare curcubeu-n flori supreme -
În nopţi prea lungi, când răsfoim albumul,
Staţi lângă noi, perene crizanteme!
101
VÂNT
De unde vii şi încotro te duci,

Vânt nebunatic, dintr-a toamnei gamă?
Se-apleacă-n calea ta vânjoşii nuci
Ce şuşotesc din frunză - o epigramă.
Te-ncolăceşti pe rugul de măceş

Împodobit cu diademe roşii;
Te-nfurii... Cum, adică, să dai greş
Şi să-ţi stea-n cale spini, precum cocoşii?
Te-ndrepţi turbat spre munte-n văgăuni

Şi te piteşti sub bolovani de piatră;
Răcneşti din plin şi frunzele le-aduni
Şi iar le-mprăştii, vântule, ca-n şatră!
102
PLECARE
(la trecerea în veșnicie a Părintelui Teofil Părăian)
În zi de Brumărel, ploioasă,
Ţi-ai pregătit întoarcerea -
Ai vrut să te întorci acasă;
S-a încheiat menirea ta!
E toamnă-n jur, - pomii-şi dezbracă

Frunzişul palid, arămiu,
Să îţi aştearnă-n drum covoare
Ce însoţesc al tău sicriu.
Trimite cerul câte-un picur

Ce cade trist peste pământ,
Să spele lacrima ivită
În ochiul viu, cu crezământ.
Ai presărat în urmă file

Cu cugetări şi-nvăţături
Desprinse toate din iubire,
De Dumnezeu şi ale lui făpturi.
Răsună clopotul de-aramă

Acolo sus, pe deal, în sat;
Cu glas duios spre slăvi te cheamă
După un demn apostolat.
Te-așteaptă-ai tăi cu dor acasă,

În veşnicia cu lumini!
Vă veţi privi în ochi la masă,
Aşa precum vrednici creştini...
103
COLINDUL DE CRACIUN
Colindul vechi răsună iară,

În spaţiul nostru românesc;
Aduce murmur peste țarî,
De cântec sfânt, dumnezeiesc.
Colindul de Crăciun mă poartă

Spre anii care-au fost cândva...
Veneau doi îngeri la fereastră,
Prin moşul şi bunica mea.
„- Sculaţi, boieri!” - vibra colindul

Şi tresăream din suflet toţi...
„- Nu mai dormiţi!”... „ Florile-s dalbe!“
Cântau bunicii la nepoţi.
O, fată mândră, Daliană,

Ai răzbătut prin ani şi vremi
Pe toţi cei dragi, tu, diafană,
În noaptea de Crăciun îi chemi.
Vreo trei păstori cântau la uşă...

S-au întâlnit de Moş Ajun;
Porneau prin neaua jucăuşă
Să dăruie colindul bun.
O, Doamne, nu lăsa vreodată

Să piară tot acest trecut!
Această noapte minunată
Când colindăm că te-ai născut!
104
POATE VREODATĂ
Poate, vreodat`, nepoţii mei

Vor răsfoi aceste file;
Vor prinde, poate, un crâmpei
Din alte vremi, din alte zile.
S-or regăsi printre strămoşi

Cu gânduri, cu simţiri, cu toate...
- Ah, cât erau de omenoşi!
Ca ei să fii şi tu, nepoate!
Erau ţărani cu car, cu boi,

Cu plug, şi coasă, şi rotile...
Cu turme dragi de miei, de oi...
- Fii mândru de străbuni, copile!
Au fost pe front în Răsărit

Să apere această glie;
Şi-odată nu s-au tânguit!
Credinţa le-a fost chezăşie.
Învaţă tot de la ai tăi

Şi ai nădejde şi iubire!
Prin tot ce eşti, nepoate, fă-i
Să aibă veşnic fericire...!
105
ÎNŢELEPCIUNE
Te uiţi în jur şi cauţi ce-i frumos:

Lumină, cer senin, culoare...
Eşti prea surprins - nimic maiestuos;
E frumuseţea-n ochii tăi, ştii oare?
Vrei să cunoşti din lucruri, ia aminte,

Să le priveşti de-aproape, cu răbdare!
Dar să le-oferi o dragoste fierbinte,
Să le priveşti numai din depărtare!
Te crezi frumos, bogat şi speri întruna

Ca fericirea s-o obţii curând;
Dar nu te-or ferici nicicând, niciuna...
Singura-nţelepciunea dacă-ai fi având.
De vrei o clipă doar de fericire

O poţi avea când aspru te răzbuni;
Dar, dacă ierţi pe semeni, cu iubire,
O viaţă-ntreagă fericire-aduni.
Cu vinul semănăm in astă lume,

Ne schimbă anii care trec în zbor;
Unii prind gusturi şi arome bune,
Alţii se oţetesc uşor,uşor...
106
CUGETĂRI
De-un prieten bun dacă ai parte,

El e un drum în viaţa ta;
Duşmanu-i zid care desparte
Cărarea ta de-a altuia.
Un fiu care-a făcut să plângă

Pe mama sa cu lacrimi grele,
Durerea poate să-i înfrângă
Doar el, prin comportări fidele.
Nu-ţi vărsa plinul la mânie!

Nu arunca vorbe şuvoi!
Să ştii că apa revărsată
E greu de adus înapoi...
Când ştii că ai dreptate, spune

Pe ton firesc ce ai de spus;
Vorbeşte calm, cu-nţelepciune...
- De ce te urci cu-n ton mai sus?
Să nu te temi în drumul tău

Că eşti prea lent, prea măsurat;
Să ştii că altceva e rău:
În urmă să nu fi lăsat!
Ca să vorbim, avem nevoie

De doi-trei ani, şi e de-ajuns!
Dar să tăcem, o viaţă-ntreagă
Tot învăţăm ... Ce greu răspuns!
107
TOTUŞI …
Mi-e inima de suferinţă plină,

Mi-s ochii grei de lacrimi care curg;
Totuşi eu cânt, spre slava Ta divină,
Te cânt din zori, Părinte, şi până în amurg.
Cine-ar putea să stingă durerea asta cruntă?

Oricât aş căta sprijin, nu-i chip de ajutor...
Îmi odihnesc în palmă, surd, tâmpla mea căruntă,
Şi cant printre suspine cu glas sfâşietor.
Trimite-mi doar o rază din pacea Ta divină

Şi vino ca odată să-mi dăruieşti alint!
Chiar dacă-n jur mă arde o lume prea meschină,
Totuşi, eu cânt spre Tine, durerea mea o cânt!
108
CONCLUZII
Lumea în care vieţuim

Seamănă mult cu-o -ntinsă mare...
Iar inima din piept, nu ştim,
Că-i malul mării-n frământare.
De când ne naştem, numărăm

Trei zile repetând întruna:
Ieri, astăzi, mâine - apoi plecăm
În zi de astăzi, lipsind una.
De eşti predestinat spre fericire,

Să te grăbeşti nu ai de ce;
Nu ai nevoie de grăbire
Că fericirea-n juru-ţi e.
Te zbaţi prea mult să strângi avere,

Crezând că aşa o să-ţi meargă,
Dar te-amăgeşti de-a ei putere
Ce-i precum roua pentru iarbă.
Te miri că nu stăpâneşti lumea!

Nu-i de mirare, negreşit,
Să poţi să-i stăpâneşti pe alţii,
Să fii tu însuţi stăpânit!
109
MÂINILE
Depinde de mâini când zideşti case;

Depinde de mâini când construieşti;
Pot fi chiar aspre sau lucioase...
Depinde de mâini şi când iubeşti!
În ale mele mâini un toiag poate

Să-l ţină la distanţă pe duşman;
Dar Moise, proorocul, cu toiagul,
O mare-a despărţit, ca un vulcan.
O cină-aş fi în stare să gătesc

Cu vreo doi peşti şi încă vreo cinci pâini...
Pe când Iisus, cu har dumnezeiesc,
Îndestula mulţimi cu sfinte mâini!
Ah, cuie sau piroane la ce-ar fi de folos

De le-aş avea bătute în mâinile- amândouă?
Dar cuiele înfipte în palma lui Hristos,
Salvează omenirea! O şansă dată nouă!
Tu vezi acum preabine că totu-i dependent

De mâinile în care se află tot pe lume!
De-aceea, ia aminte, ca un avertisment,
Şi lasă a ta viaţă doar cerul s-o îndrume!
110
ASEMĂNARE
Oricare spic din lanul mare,

Ce-i necopt încă şi -nverzit,
Stă drept spre cer, cu-nfumurare,
Şi-n faţa ploii neclintit.
Dar când se coace bobul fraged

Şi creşte, şi devine greu,
El, spicul plin, uşor apleacă,
Parcă slăvind pe Dumnezeu.
Aşa-s şi oamenii în viaţă:

Cei mândri trec cu nasu-n vânt;
Dar, când se coc şi multe-nvaţă,
Se smeresc simpli, spre pământ.
111
CUGETAREA ZILEI
Fii precaut când pierzi ceva!

Nu te-ntrista că-i simţi absenţa,
Uneori poţi recupera,
Dar să nu pierzi experienţa!
Încearcă des în viaţa ta

Să schimbi vremelnic scopurile;
Însă un lucru nu uita;
Să nu îţi schimbi valorile!
Nu lăsa nici măcar o zi

Să treacă fără să petreci
Momente-n care, vizavi,
Spre tine însuţi, să te-apleci!
Ţi-ai dorit mult şi n-ai putut

Realiza ce ţi-ai propus;
Poate destinul, neştiut,
Te-a protejat de-un rău în plus.
Trăieşte-n cinste şi-omenie

Cu cei din juru-ți viaţa ta!
Iar când ajungi la senectute,
Încă odată te vei bucura.
Calea spre mântuire este

Să transmiţi altora ce ştii;
Şi când vei fi în lumi celeste,
Răsplata te va însoţi!
112
DACĂ…
Dacă s-ar construi o casă a fericirii,

Cu siguranţă cea mai mare-ar fi
SALA DE AŞTEPTARE, unde mirii
Respectă rândul, poate-o vor găsi...
Dacă aştepţi întruna momentul potrivit

Oricărui fapt din viaţa ta,
Te-ntrece altul ce-i mai repezit,
Iar tu vei fi mereu în urma sa.
Dacă respecţi întotdeauna

Trei reguli ce cu „R” încep,
Respectă-te pe tine şi pe ceilalţi!
Răspunde de ce faci! - aşa concep...
113
VINE CRĂCIUNUL
Se-apropie Crăciunul, se-aud cântări la case,

Se coace cozonacul pufos şi rumenit,
O lume-ntreagă-aprinde făclii prealuminoase,
Cu toate astea, Doamne, am sufletul mâhnit...
Tu te-ai născut în iesle, acum două milenii,

Din dragoste de oameni, c-ai vrut să îi salvezi;
Dar baţi şi-acum la uşă şi nu-ţi deschid mesenii,
Şi trist rămâi afară şi neîncetat oftezi.
Nici fiul şi nici fiica nu îşi întorc privirea

Spre Calea Ta, Hristoase, că Tu eşti Adevăr;
Te rog să-i ierţi, Părinte, şi-adu-le izbăvirea
Şi fă-i frumoşi la suflet, ca florile de măr!
Numai atunci Crăciunul va fi ca altădată,

Când moşii cântau seara la geam colindul lor...
Deschide, Tu, Iisuse, inima ferecată,
Să te cunoască fiii că eşti Mântuitor!
114
VINO DE CRĂCIUN!
Din nou alerg la mila Ta, Părinte!

Din nou te strig să vii în viaţa mea...
Ascultă, Tu, Stăpâne, smerita rugăminte
Şi vino să sfarmi răul, te rog, nu mă uita!
Descoperă dreptatea, adu-o la lumină,

C-a stat prea mult strivită de hoţi şi de tâlhari;
Vino la noi, Iisuse, şi stai cu noi la cină!
Şi spune ADEVĂRUL, acum la zile mari...!
Tu singur ştii necazul, fără dovadă scrisă,

Cum cer jurații lumii când judecă pricini;
Te rog, vino la mine, las uşa larg deschisă,
Să intri cu dreptatea scăldată în lumini.
Atunci va fi Crăciunul curată sărbătoare,

Când vom şedea la masă cu Sfântul Adevăr!
Atunci colinda noastră va fi precum o floare
Ce se înalţă dalbă ca florile de mar.
115
AŞA ERA TATĂL MEU
Nu era un cântăreţ,
Dar ştia cânta colinda;
Nu era un săltareţ,
Dar sălta sacul sau grinda...
Nu era un negustor,
Dar îşi cântărea cuvântul.
Nu era obositor,
Dar obosea trudind pământul.
Nu era un certăreţ,
Dar certa greşeala noastră;
Nu era un vorbăreţ,
Dar avea vorba măiastră.
Nu era un învăţat,
Dar avea şcoala vieţii;
Nu era un îngâmfat,
Dar ocolea pizmăreţii...
Aşa era tatăl meu!

Parcă-l văd la cărunteţe
Strălucind ca un trofeu
De iubire şi blândeţe!
116
FĂ-MI, DOAMNE...!
Fă-mi, Doamne, din inima mea,

Ieslea Betleemului!
Sălăşluieşte-Te în ea
Şi dă-mi dulceaţa harului!
Fă-mi, Doamne, din sufletul meu,

Un leagăn al smereniei!
Presară flori din curcubeu
Ce au mireasma proniei!
Fă-mi, Doamne, în faptă să pot

Să am blândeţea mielului!
Numai aşa, aşa socot,
Să deschid poarta cerului...
117
TE ROG!
Tu ne-ai avertizat, Stăpâne,

Că toţi ai Tăi vom suferi;
Te rog, întinde-mi mâna, Doamne!
Că-i greu urcuşul a-l sui.
Aşa-i precum ne-ai spus în Carte;

Că fraţii noştri ne-or huli...
Ah, vino azi, nu sta deoparte,
Că fără Tine vom pieri”
Suntem neputincioşi, Stăpâne,

De nu ne vii în ajutor,
Hai, vino, nu lăsa pe mâine
Şi-ajută-mi să fiu iertător!
Să pot ierta din suflet răul

Ce de la fraţi l-am îndurat;
Ce a deschis în suflet hăul...
Să pot să-i iert, să fiu iertat...!
118
AI SOSIT!
Te-am invocat în rugi, Preasfinte,

Şi-ai coborât din Slava Ta;
În suflet mi-ai trimis, Părinte,
O rază, să pot lumina.
Îţi mulţumesc de tot alaiul

Ce strălucea din Răsărit!
Cete de îngeri şi luceferi
Şi magi cu Steaua au sosit.
Cântau de zor vers de colindă,

Te preamăreau în cântul lor;
Iar prin zăpadă, ca-n oglindă,
Cântau păstori, înălţător.
O, Maică, pururea Fecioară,

Ne-ai dăruit pe Pruncul Sfânt,
Ce vine iar, în ceas de seară,
S-aducă pace pe pământ!
119
NINGE...
Ninge neincetat peste pământ...

Se-aşterne uşor un alb imaculat;
Se-mbracă totul într-un pur veşmânt,
Ninge sublim, ninge neîncetat...
Acoperă tot răul, toată nimicnicia

Ce s-a sădit în brazdă de multe primăveri,
Care sufocă grâul şi otrăveşte glia,
Ninge şi azi precum a nins şi ieri...
Cât alb coboară spre pământ, o, Doamne!

Atâta puritate n înălţimi!
Troiene-ntregi nu sunt de-ajuns să sfarme
Mizeria preamultă din mulţimi.
Trimite, Doamne, fulgii albi şi limpezi

Să se aştearnă-n suflet de cu zori!
Atunci va fi curat şi sfânt pământul,
Iar noi vom fi curaţi de Sărbători!
120
ORICUM
Adesea oamenii din jurul tău

Nu te-nţeleg când eşti pe-un drum;
Sunt egoişti, alţii-ţi fac rău...
Chiar de-i aşa, iartă-i, oricum!
Dacă eşti bun, poţi fi-acuzat

Că-ascunse scopuri ai, duium...
Un prefăcut etichetat!
Chiar de-i aşa, fii bun, oricum!
Când ai succes, poţi câştiga

Prieteni falşi, cu vag parfum...
Dar şi duşmani adevăraţi!
Tu caută succes, oricum!
Poţi fi cu uşurinţă înşelat

Când sincer eşti, aşa, precum
Cu cinstea te-ai asociat.
Fii sincer şi cinstit, oricum!
Într-o viaţă-ai construit

Un ideal cu mult consum.
Să ţi-l dărâme într-o zi?
Posibil! Construieşte, oricum!
Dacă-ai ajuns şi-ai cucerit

Cetatea fericirii, oarecum,
Invidioşi sunt unii, negrăit;
Tu, fericit să fii, oricum!
121
Un bine care azi îl faci
Mâine-i uitat, devine scrum...
Apasă timpul pe trăgaci!
Tu să faci binele, oricum!
Dă-i lumii tot ce ai mai bun

Chiar de n-ajunge nicidecum!
Căci toate astea se depun...
Dă lumii ce-i mai bun, oricum!
Nu-ţi pese de părerea nimănui,

Nici de acum şi nici postum...
Tu să asculţi numai doar Lui,
N-asculţi de ei, nicicând, oricum...
122
AM ÎNVĂŢAT
Am învăţat să plâng, râzând...

Nu ştie nimeni ce-am în gând;
N-aş suporta alinul nimănui,
Îşi poartă fiecare, râzând, povara lui.
Am învăţat să râd, plângând...

Cu lacrimi sincere, oftând,
De orice început sau de-un final
Fără substanţă, fără ideal.
Am învăţat să spun, tăcând...

În loc de vorbe-analizând;
De-aceea des pe gânduri stau
Şi-atunci când tac, spun tot ce vreau.
Am învăţat să tac, vorbind

Cu mine însămi şi primind
Ce deseori n-a fost pe plac;
Vorbind mereu, învăţ să tac.
De ce nu strig? Eu strig în gând...

Strigarea către cer urcând;
Doar El cunoaşte lumea mea
Şi tainele ce port în ea.
123
BANII
Cu bani frumoşi poţi cumpăra

O locuinţă grandioasă;
Dar un CĂMIN al tău, iubit,
Nu-l iei cu bani, e-o altă casă...
Orice ceasornic poţi avea,

Căci are preţ în astă lume;
Dar TIMP nicicând nu vei putea
Să-l ai în schimbul unei sume.
Din lemn de trandafir curat,

Cu bani încerci să-ţi afli tihna...
Poţi cumpăra un nobil pat,
Dar nu-ţi poţi cumpăra ODIHNA.
Din rafturi poţi, din librării,

Cu bani să-ţi iei oricare carte,
Însă CULTURĂ nu e chip
S-o ai cu bani, n-o să ai parte.
Cu bani, un doctor contactezi;

Un doctor bun şi-aparate...
Chiar dacă-i unic şi-l stimezi,
Nu-ţi poate da şi SĂNĂTATE!
Poţi cumpăra ranguri înalte,

Poziţii mândre pe traiect;
Dar, cu toţi banii tăi din bancă,
124
Nu poţi să-ți cumperi şi RESPECT!
Și viaţa lesne ni se stinge,
De-un strop de sânge se agaţă;
Tu crezi că banul va învinge...
Cumperi doar sânge, și nu VIAŢĂ!
Te amăgesc adesea banii,

Tot ce-ţi oferă-i amăgire...
Cu ei ai case mari şi ranguri,
Dar nu-ţi poţi cumpăra IUBIRE!
125
NARCISA
Iar mă cheamă-un dor acasă

Unde-i poarta tot închisă;
Dar cine m-aşteaptă-n curte?
Cine? O floare de narcisă!
Se înalţă mândră-n soare

Cu corola-i dantelată
Şi-mi şopteşte zâmbitoare:
-Te-aşteptam pe tine, fată!
- M-am gătit în strai de aur

Mi-am împrospătat parfumul,
Şi anume pentru tine,
Mi-am împodobit costumul.
Stai mai mult, te rog, acasă

Unde-i soare cald şi bine …
O surată mai frumoasă
Înfloreşte pentru tine!
126
NU ŞTIE NIMENI
Nu ştie nimeni niciodată

Ce-ţi poate-aduce-o nouă zi...
E un mister viaţa toată,
Cuprins în acest verb: A FI.

De-o mai fi timp pentru căinţe...
Tot ce-am greşit prin gând sau faptă
Le vom plăti prin suferinţe.

Unde plecăm când vom pleca...
De viaţa asta măsurată
Atârnă veşnicia ta.
Nu ştim... şi, totuşi, ştim prea bine

De ce-am venit, c-avem un rost...
Trezeşte-te la timp, creştine,
Să nu regreţi pentru ce-a fost!
127
LALEAUA
A înflorit laleaua în luna lui April

Şi-a înălţat căpşorul şi trupul său fragil
Spre bolta azurie, cu adieri de vânt,
Ce dăruie lumină şi viaţă pe pământ.
Absoarbe în pocale culori din curcubeu,

Să desfăteze iarăşi din plin sufletul meu;
Şi râde ziua-ntreagă la soarele stăpân,
Eu, fără grai, de-a dreptul, când o privesc, rămân.
Spre seară-i obosită şi-nchide floarea lin,

Când soarele apune în somnul lui sublim;
Aşa aşteaptă-n pace, în nopţi, adeseori,
O nouă zi s-aducă, lumină de-cu-zori.
128
RÂNDUNICA
Sub un vişin plin de floare,

Stau şi las gândul să zboare;
Să colinde, hăt, departe...
Fără vămi şi paşapoarte.
Îmi aduce lângă mine

Plinul zilelor senine...
Care-aş vrea să zăbovească
Mult, să nu se răzgândească.
Dar deodat`, pe-o rămurică,

Ciripeşte-o rândunică;
Mă trezeşte din visare
Prin întreaga ei splendoare.
- Către slăvi să-nalţi privirea,

Să cuprinzi nemărginirea!
Totu-i cântec, zâmbet, soare...
Nu e loc pentru-ntristare!
129
FLORI DE MĂR
Iar v-aţi îmbrăcat în floare

Merilor, bătrâni cât veacul;
Aţi gătit de Sărbătoare
Curtea casei şi cerdacul.
Iar primiţi în ospeţie

Roiuri vesele de-albine
Ce culeg cu hărnicie
Sucul dulce din stamine.
Vă mai pierdeţi câte-o creangă,

Precum moşii ce plecară...
Iată-o tânără falangă!
Un nepot ce creşte iară...
Uniţi cerul cu pământul

Ce-mpreună vă veghează;
FLORI DE MĂR! răsună cântul
Când minunea se-ntrupează!
130
COMUNIUNE
Bătrânii s-au retras de-aici, cuminţi,

Dar dorm în temelii de locuinţi
Şi poartă-n spate dârzi prezentul tot
Prin fiică, fiu, nepoată sau nepot.
S-au strecurat în suflete tiptil

Şi iau decizii într-un mod subtil;
Răzbat sfioşi prin chip sau grai,
Ori, cel mai mult, când dus pe gânduri stai.
Se bucură cu noi sau suferă în plângeri,

Coboară-n jurul nostru cu cetele de îngeri,
Ne-nalţă fruntea-n slavă, spre Tatăl Nostru Sfânt,
Să vieţuim asemeni, ca-n cer, şi pe pământ.
131
VIS
Ne-am întâlnit în vis azi noapte, mamă,

Şi te-am strigat ca altădat`, cu teamă,
Să nu fi iar bolnavă, suferindă,
Căci neaua se-aşternuse până-n tindă.
Tu-mi răspundeai, mai mult din ochi, că-i bine

Şi-o carte mare-aveai la piept, cu tine...
Iar pe copertă, simplu, viu, scria;
DIEU şi clar-alături, DRAGOSTEA!
132
DIN NOU COPIL
Când intru-n curtea părintească,

Mă-ncarc cu forţe înzecite;
În suflet las să năvălească
Acel copil cu mâini zdrelite.
Las toate grijile la poartă

Să mă aştepte la plecare;
Ele-ar putea să mă despartă
De pruncul dornic de-alinare.
Sunt iar copil, ca altădată

Când mama mă chema la masă...
Grăiesc cu-o floare delicată
Şi-i spun tot greul ce m-apasă.
Plivesc prin jur, așa, ca mama,

Cu gestul ei, la orice strat...
Dar ce aud? Iau bine seama:
E glasul ei, ea m-a strigat...!
133
PLOUĂ
Prea multe lacrimi cad din cer, Stăpâne,

Şi-i vară, Cireşar şi e Cuptor;
În ape revărsate stau înecate grâne...
Salvează-ne, Părinte, vino în ajutor!
Ne-a inundat păcatul de când Te-am dat deoparte

De când am pierdut calea cinstitelor valori;
Chiar dacă stau în ranguri mulţi ştiutori de carte,
În marile-adevăruri ei sunt neştiutori.
De-aceea plânge cerul zile şi nopţi de-a rândul,

E trist că-şi vede fiii pe drumuri rătăcind ;
Ajută-ne să-ntoarcem spre Tine faţa, gândul,
Să vedem iar pe boltă soarele strălucind!
134
APA TRECE...
S-au revărsat şuvoaie şi râuri pe coline

Şi stau pitite-n apă capiţele de fân...
Se războiesc torenţii cu pietre carpatine,
Dar, apa trece,totuși, şi pietrele rămân.
Dac-ai zidit dreptatea ca piatră-n temelie

Şi numai adevărul îl recunoşti stăpân,
De s-ar abate valuri asupra ta, o mie,
Va trece sigur valul, dar pietrele rămân...
Poruncile divine sunt pietre-ocrotitoare

Ce pardosesc cărarea copilului la sân;
Furtuni de-ar fi să fie pe ape plutitoare,
Va trece şi furtuna, dar pietrele rămân.
Trec anii-n zbor ca unul - ca piatra peste piatră

Suntem mânaţi de valuri, nu ştii de-ajungi bătrân...
Presară fapte bune să crească-n a ta vatră,
Că apa trece viaţa, dar faptele rămân!
135
PĂDURI DE SALCÂMI
Păduri de salcâmi întinse, dalbe, parfumate

Asemenea gândurilor din suflete curate,
Vă cercetează roiuri de albine,
Stoluri de păsări mii şi ape line.
Mireasma voastră se revarsă-n valuri

Ca unduirea mării ce spumegă la maluri;
Tot ce-aţi cules din slavă întoarceţi înzecit;
Salcâmi scăldaţi în soare şi plini de bâzâit.
136
RUGĂCIUNE
Dă-mi, Doamne,-un strop din pacea ta divină!

Mi-l picură în suflet şi freamătul mi-alină,
Să-mi răcorească fruntea şi, sfântul strop, de pică,
Să-mi salte sus privirea, spre slavă mi-o ridică!
Să-mi liniştească fiinţa şi răul să-l alunge...

Ah, vino, fără Tine nicicum nu pot ajunge!
Când Te-am chemat în taină să-mi vii în ajutor,

M-ai auzit, Stăpâne, mi-ai fost uşurător...
Nădăjduiesc şi-acuma s-asculţi chemarea mea
Şi să-mi redai în suflet un strop din pacea Ta!
137
TREI PRIETENI
AVEREA-i îndrăgit prieten

Pe care vor să-l aibă toţi;
Din zori de zi până-n apusuri,
Uităm de noi, suntem roboţi.
Vrem bani şi vile şi de toate,

Tot adăugăm câte ceva...
Dar când finalul se socoate,
Nimic nu iei cu dumneata!
Şi LUMEA pare-a fi prieten

Cu toti ai tăi, mai mici, mai mari...
Dar, când te-absoarbe infinitul,
Se-ntorc spre casă temerari.
Din trei, doar unul, numai unul

Prieten e cu-adevărat;
E EL, cel care nu te părăseşte
Când veşnicia te-a chemat!
138
NELINIŞTE
Se leagănă frunza de viţă

În adierea din pridvor;
Parcă aşteaptă-o copiliţă
Şi murmură stăruitor:
- I-am pregătit ciorchini de struguri

Cu miezul dulce, aromat,
Şi nu mai vine, nu mai vine...
Oare de ce s-a supărat?
Răspunde-o floare mititică

Din piatră căutând spre cer:
- Mă tem, şi tare-mi este frică,
Absenţa ei e un mister...
Din somnul adâncit al zilei

Regina Nopţii se trezește;
- Eu stau de veghe nopţi de-a rândul
Şi o aud cum glăsuieşte...
Înalţă rugăciuni curate

Şi gândul ei e printre noi;
O, nu vă temeţi, dragi surate,
Şi nu mai faceţi tărăboi...!
O rază blândă de lumină

Le mângâie uşor, uşor...
- Veniţi cu toate în grădină,
139
Cu chipul vostru-nfloritor!
Deschideţi cupe parfumate,

Culori luaţi din curcubeu,
Fetei le dăruiţi pe toate!
Ea va veni mereu, mereu...
140
CONCERT
Numai noi doi şi cântecul de greieri

În noapte înstelată ca odat`...
- Ah, gândule, spre ce tărâm cutreieri,
De ce te-ntorci la anii de-altădat`?
Nu-i deranja, sunt ferecaţi cu lanţuri

În odăiţa unui suflet viu...
Doar, uneori, când mai închei bilanţuri,
Mă tulbură ca vântul în pustiu.
TU stai cu mine şi-mi şopteşti întruna

Cât de nemărginită-i slava TA.
Şi stelele tresar, se micşorează luna,
Iar gândul s-a întors de undeva...
Se-nalţă tot mai sus concertul nopţii

Şi păsări vin şi ele-n ajutor;
Miresme urcă pe scăriţa bolţii,
În cântec îl slăvesc pe CREATOR.
141
AMIEZI
Se revarsă în valuri căldura toridă

Peste pajişti, pădure şi peste grădini;
Se întinde câmpia de soare avidă...
Şi-i linişte multă la noi, la vecini.
Azurul din slavă străluce spre lume

Şi soare-n văpaie trimite arginţi.
În jur neclintire, şi-n văi şi pe culme;
- Ah, zile de vară, ah, zile fierbinţi!
Noroc cu zefirul ce mişcă tăcerea

Când clatină frunza în line cântări;
Înalţă spre slavă, purtând adierea,
Miresme, o mie - răspuns la chemări.
142
DOAR EU ŞI TU
Doar eu şi TU şi-un zumzet de albină

Ne-am întâlnit în Luna lui Cuptor;
Spre noi cobori din pacea Ta divină,
O, Cel Atotputernic, a toate Creator!
Îndemni albina să-şi oprească zborul

Şi să asculte-o clipă şoapta Ta;
Să ştie că Tu singur eşti izvorul
Ce o ajuţi să-şi strângă mierea sa.
Spre mine Te apleci cu mângâierea

Şi sufletu-mi deschizi spre ce-i frumos;
Spre zborul de albină şi tăcerea
Că sunt prea mic şi prea neputincios.
Albina, o fărâmă ce-ntrece arhitectul,

Iar chipul meu asemeni cu-nfăţişarea Ta;
De necrezut, Stăpâne, divin este proiectul
Ce-ai pus în fiecare; în om, în altceva!
143
REGINA NOPŢILOR
Din ce rai venit-ai, oare,

Floare dalbă, albă floare?
Cred c-ai coborât din stele,
Că prea mult semeni cu ele.
Stai de veghe noaptea-ntreagă,

Floare simplă, floare dragă!
Răspândeşti parfum suavă...
Oare-aşa o fi în slavă...?
Poate-n cer ai fost regină,

Pe pământ te simţi străină;
Preferi noaptea să-nfloresşti
Când cu stele te-ntâlneşti.
144
ZORI DE ZI
S-au stins tot una câte una

Steluţele din cer, doar luna
Şi cu Luceafărul veghează
Şi tot ământul cercetează.
Nu ştii de-i noapte ori zi este,

Totu-i vrăjit ca-ntr-o poveste;
O boare lină-mprospătează
Întreaga fire ce visează.
Regina Nopţii-i obosită

Şi-n zori de somn e pregătită,
Când alte flori deschid pocale,
Ea-nchide ochii-ncet, agale...
Un cântec viu de ciocârlie

Anunţă ziua ce-o să fie;
Luceafărul şi luna plină
Dispar deodată în lumină.
145
MI-E DOR
Mi-e dor de tine, mamă,

Of, tare-mi este dor!
Un glas tainic mă cheamă
Şoptind uşor, uşor...
S-a strecurat în suflet

Într-un ungher dosit,
Şi-l răscoleşte-ntruna
În mod nesăbuit.
Descoperă prin vrafuri

Trăiri de mic copil;
Şi-un munte de iubire
Crescut în mod subtil.
Mi-e dor să gust din toate,

Aşa ca altădat’...
Fiţi binecuvântate
Clipe de neuitat!
146
ÎNTREBĂRI
Oare ce-o fi când pleci din lume,

În alte ţări, în veşnicii ?
Oare îi întâlnim pe-ai noştri,
Cu toţii să putem vorbi?
Sunt multe taine şi mistere

Ce le-om afla la vremea lor...
Viaţa asta una cere;
Să- l ascultăm pe Creator!
Nu poţi la orice întrebare

Să-i desluşeşti răspunsul ei;
Taina trăirii e prea mare!
N-o poţi cuprinde în condei!
147
DE ZIUA TA...!
De ziua ta, copil frumos,

Aştern în drumurile tale
Covor de gând silenţios,
Să-ţi ocrotească-a vieţii cale!
Aş rupe de-aş putea toţi spinii

Ce cresc adesea printre flori
Şi-aş curăţa toţi mărăcinii
Aşa ca pentru sărbători.
Aş presăra cununi de vise

Şi lauri mulţi din loc în loc;
Să-ţi fie porţile deschise
Şi-n uşă fir de busuioc!
Să ai credinţa temelie
Şi-o să învingi uşor, uşor...
Iar toate astea au să fie
Ca spuse de prezicător!
(poezie dedicată nepoțelului meu ȘTEFAN, cu ocazia

aniversării a patru ani, 10 august 2 010)
148
TĂCEREA
De ce te-aprinzi atâta şi-arunci la întâmplare

Şuvoaie de cuvinte, unele fără rost?
Mai bine ia aminte şi simte ce gust are
TĂCEREA: -e din aur, aşa va fi şi-a fost...
În simpla lui tăcere se roagă tot creştinul

Şi cugetă la viaţă, la moarte, la păcat...
La tot ce va să fie când s-o sfârşi destinul
Şi-o auzi chemarea Celui ce l-a strigat.
De-aceea e tăcerea din aur ce străluce,

Iar vorbele de duh ţesute-s din argint;
Pe când vorba lumească-i deşartă şi te duce
Spre veşnica osândă, spre strâmtul labirint.
149
LANŢ SFÂNT
O, virtuţile creştine
Sunt unite-n felul lor,
Într-un lanţ sfânt ce le ţine
Mai aproape de popor.
RUGĂCIUNEA-ntinde mâna
Înspre DRAGOSTEA curată...
Şi veriga ce le leagă
Nu se rupe niciodată.
Dragostea şi ea atrage
BUCURIA, cu nobleţe...
Iar la braţ cu bucuria
Sufletul plin de BLÂNDEŢE.
Omul blând se-apleacă-adesea

Spre SMERITA CUGETARE
Care-ndeamnă la SLUJIRE
Şi NĂDEJDE tot mai mare.
Prin nădejde-ajungi desigur

La virtutea mult dorită;
La CREDINŢĂ! Dar, ai grijă:
ASCULTARE - tot sporită!
150
SFÂNTĂ MAICĂ
O, Maică, Pururea Fecioară,

Ne-ai dăruit pe pruncul Sfânt,
Ce vine iar în ceas de seară,
S-aducă pacea pe pământ.
Te preamărim, Sfântă Măicuţă,

Şi-Ți înălţăm sfinte cântări!
Ascultă-acum o copiliţă
Şi îi răspunde la chemări.
Revarsă peste mine, Maică,

O rază din lumina Ta,
Să-mi ocrotească paşii vieţii,
Ce-i bun să pot învăţa!
151
COPIL PREASFÂNT
Copil ceresc ce Te-ai născut

În peşteră străină,
Şi-atât de simplu ai crescut
În pacea Ta, divină!
Te aşteptăm azi printre noi,

Să vii în ceas de seară;
Cu îngeri mulți... Șuvoi, şuvoi,
Căsuţa ne-o -nconjoară!
Hai, vino printre noi, şi toţi

Să intonăm colindul;
Părinți, bunici şi dragi nepoţi
Ne luminează gândul.
152
COLINDUL
Răsună colindul, răsună,

În case şi-n curţi de creştini;
Sub bolta-nstelată se-adună
Copii mai cuminţi, mai senini...
Ei cânta cu corul de îngeri,

Înalţă spre cer glasul lor;
Nici lacrimi, nici vaiet, nici plângeri
N-au loc într-un om iubitor!
Şi moşii tresar din istorii

Şi cântă în cor de copii...
Răsună prin vremi urătorii;
”Nepoate, cuminte să fii!”
153
NOAPTE
Noaptea lină s-a lăsat,

Fulgii albi coboară;
Copilaşii s-au culcat,
Doarme-o sănioară...
Moş Crăciun cu sacul plin,

Bate la fereastră
Şi la noi şi la vecin,
Într-o noapte-albastră.
Ne trezim din vise toţi

Şi-L chemăm în casă;
La părinţi, bunici, nepoţi,
Daruri dragi ne lasă...
154
FLORI DALBE
Ninge, ninge ne`ncetat,

Merii-n flori s-au îmbrăcat;
Flori de măr, o, dalbe flori,
De le-atingi îţi dau fiori!
De Crăciun florile-s dalbe

Şi căsuţele sunt albe;
Sărbătoarea e aleasă
Dintre toate mai frumoasă.
Prunc cu suflet alb ca floarea

Înnoieşte Sărbătoarea!
Vrem viaţa să ne fie
Floare dalbă temelie!
155
BRADUL
Te-am adus din munte-n casă...

Îmi faci viaţa mai frumoasă!
Brad voinic cu frunza verde,
Sufletul meu să-l dezmierde.
Ţi-am pus nuci şi mere roşii

Cum m-au învăţat strămoşii;
Globuri şi lumânărele...
Te-am împodobit cu ele!
Vreau sâ fiu voinic ca tine,

Să mă port cum se cuvine:
Românaş mândru de ţară
Peste vremea milenară.
156
BISERICUŢĂ SFÂNTĂ
Mă chemi, bisericuţă,
În zi de Sărbătoare,
Să mă închin la tine,
La sfintele altare.
Sunt mic, prea mic,o, Doamne!

Dar sufletul mi-e mare;
Căci tu trăieşti în mine
Şi-mi luminezi cărare.
Îţi mulţumesc, Părinte,

Şi strig în glas de toacă:
- Îndrumă al meu suflet,
Cu Tine să petreacă!
157
MOŞ CRĂCIUN
Bătrâne Moş, ce an de an
Ajungi la casa noastră,
O şcolăriţă cu gheozdan
Te-aşteaptă la fereastră.
Învăţ acuma să citesc

Şi-aş vrea să-ţi scriu scrisoare
În graiul nostru românesc,
În zi de Sărbătoare.
Ştiu că ai în sac de toate,

Pentru toţi oamenii buni;
Dă-i bunicii sănătate,
Că mă-nvaţă rugăciuni!
158
SĂNIUŢA
- De ce stai tristă, sănioară,

Şi nu mai zburzi pe derdeluş,
Când neaua se aşterne-afară
Şi dealu-i bun de lunecuş?
- Ah, află, copile, că fata

Pe care în cârcă-o purtam
Acuma de mine uitat-a,
Probabil că are-un program...
- Desigur, fetiţa-i la şcoală,

Învaţă în clasa întâi;
Depune multă osteneală,
Iar tu singurică rămâi.
- Mă bucur că-i mare fetiţa,

Dar eu tot mai am o speranţă:
Aştept ca, de-acum, scolăriţa
Să fie cu mine-n vacanţă!
159
RUGĂMINTE
(Pluguşor )
În Anul Nou care-o să vină,

Ne scaldă, Doamne, în lumină!
Şi binele să dăinuiască,
Toţi pruncii fericiţi să crească!
Adu părinţi lângă copii,

Adună soţi lângă soţii,
Să cânte-n casă bucuria,
Românul să-şi iubească glia!
Cheamă românii ce plecară,

Care s-au depărtat de ţară,
Îi strigă moşii din morminte
Şi vechile aşezăminte!
Ajută glia să rodească,

Toţi traiul să-şi agonisească,
Redă speranţa spre mai bine,
În noul an care ne vine!
Sporeşte-ne, Doamne, credinţa

Să fim mai buni, s-avem putinţa
Să lăsăm răul la o parte,
Să mergem siguri mai departe!
Vrem bani mai mulţi şi grâne pline

Să crească-n soluri carpatine,
Dar, Te rugăm, întâi de toate,
Să ne dai, Doamne, sănătate!
160
IARNA
A sosit Crăiasa Iarnă

Cu alai de fulgi zglobii,
Peste ţară să aştearnă
Drum de nea pentru copii.
Ne aşteaptă săniuţa
De mai bine de un an,
Să pornim la joc, drăguţa,
Prin zăpada de mărgean.
Iarna-aduce veselie
Chiar de-i frig, adeseori,
Sufletul bun să vă fie,
Pentru Sfinte Sărbători!
161
NINGE!
E plin văzduhul de steluţe

Ce lin coboară spre pământ;
Se-aştern ușor pe potecuţe
Şi le îmbracă-n alb veşmânt.
Deodată, liniştea potecii

O tulbură-un pâlc de ştrengari
Ce zburdă veseli prin zăpadă;
„Fiţi fericiţi! Să creşteţi mari!”
Se-ncinge un război de-a dreptul,

Cu bulgării de nea din cer;
O, bine zice înţeleptul:
„Ştiţi, clipele frumoase pier!”
162
MULŢUMIM
Ce fericită e această seară

Când noi, colinde dragi vă oferim!
Ne-am îmbrăcat în haină populară,
Şi pentru toate, Doamne,-Ți mulţumim!
Ne dai putinţa să-nvăţăm la şcoală,

Şi tot ce-i bun în viaţă noi să ştim;
Străbatem drumul cărţii cu migală,
Şi pentru toate, Doamne,-Ți mulţumim!
Păzeşte-ne sub braţul Tău, Părinte,

Tu, care Te-ai născut în Viflaim!
Această seară o vom ţine minte!
Şi, încă-odată, Doamne,- Ți mulţumim!
163
MITITICA
Sunt, dintre toţi, o şcolărită mică

Ce poartă-n spate un gheozdan prea plin;
Chiar dacă sunt o fată mititică,
A mea inimă-i mare şi sufletul senin!
Învăţ să scriu cu litere stângace

Întâia mea scrisoare de Crăciun...
Şi-l rog pe Moşul ca să vină-ncoace
Şi să ne-aducă Noul An mai bun!
Eu, Cătălina, sunt ca o furnică...

O româncuţă fără-asemănare;
Vreau să vă spun că buturuga mică
E-n stare să răstoarne carul mare!
164
COLIND
De Crăciun, întâia oară,

Cânt colinda romanească
Să răsune-n a mea ţară,
Neamul nostru să trăiască!
Românaşi din toată lumea,

Nicăieri nu-i ca acasă!
Aici e mai caldă pâinea
Şi colinda-i mai frumoasă!
165
EMOŢII
Am păşit pe poarta şcolii

Cu emoţii şi sfială,
Să învăţ cu toţi colegii
Carte-n primul an de şcoală.
Nici nu ştiu de ce îmi vine,

Deseori, să lăcrimez
Când răspund, deşi, ştiu bine,
Printre vorbe, eu oftez.
Seara asta-i minunată

Şi sunt emoţionată!
Doamne, dă de-acum să fie
Numai plâns de bucurie!
166
ÎNTREBARE
O mare nesfârşită, de alb, e tot pământul,

Veşmânt imaculat trimis din înălţimi;
Învăluie privirea, ne luminează gândul
Şi ne ridică fruntea spre fulgii cristalini.
Ţi-opreşti o clipă rostul şi-ţi pui o întrebare:

„De ce fiinţa noastră-i pătată de păcat?”
Am fost trimişi din ceruri, aici, la întrupare,
Asemenea zăpezii, să te păstrezi curat!
Te-absoarbe infinitul prin marea de ninsoare

Ce-n linişte se-aşterne în valuri pe poteci...
Fii cu luare-aminte, răspunde la-ntrebare!
Să nu pătezi omătul, să vezi pe unde treci...!
167
PRIMĂVARA
S-a odihnit destul pământul,

Întreaga iarnă sub zăpezi;
Îşi primeneşte-acum veşmântul
Ce-mbracă pomii din livezi!
S-a dat bătut în luptă gerul

Ce-a pus zăvoare pe la uşi...
Iar raza ce-a trimis-o cerul
Se zbenguie prin corcoduşi.
Firul plăpând de grâu tresare

Când simte seva prin tulpini;
Văzduhu-i numai sărbătoare,
Totul se scaldă în lumini.
Sufletul meu se minunează,

Nu găsesc vorbe, nici cuvânt...
Singură inima-mi dictează;
„Mărire Ţie, Tată Sfânt!”
168
JOCUL RAZELOR
Alunecă raza de soare

Pe plapuma albă de nea
Şi-o mângâie cu-o sărutare,
Când, sus pe deal, când în vâlcea.
Presară-n urmă nestemate

Într-un şirag pur, orbitor
Şi cheamă raza ale ei surate,
Ce-i vin îndată-n ajutor.
Prea mult aleargă prin zăpadă,

Se joacă toate-n sus şi-n jos;
Când, deodată, sar la sfadă
Covorul alb plânge duios...
169
POVEŢE
Priveşti uimit un zbor de rândunică

Ce se înalţă-n slavă, fără frică,
Hai, ia aminte, fii ca ea,
Zboară şi tu pe calea ta!
Când prospeţimea dimineţii

Îţi primeneşte anii vieţii,
Opreşte-te o clipă, nu uita,
Şi fii atent, ascultă-ţi inima!
De-ajuţi în drum o mână-ntinsă,

Ce tremură, de disperare-nvinsă,
Ajută, dar nu judeca!
Nu defăima, de-o poţi salva!
Te copleşeşte suferinţa,
Poate se clatină credinţa...
Tu strigă-n gând, spre cer suind,
Şi taci când gânduri se aprind!
170
COPILUL ŞI RÂNDUNICA
- Bine-ai venit, micuţă rândunică,

Cu trup zglobiu, gingaşă, frumuşică...!
Unde-ai stătut întreaga iarnă,
Când norii grei încep să cearnă?
- Am fost în ţări cu mult, mult soare,

Cu oameni negri la culoare,
Cu nisip cald şi cu cămile;
Dar mi-a fost dor de voi, copile!
- Ai străbătut pământ şi ape,

Ai fost de alţi copii aproape;
Să-mi spui, te rog, ei merg la şcoală?
Hai, spune-mi, fără stânjeneală!
- O, cei bogaţi au şcoli, palate,

Au case pentru sănătate...
Dar mulţi copii cu suflet mare,
Trăiesc continuu-n renunţare.
- Aş vrea la toamna ce-o să vină,

Când vei pleca iar spre lumină,
Să duci şi gândul meu departe,
Ca orice om să-nveţe carte!
171
GHIOCELUL
- Cine-a îndrăznit, voinice,

Fruntea-n slavă să-ţi ridice
Când afară-i frigul aspru
Şi-i ascuns măreţul astru?
- Am simţit din cer o boare

Furişată pe răzoare
Şi-am lăsat din creştet gluga,
Şi-am ieşit afară fuga.
- O,plăpândă floare dalbă,

Proaspătă ca neaua albă,
Răzbeşti prin omăt şi ger,
Pentru că asculţi de Cer!
172
MARTIE
A trecut şi Făurarul,
E-nceput de Mărţişor;
Se preschimbă calendarul
Într-un ritm surprinzător.
A ţâşnit firul de apă,

Pe poteci săltând voios
Şi cu sete se adapă
Grâul verde şi mănos.
Se trezesc din somnul dulce

Gâze mici, fluturi zglobii;
Primăvara iar aduce
Soare, viaţă, bucurii...
173
SFATURI BUNE
Copile, ia aminte,
Învaţă tot ce-i bun!
Din tot ce te-nconjoară,
Învaţă! Asta-ţi spun.
Nu lăsa timp să treacă

Şi fără de folos...
Adună tot ce-i bine,
Tot ce e preţios!
Se poate, vreodată,
S-apară-n calea ta
O piatră de-ncercare...
Şi cum treci peste ea?
Ridică pasul sigur

Când ştii ce-ai adunat!
Şi treci peste obstacol...
Nu te-ai împiedecat?
Îmi mulţumeşti, copile,

Eşti recunoscător!
Hai, du-te-acum şi zi-le
La toţi... şi mult, mult spor!
174
DE FLORII
Din nou revarsă primăvara

Miresme pure din înalt...
Din nou răsună-n toată ţara
Ca altădat`, măreţul psalt.
Spre cer se-nalţă imn de pace,

Din tot ce-i viu, în orice grai;
Pe ramuri, mugur se desface,
Înconjurat de mult alai.
Pluteşte-n aer viu speranţa

Şi-n seva grâului curat...
Pădurea-şi murmură romanţa
Într-un discret anonimat.
Ne cheamă an de an strămoşii
Cu cântec vesel de copii;
Cu sălcioare, obraji roşii...
Ca-ntotdeauna de Florii!
175
AU PLECAT OAMENII
Au plecat oamenii...
Şi au rămas câmpurile
Ce-n şoaptă-aduc istorii
Când le mângâie vânturile.
Şi au rămas pădurile ;
Ce-n triluri şi-n frunză doinesc
De iubiri ce străbat depărtările.
Şi au rămas râurile
Ce-ascund între pietre şi unde
Tainice regăsirile.
Vor veni oamenii...

Vor cânta, vor trăi, vor iubi;
Să nu plece câmpul, nici pădurea, nici râul,
Că, fără ele, bietul om va pieri!
176
FIR DE IARBĂ
Fir plăpând ce creşti din glie

Şi ai fraţi, în jur, o mie;
Te înalţi cu ei spre soare,
Spre lumină şi candoare.
Voi sunteţ i iarba mănoasă,

Iarba verde de acasă,
Ce te cheamă voiniceşte,
Sufletul de-ţi răcoreşte.
Seva ta-i hrană curată

Şi mieluţul se desfată;
Fir de iarbă e veştmântul
Care-nvăluie pământul.
177
AJUTĂ, DOAMNE, NECREDINŢEI MELE!
Aş vrea în suflet să te am oricând,

Dar sufletul e parcă-ntre zăbrele,
Aş vrea să cred că nu-mi lipseşti din gând...
Ajută, Doamne, necredinţei mele!
De ce să mă-ndoiesc că nu m-asculţi,
Când stau şi strig spre Tine-n clipe grele?
Ne-ai spus că rugăciunea mută munţi;
Te rog să-mi faci sfârşitul creştinesc,

Să vin uşor spre Tine prin tunele,
Să cred că-mi vei ierta tot ce greşesc...
178
CÂND...
Când trăieşti, zâmbeşte,

Când asculţi, trăieşte,
Când creezi, priveşte cerul,
Când visezi, gustă misterul!
Când eşti singur, mulţumeşte,

Când vorbeşti, fii om, vorbeşte!
Când ajuţi, nu judeca,
Când iubeşti, dă-ţi inima!
Când urăşti, atunci, te roagă,

Fii copil când râzi, cu vlagă!
Când plângi, lacrima-ţi ascultă,
Când lupţi, ai putere multă!
Când priveşti o rândunică,

Zboară-alături, fără frică,
Dacă asta bine faci,
Când tu suferi, ştii să taci!
179
O, INIMĂ!
O, inimă,tu ţii în odaie

Căldură, lumină, văpaie...
Dar şi clipe reci, rătăcite,
Ce-n colţuri se-ascund zgribulite...
Căldura-i iubirea cea mare

Ce arde ca raza de soare;
Şi focul din ea viu rămâne
Când ultima rază apune.
Păstrezi amintiri în unghere,

Ah, inimă, rabzi în tăcere
Asemenea lunii prea tristă şi rece
Când singură, noaptea, pe boltă petrece.
Aduce un gând mângâierea,

Ca lampa în jur adierea,
Lumina străbate-n cămară
Şi-alungă tristeţea afar[.
180
FIUL RISIPITOR
Tu, fiule, ai risipit averea

Ce-ai moştenit-o din străbuni,
Ai căutat prin ea plăcerea
Şi-n felul tău să te răzbuni.
Rămas acasă, fără tine,

Un tată trist striga spre cer>
- O, Doamne, fă ce se cuvine
Şi nu-l lăsa-n lume stingher!
În lacrimi înălţa rugarea...

Răspunsul nu mai zăbovi:
În poartă-i apăru copilul
Când se trezi a doua zi.
- Mă iartă, am greşit, Părinte,

La cer şi înaintea Ta
Primeşte-mă, te rog fierbinte,
Mă bucur să fiu sluga Ta!
Îl strânse cald la pieptu-i tatăl

Pe fiul care-a rătăcit...
Şi-n grabă-i aşeză pe deget
Inelul ce i-a dăruit.
181
FERICIRE
Sub un cer spuzit de stele

Stau în curtea casei mele
Şi trimit spre Tine şoapte,
Ce se-nalţă sus în noapte.
Gust din taina fericirii,

A iertării şi-a iubirii...
Suflet însetat de ape,
Dornic iar să se adape.
Totu-n jur e-o feerie...

Stele scânteie o mie,
Greieri cântă pe-ntrecute
Imnuri doar de ei ştiute.
Garofiţa din grădină,

Floarea dalbă de sulfină,
Fânul moale-abia cosit,
Au parfum nebănuit.
Câtă-nţelepciune-n toate,
Daruri sfinte, minunate,
Fericirea ce-o trăiesc
Numai Ţie-ţi dăruiesc!
182
PĂDUREA
Ce neclintită eşti, pădure,

În miezul zilei de Cuptor,
Orice voinic, orice secure
Regretă-un gând răufăcător.
Veghezi spre noi de mii de veacuri,

Cunoşti istorii pe de rost;
Ții pieptul dârz multor atacuri,
Aşa vei fi, precum ai fost...
AMINTIRE
183
Acasă-i ştiu pe mama şi pe tata,
Acolo-i văd şi-acum pe amândoi;
Îi regăseşte printre pietre fata,
Trudind mereu, crescându-ne pe noi.
Acasă-i seva ce mă poartă-n lume

Şi urcă-n noi prin rădăcini adânci,
Aud mereu strigându-mă pe nume
Pe toţi ai mei, veghind ca nişte stânci.
Ce mult aş vrea să-mi fie amintirea

Asemeni lor, cu sufletul curat,
Să dăinuiască în urmaşi cinstirea
De tot ce-i sfânt şi fără de păcat!
184
REGĂSIRE
Astăzi mi-am vizitat strămoşii;

Le-am aşezat la căpătâi
Flori galbene şi alte roşii,
Şi încă-o floare... cea dintâi!
Este iubirea ce străbate

Şi dincolo de glia grea;
Prin ea ne-am povestit atâtea
Despre noi toţi, de viaţa mea.
Prin firul dulce al iubirii

Ce mă lega-n buchet cu ei,
Aflat-am tainele luminii
Şi le-nsuşeam cu mult temei.
Mă-ntorc îmbogăţită-acasă
Să-mi împlinesc menirea mea,
Însă făclia luminoasă,
De-acolo, încă strălucea...
185
ANIVERSARE
Astăzi e ziua ta, nepoate,

A cincea vară o trăieşti!
Eşti mic şi totuşi ştii de toate...
Cu mintea să nu zăboveşti!
Să-ţi dăruiască Domnul, ţie,

Ani mulţi şi sănătoşi din plin!
Viaţa-ntreagă să îţi fie
Ca soarele pe cer senin!
Să urci precum o ciocârlie,

Ce se înalţă-n dimineţi;
Iar zborul plin de măreţie
Cu sârguinţă să-l înveţi!
Să iei aminte la poveţe

Că toţi ai tăi te-or sfătui;
Iar eu, de-ajung la bătrâneţe,
Cu mulţumire te-oi privi!
186
CINE EŞTI ?
Cine eşti, Tu, Împărăteasă,

Aleasă-n cer şi pe pământ?
Tu pentru ceruri eşti mireasă,
Slăvită pururi prin imn sfânt.
Tu l-ai cuprins la sânul Tău,

Fecioară pururi Născătoare,
Pe necuprinsul Dumnezeu...
Ne închinăm măririi Tale!
Tu eşti a noastră mântuire,

Apărătoare în necaz;
Învăluiţi de-a Ta iubire
Ne pier şi lacrimi de pe-obraz.
Îndreaptă-Ţi faţa Ta de Mamă

Spre rugăciunea celor vii...!
Şi-atunci când sufletul Te cheamă,
Ocrotitoare să ne fii!
187
TE ROG
Fecioară, cu puterea Ta,

Sufletul meu se veseleşte,
Iar numele de-Ți voi chema,
Inima tristă iar zâmbeşte...
Să îmi trimiţi înţelepciunea

De la-mpăratul cel de Sus,
Să luminez în toată vremea
Şi-n adevăr să fiu condus.
Cu daruri pline de mireasmă

Îi ocroteşti pe fiii Tăi;
Iar chipul din catapeteasmă
Alungă răul celor răi.
188
TU EŞTI...
Tu eşti un zid nebiruit,

Fecioară pururea aleasă,
Liman venit din Răsărit,
A Împăratului mireasă.
Eşti raiul care-a înflorit

Şi haruri sfinte-nmiresmează;
Îi speli pe cei care-au greşit
Şi haina lor o-mprospătează.
Eşti mângâierea celor trişti,

Fecioară, Maică şi Stăpână;
Atunci când suntem pesimişti,
De apă vie eşti fântână.
189
CONCERT DE NOAPTE
S-a înserat; măreţul soare

Se-ndreaptă-agale la culcare;
S-a potolit şi vântul serii,
Se-aşterne liniştea tăcerii.
Încet, încet răsună-un cântec,

Un ţârâit ca un descântec:
Sunt greieraşi ce cântă-n noapte
Măreţe imnuri, sfinte şoapte.
Se-nalţă sus concertul nopţii,

Ajunge la ţâţâna porţii
Şi slobozeşte câte una
Steluţele din cer şi luna.
Întreaga boltă-i pardosită

Şi de concert e pregătită;
Îi cântă greieri pe-ntrecute
Rapsodii doar de ei ştiute.
Stau neclintite stele-n slavă,

Se-nalţă imnuri la octavă;
O stea sporeşte viu misterul
Şi pe pământ coboară cerul!
190
CÂT DE MĂRIT...
Cât de mărit eşti, Doamne,

În cer şi pe pământ;
În tot e-nţelepciune,
În tot e Duhul Sfânt!
O, judecata noastră-i
Departe de a Ta...
Departe precum cerul;
Noi nu ştim judeca.
Învaţă-ne ce-i bine,

Să mergem pe drum drept!
Fii lângă noi, ne-ndrumă
Să judecăm corect!
191
ZBOR DE...
Zbor de fluture prin floare,

Fluturi albi, fără culoare,
Plutesc lin în jurul meu ,
Mă-mbie să zbor şi eu.
Zboruri grabnice de-albine

Prin grădini şi prin sulfine
Mă-nvaţă, ca-n drumul meu,
Să culeg ce-i bun, mereu.
Zbor rotat de rândunică

Urcă-n slavă fără frică!
Ne1ncetat îmi ciripeşte:
Sus privirea, îndrăzneşte!
192
AICI...
O, câtă dragoste-i în jurul meu!

Totul mă-nvăluie ca-ntr-o maramă;
Aşa a fost, aşa va fi mereu,
Aici, în cea mai sfântă panoramă!
Firul de iarbă-i moale, mătăsos,

Frunza de viţă-i plină de răcoare;
Mărul din curte-i tare mlădios!
Regina Nopţii-i fără-asemănare!
Raza de soare mă mângâie blând

Şi vântul răcoros îmi dă putere!
Aici mă-ntorc cu drag din când în când...
Aici eu simt râvnita mângâiere!
Aici trăiesc cu toţi ai mei cei dragi,

Aici le simt iubirea lor curată;
O, loc preasfânt, tu cât de mult m-atragi!
Aici se-ncheie-a vieţii roată!
193
DOI
Doi fluturi se rotesc prin preajmă-n grabă,

Aleargă-n sus şi-n jos în evantai;
Se rătăcesc pentru moment... dar, vai!
E mult prea trist, se regăsesc degrabă.
Doi porumbei se-aşează pe-un pietroi

Şi ciripesc în graiuri ne`nţelese;
Alături cântă- o broască şi-un broscoi!
Pesemne spun de prinţi şi de prinţese...
Aşa e dat, să mergem câte doi

Pe drumul ce ne poartă la răscruce;
Dar într-o zi nu mai vorbim de noi,
Că celălalt pe cel plecat conduce...
194
SIMFONIE
Ziua întreagă greieraşul cântă

Şi noaptea iar o ia de la-nceput;
Prin ierburile dese se avântă
În ritmul cadenţat şi cunoscut.
Mă-ntreb: de unde-atâta măiestrie,

Atâta voie bună şi splendori?
Împarte-n jur noian de energie
Precum maestrul unei vechi viori.
O simfonie nesfârşită-i totul,

De poţi, s-asculţi sonate ce-o compun;
O cântă greieri, apele şi vântul
Şi tot ce-i viu prin cântec te dispun.
195
ATÂTEA...
Atâtea flori răsar în curte,

Albe şi roşii, pe-ntrecute;
O fac să fie mai frumoasă,
Dar parcă stau să intre-n casă...
Atâţia struguri poartă viţa,

Ce parfumată e bobiţa!
E dulce, bună şi gustoasă
Dar parcă stă să intre-n casă...
Atâtea mere are mărul

Şi-atâtea pere are părul!
Se-apleacă ramura frunzoasă
Şi parcă stă să intre-n casă...
Totul din jur mă omeneşte,

Pentru că fata le iubeşte!
Le mângâie politicoasă
Şi, fericită, intră-n casă...
196
TOAMNA
S-au copt toţi strugurii din vie

Şi frunza lor a ruginit;
Albine vin în ospeţie,
Crăiasa Toamnă a sosit!
Cu coşuri de pometuri pline,

Cu cingători de cucuruz,
Coboară blândă pe coline
Într-un miraj discret, confuz.
Cu coroniţi de crizanteme
Şi mărgeluţe de măceş,
Se-opreşte lângă mine-o vreme,
Şoptind uşor: - Să nu dai greş!
Nu tot ce pare-a fi tomnatic,

Cu miezul dulce, copt şi bun,
E-ntr-adevăr precum îţi pare...
Cugetă bine, asta-ţi spun!
197
BOGATUL NEMILOSTIV
Ţi-ai adunat avere multă,

Ţi-ai construit împărăţii
Bogatule, te rog ascultă
Pe Lazăr, milostiv să fii!
El are-un nume scris în Carte

În ciuda sărăciei lui,
Tu pribegeşti pe căi deşarte
Bogatule al nimănui...!
Tu totdeauna laşi întinsă

O mână tremurând de frig;
Şi Lazăr, cu o voce stinsă,
Se ghemuieşte- n colţ, covrig.
Dar s-a întors deodată roata

Când amândoi în veşnicii
Aţi fost chemaţi... Și Judecata
E după alte teorii....
Tu, fost bogat, în disperare,

O clipă de-ndurare ceri;
Ai vieţuit în nepăsare
Şi nu obţii negocieri...
198
BOGATUL ŞI ŢARINA
„O, ce belşug, ce rodnicie

Va fi la toamnă-n glia mea!
Hambarele deja sunt pline,
Tot rodul, oare, va-ncăpea?
Lanuri de grâu cu spice pline,

Ţarini întinse cu trifoi
Şi struguri atârnând ciorchine...
„Voi construi hambare noi...”
Aşa gândea bogatul, bietul,

Fără de minte, rătăcit...
Şi-n noaptea ce urma să cadă,
Sărmanul suflet a plătit.
199
LUMINA IAR...
Chiar dacă-au troienit nămeţii

Şi-a fost o vreme de coşmar,
Speranţa vie-a dimineţii
Aduce iar lumină-n dar.
Lumina se revarsă-n valuri

Peste o lume-n răzvrătiri,
Zidind în suflet idealuri
Şi pace dând întregii firi.
De sus, lumina cea divină,

Coboară blândă peste noi
S-alunge negura haină,
Să-nalţe ochii din noroi.
Deschideţi larg fereşti de suflet,

Săltaţi privirea spre lumini
Şi umpleţi cupele iubirii
Cu cântece de heruvimi!
200
REGRET
Îndrept spre Tine gândul meu

Cu remuşcări, păreri de rău,
Că-n multa vreme ce-a trecut
Te-am părăsit timid, tăcut.
Nu Ţi-am trimis prin gând scrisoare,

Din suflet plin de frământare,
Am căutat în jur alinul,
Dar m-a întâmpinat veninul.
Înalţ privirea încărcată

Spre bolta nopţii înstelată,
Nădăjduind de sus să vină,
Un strop din ploaia de lumină.
Să scalde lin sufletul meu

În unduiri de curcubeu...
Şi haina lui s-o primenească,
Nicicând să nu Te părăsească!
201
GURA LEULUI
Cu trandafiri şi gladiole
Te-ai prins în hora de culori!
Albinele cu dulci viole,
Bondari cu triluri de viori...
În miez de vară umpli locul:

Grădini de rai şi cărărui...
Cu floarea roşie ca focul,
Smerită, Gura Leului!
Înalţi petale-nmiresmate,
Oferi parfumul orişicui
Şi sorb din cupele pictate
Albine, Gura Leului!
Eşti mândră-n soare, în lumină,

Priveşti spre bolta cerului
Cu unduiri de balerină,
Ne bucuri, GURA LEULUI!
202
TRANDAFIRUL
Ai sorbit focul din soare

De eşti roşu la culoare?
Coborât din bolta –albastră
Pardoseşti grădina noastră!
Ai adus parfum din slavă,

Floare gingaşă, suavă;
Te-nfrăţeşti cu albii crini...
- Dar de ce te-mbraci cu spini?
- Haina mea catifelată

Deseori invidiat...
Spinii mei, dragi băietani,
Mă apără de duşmani!
203
SÂNZIENE
Sânziene, Sânziene,
Minunate Cosânzene,
V-aţi gătit de sărbătoare
Cu parfumuri şi culoare.
Aţi umplut câmpul, grădina...

Şi v-aţi revărsat lumina
Să-l cinstiţi pe Mergător,
Sfânt Ioan Botezător.
Cel născut să împlinească

Proorocia strămoşească,
A deschis porţi spre lumină,
Pregătind calea divină.
Împletite-n cruci frumoase,

Coroniţe sus, pe case,
Sânziene-n porţi creştine
Strânse-n braţ de pe coline!
204
SĂRBĂTOARE
Nu există sărbătoare
Fără cântec, fără floare...
Fie crin ori garofiţă,
Trandafir ori tămâiţă...
Albă, roşie, gălbuie,

Violetă, albăstruie...
Floarea-nchide-adânc misterul,
Pe pământ coboară cerul.
Sânziana gălbioară,
Simplă, proaspătă fecioară,
Şi-a gătit în Cireşar
Coroniţe la altar.
Cu parfum de fân cosit,

Se îndreaptă-n pas grăbit
În cântec să se sfinţească,
Tainic să sărbătorească.
205
AI ŞASE ANI...!
A mai crescut o rămurică

În pomul vieţii tale, Ştefănel!
Ascultă gândul sincer, de bunică,
Trimis spre nepoţelul măricel.
Ai şase ani, te-ndrepţi spre şcoală

Cu paşi timizi, la început de drum,
Să ai curaj! Fii fără şovăială,
În noua lume ce păşeşti acum!
Să fii călăuzit de îngeri sacri,

Ce-n preajma ta vegheze tot mereu,
Şi anii ce-or urma tu să-i consacri
Făuritori ai unui demn traseu.
Îl rog pe Dumnezeu să-ti dăruiască

Deplină SĂNĂTATE şi ANI MULŢI,
Al vieţii pom îmbelşugat rodească,
Iar pe părinţi, copile, să-i asculţi!
( versuri dăruite nepoţelului ŞTEFAN, la împlinirea

vârstei de șase ani, Sibiu, 10 August 2012)
206
HRISTOS A INVIAT!
De doua mii de ani încoace,

Rasună clopote ce bat
Și-nalță Imn preasfant de pace,
Cantand: HRISTOS A ÎNVIAT!
An dupa an, întreaga fire

Se-mbrac în veșmânt curat
Și-n tainic glas de preamarire
Cantă: HRISTOS A INVIAT!
Izvorul pur, norul albastru,

Vântul ce-adie-ngandurat,
Și soarele - mărețul astru,
Șoptesc: HRISTOS A INVIAT!
Copii vioi, bătrâni agale

Și mulți creștini s-au adunat...
Din sfant locaș se-aude-n vale,
În cor: HRISTOS A INVIAT!
207
PE-AL PROFESIEI DRUM...
Pe-al profesiei drum, parcă ieri am pornit

Bucuroşi şi cu pasul grăbit;
Mii de vise aveam,
Spre-mpliniri alergam,
Parcă ieri, parcă ieri, parcă ieri...
Anii repezi s-au scurs ca un cârd de cocori,

Ca un fum ce se pierde în nori;
Am trăit bucurii
Învăţând mulţi copii:
Scris, citit, socotit, mulţi copii...
Am ajuns la un punct ce se pune-n final,

Împlinind un măreţ ideal;
Se încheie acum,
Mult prea scurt, lungul drum
Şi privim înapoi mulţumiţi.
Ne-au rămas nişte ani, mulţi, puţini... nu vom şti,

Cu speranţa spre cer vom privi,
Că vom fi sănătoşi,
Cu nepoţi bucuroşi,
Până când va veni ACEA ZI...
208
VINO, VINO...!
Vino, vino, vino azi,

Nu te teme c-ai să cazi;
Viaţă e plină de cărări,
Urci uşor pe multe scări.
Vino, vino, nu te opri,

De-acum vei călători;
Ai timp să vezi ce n-ai văzut,
Să trăieşti cum n-ai ştiut.
Vino, vino, nu te sfii

Să iubeşti ca-n prima zi,
Viaţă-i frumoasă până-n final,
Când te opreşti la un semnal.
Vino, vino, om bun să fii,

Să trăieşti în veşnicii,
Glasul cel tainic de pe cărări
Strigă spre cele patru zări...
209
O, MAMĂ...!
Nu-ntâmplător a fost aleasă

Ziua Femeii-n Mărţişor,
Când păsări se întorc acasă
Să crească pui în cuibul lor.
Întreagă fire se deşteaptă,

Pâraie limpezi se grăbesc
Spre răul care le aşteaptă
Şi le-ocroteşte-n chip firesc.
Tot astfel, tu, odinioară,

Măicuţă-i ocroteai pe toţi,
Pe trei băieţi şi-o surioară,
Pe nepoţele şi nepoţi.
Aveai prea multe griji deodată,

Să-i creşti frumos, cuviincios,
Să poarte-oricând în lumea toată,
Învăţătura lui Hristos.
Dar au trecut prea repezi anii,

Băieţii-s tați la casa lor;
Iar fata - sufleţelul mamii -
Peste ocean, trăind cu dor.
Te simţi prea singură acuma?

E mult prea goală casa ta?
Gândul tău tainic strigă-ntruna
Băieţii şi pe fiica ta?
210
Nu te-ntrista, o dulce mamă,
Să ştii: NU EŞTI A NIMĂNUI!
Din cer, de sus, un glas te cheamă...
Urmează astăzi paşii Lui!
În dar, EL îţi trimite-n Martie

Rază de soare pe poteci;
Un ghiocel plăpând şi-o carte,
Să te-ngrijești pe unde treci.
211
PREŢUL VIEŢII
Mi-ai dat, VIAŢĂ și de toate,

Dar mi-ai luat pe altă parte...
Mi-ai dat elanul, bucuria,

Dar mi-ai luat copilăria.
Mi-ai dat copii cum se cuvine,

Dar i-ai trimis de lângă mine.
Mi-ai dat înţelepciunea minţii,

Însă ca preţ mi-ai luat părinţii.
Mi-ai măsurat cu paşi averea

Şi-mi iei în schimb, treptat, puterea.
Mi-ai dat prin luptă grea credinţa,

Dar te-am plătit cu suferinţa.
Din mii de fire împletită,

Pari deseori prea încâlcită.
Ah, ia VIAŢĂ, ia din toate,

Dar nu-mi lua din sănătate!
VIAŢĂ, VIAŢĂ, tu mă-nveţi,

La tine totul are-un preţ...
212
LUI FLORIN...
Mi-e greu să scriu, dar tot o fac,

Chiar printre lacrimi şi suspine...
Plecarea asta nu-i un fleac
După un sfert de veac, Florine!
Ţi-am dat viaţă, te-am crescut

Aşa cum am crezut că-i bine;
Din toate cât m-am priceput...
Şi-acuma pleci de-aici, copile!
Te-am dus de mâna, ţi-am citit

Poveşti şi basme mult utile,
Te-am mai certat, te-am ocrotit,
Ce tânăr chipeș eşti, Florine!
De multe ori ne-am războit

Că nu erai pe-un gând cu mine;
C-alegi un drum mai şerpuit...
Ce repede-a trecut, Florine!
Urmează-acuma calea ta
Chiar dacă asta ne desparte;
Fii de folos unde-i umbla!
Azi eşti un om cu multă carte.
Întoarce-te din când în când

Cu copilaşii tăi de mână...
Aici, să știi, că orişicând,
În prag te-aşteaptă mama bună.
213
BUNĂ DIMINEAŢA
Când mă trezesc, măreţul soare

Pe creştetul pădurii-i la plimbare;
Îmi mângâie cu raza-i faţa
Şoptindu-mi: BUNĂ DIMINEAȚA!
Prin firele de iarbă, vântul

Trezeşte-ncet, încet, pământul...
De toate-n cale se agaţă,
Cântând: O BUNĂ DIMINEAŢĂ!
Fluturi, şi păsări, şi albine,

Tu, soare, le înalţi spre tine
S-adulmece din flori dulceaţa,
Să le sărute DIMINEAŢA!
Cântare, săruturi şi şoapte...

Natură, te-ai trezit din noapte!
În pace-o DIMINEAŢĂ BUNĂ!
Izvorul muncii o-ncunună.
Şi curge-aşa, cu fiecare,
Cât astrul zilei-i la plimbare...
Închis apoi în fortăreaţă,
Aşteaptă-O NOUĂ DIMINEAŢă!
214
EL ŞI EA
Nici nu apune mândrul Soare,

Străluce încă-n depărtare,
Că Luna, straja nopţii, Luna,
Şi-a arătat pe cer cununa.
Lumina palidă, timidă,

Pe boltă cerului splendidă,
Ea urcă-ncet pe-a ei cărare
S-ajungă sus, la Carul Mare.
Soarele-n asfinţit veghează,

Cu raze-aprinse luminează,
Un cerc de foc - e plin misterul
Ce-nvăluie pământul, cerul.
El, după deal, galant coboară;

Ea urcă-a bolţii ulicioară.
Domol, el merge la culcare...
Ori ea se-aprinde tot mai tare!
215
ZI CU LUNĂ
E-atât de clar văzduhul,

De-mi pare că zăresc
Cete de îngeri sacri,
Ce-n boltă strălucesc.
Prea străvezie, Luna

Îţi dă de bănuit...
Că singură-n albastru
De cer ea s-a ivit.
Stă neclintită-n slavă,

În zi, după amiezi;
Spre valul ei, suavă,
Privirea să-ţi dezmierzi.
- De ce-ai ieşit degrabă

Din sfântul tău sălaş?
Tu eşti a nopţii strajă,
Nu ziua ţi-e lăcaş...
Tu priveghezi iubirea
În nopţi - cu ochiul rece -
Şi miile de stele
Cu tine vor petrece.
O, pământean prea trudnic

Ce-alergi cu pas agale,
Mi-e dor de astrul zilei!
Mi-e dor de Sfântul Soare!
216
JOC DE-A ASCUNSELEA
Zile toride în luna lui Cuptor,

Topesc pământul în miezul lor;
Cu toţii ne-ascundem de-arşiţa grea
Ce flăcări revarsă în calea sa.
M-aşez la umbră de viță-n pridvor,

M-ascund sub o frunză de focul lor...
Dar şi aici raze vii mă găsesc,
Şi joc „de-a ascunselea” cu ele pornesc.
Mă cheamă prin foşnet bătrânul meu nuc...

La umbra lui deasă mă-ndrept şi mă duc;
Acolo-i răcoare în plină amiază
Şi raze fierbinţi, a intra, nu cutează.
Aşa câştig jocul de-ascunselea cu voi!

Ah, raze de foc, ce-alergaţi în şuvoi!
Pridvorul, şi vită, şi nucul de-acasă
Să pierd jocul nostru, negreşit nu mă lasă!
217
LUNA ŞI NORUL
Întreaga zi, pe boltă sus,

Ai aşteptat, Crăiasă,
Să plece Soarele-n apus,
Să te găteşti, mireasă!
Eşti singură-n înaltul cer ,

Aprinsă - totuşi rece;
N-ai stele prinse-n colier...
Un singur nour trece.
A! Uite-o stea a apărut

Şi-alături încă una...!
Prin galaxii au străbătut
Şi-ţi împletesc cununa.
Dar norul singur ce plutea

Prin preajma-i, hotărât,
Se-apropie de fruntea ta...
O, te-ai posomorât...!
218
ÎNTÂLNIRE
Ai crescut de-o săptămână,

Ai ajuns o semilună;
Dintr-o lună ce-ai fost nouă,
Eşti o pâine ruptă-n două.
Priveşti spre căsuţa noastră

Bătând uşor în fereastră,
Mă chemi la taifas în noapte
S-ascult ale tale şoapte.
Răscoleşti prin anii vieţii,

Aduci vraja tinereţii,
Te contemplu din pridvor
Şi mă-nvălui cu mult dor.
Ne-ntâlnim seară de seară

Pe aceeaşi ulicioară;
Povestim de multe, dragă...
Până-ajungi o pâine-ntreagă.
219
STEAUA MAMEI
Privesc seară de seară,

Un cer spuzit de stele...
Din oastea voluntară,
O stea-i a mamei mele.
Tresare când mă vede,

Străluce tot mai tare;
Un gând spre ea purcede
Şi-o dulce contemplare.
Îi povestesc de mine,
De noi, de toţi din casă...
Şi steaua ei devine
Din ce în ce mai luminoasă.
Aş vrea să ţin în mână

Steluţa cea de sus,
Cu mine să rămână...
Dar când o chem... s-a dus!
220
SIMT ŞI GUST
Îţi mulţumesc că pot vedea

Soarele sfânt pe bolta sa
Mulţimea de flori în culori,
Chipul copilului în zori!
Îţi mulţumesc că pot s-aud

Cântecul mierlei dintr-un dud;
Din ierburi, greieri țârâind
Şi vrăbiile ciripind.
Îţi mulţumesc că pot simţi

Parfumul florii-n zori de zi;
Miresmele de fân cosit,
De mere ce s-au pârguit.
Desculţă-n roua dimineţii

Absorb din plin paharul vieţii;
Răcoare iarba-mi dăruieşte
Şi-un vânticel mă-nvăluieşte.
Îţi mulţumesc că gust din toate,

Din poame dulci, ape sărate,
Din corcoduşe acrişoare...
Şi nu simt zilele amare.
221
CARUL MARE
Din oastea cerească de stele

Se-aprind tot mai viu printre ele
Doar şapte - e numărul care,
Grupate, descriu Carul Mare.
Aşteaptă pe loc de când cerul

Trimite spre noi doar misterul...
Cei cai năzdrăvani, unde-s oare,
Cu hamuri şi şei pe spinare?
Şi-aşteaptă, aşteaptă întruna,

Prin preajmă mai trece doar luna
Ce tolba cu visuri încarcă
Şi-n Carul cel Mare descarcă.
Sunt vise de dor şi iubire

Cântate în vers de psaltire,
Şi-atâta-s de vechi de când lumea
Şi fac să sporească minunea.
Vor curge tot ani peste ani...

Un car fără cai năzdrăvani
Aduce-ntr-o noapte senină
Pachete de vise-n lumină.
222
ÎNMULŢIREA PÂINILOR
Trecea Iisus pe-a Lui cărare,

Printr-un ţinut - Ghenizaret -,
Căta un loc pentru rugare
Cât mai retras, cât mai discret.
Mulţimi de oameni îl zăriră

Şi-ndată lăsau lucrul lor;
Cu suflet însetat veniră
S-asculte cuvânt ziditor.
Hrănindu-şi sufletul, uitară

Că trupul are legi fireşti
Şi-ntreaga lume avea, doară,
Cinci pâini gustoase şi doi peşti.
S-ajungă la mulţimea toată

Flamandă, prea puţina hrană,
Iisus îi sfătui deodată:
- Staţi locului şi n-aveţi teamă!
Aduceţi pâinea lângă mine!

Şi peştii să-i alăturaţi!
Vă veţi hrăni cum se cuvine
Şi pântecele săturaţi!
223
El înălța spre cer privirea...
Minunea se înfăptui:
Cinci mii de oameni primeau pâinea
Şi încă: femei şi copii!
Toţi în genunchi îi mulțumiră...

Nu-nțelegeau ce se petrece!
Au strâns fărâmă cu fărâmă
Şi-au umplut coşuri: douăsprece!
224
POMUL VIEŢII
Viaţă ta, cinstite om,

Creşte aşa, precum un pom
Ce cărările-ţi veghează
Şi-alături înaintează.
Copilul de-odinioară,
Cu pas şi fire sprinţară,
Păr bălai, cuget divin,
Se juca sub pomul plin.
Tânărul prea iubitor,

Cu chipul strălucitor,
Pomului dragostea-i spune,
Cu floarea să se-ncunune.
După trudă, istovit,

Cu fructul s-a răcorit,
Omul copt - acum bărbat...
Iar pomul l-a ospătat.
Sub a anilor povară,

Ce spatele aplecară,
Un bătrân la pom se-opreşte,
Şi-n umbră se odihneşte.
225
Fii şi tu, omule vrednic,
Precum pomul cel puternic!
Plin de roade-nmiresmate
Şi la omenire date.
226
E ZIUA TA
E ziua ta!- mplinești deceniul,

Zece Gustare-ai străbătut;
Din cel de-al treilea mileniu
O, cât de mare ai crescut!
Se coc acum roadele toate

De prin livezi şi de prin vii,
Să gusti aromă lor, nepoate,
Şi copt ca ele să devii...!
Să-ţi lumineze calea vieţii

Soare de August în văpăi;
Şi-asemeni, roua dimineţii
Să primenească paşii tăi!
Să-ţi cânte păsări pe cărare

Imnuri de slavă-n trilul lor;
Să fii om bun, cu suflet mare
Şi oamenilor ajutor!
Să te păzească-n toată clipa,

Tatăl Ceresc cu oastea Lui...
Iar îngeraşii cu aripa
Ţi-aducă pacea cerului.
227
Să trăieşti mult, să ai de toate,
Părinţii bucură-i ca fiu,
Îţi doresc multă sănătate!
BUNICA ANA DIN SIBIU...
(lui Ştefan, 10 August. 2 016)
228
REGĂSIRE
Am fost la voi în lumea de morminte

Şi v-am găsit atât de liniştiţi;
Dormeaţi tăcuţi şi fără suferinţe,
Convinşi că înapoi nu mai porniţi.
V-am aşezat la căpătai o floare,

Un simbol al iubirii pentru voi,
Şi-alături, pâlpâind, o lumânare,
Să vă deschidă drumul înspre noi.
V-am aşteptat, prea lungă-i aşteptarea...

Iar cale de întors nu-i de găsit;
Aude sufletul mereu strigarea:
„ Nu te-ntrista! Noi nu v-am părăsit!
Trăiţi viaţa voastră-n demnitate,

Păstraţi poruncile ce ni s-au dat
Şi-n clipa-n care Dumnezeu socoate,
Găsiţi spre noi o cale de urmat! “
229
DIN AMINTIRI...
Dimineaţă de August cu soare,

Privesc cerul clar, fără nori...
Stau singură-n curtea mea mare,
Cu gândul prin ani trecători.
Mirosul de fan mi-aminteşte

De vremi care fost-au cândva;
De mama, de tată, fireşte,
De larma ce-n curte vuia.
S-au dus în tăcere pe-o cale,

Lăsând rostul lor celor trei;
Dar vin ne`ncetat, vin agale,
Simt gândul, se-ndreaptă spre ei.
Mă-ncțntă din pomi vrăbiuţe,

Şi greieri din ierbi țârâind;
Petale-mi aştern vii crăiţe
Când vântul le mângâie blând.
Las gândul să-mi zboare aiurea,

Cutreiere nestingherit;
Mi-aduce din rafturi iubirea
Păstrată-n sertar colbuit.
230
O-nchid cu cheiţă de aur
Şi nimeni n-o poate lua...
Doar gândul, acest scump tezaur,
Îi tulbură liniştea sa...
231
CALEA
Chiar dacă-i luna lui April,

Şi păpădiile-s aprinse,
Chiar dacă mugurul fragil
Învăluie culori încinse,
Cu toate astea ceru-i trist

Şi nori în grupuri trec agale,
Iar vântul, iscusit artist,
Ne-abate sufletul pe cale.
E ziua cruntei pătimiri

Când s-a cutremurat pământul
Şi calea sfintei regăsiri
Ne-o tot şopteşte-n taină vântul.
Pe Golgota, acolo sus,

Cu braţele străpunse-n cuie,
Deschide iar spre noi, Iisus,
Calea ce la Viaţă suie.
E pardosită-n suferinţi,
Dar presărată cu iubire!
Răcoare-aduc lacrimi fierbinţi
Şi clipele de mulţumire.
232
Te strig, te-aştept şi iar te chem...
Şopteşte Iisus de pe cruce:
„Atâta fericire-avem,
Câtă durere putem duce.”
O, iartă-i, Tată, eu te rog,

Pe toţi ce se abat din cale,
Cum l-ai iertat pe slăbănog...!
Nu ştiu ce fac - sunt demni de jale!
233
MI- E SETE
E ziua osândei: e vinerea Mare!

Pe cruce atârnă preablandul Păstor...
Priveşte spre lume, priveşte în zare
Şi rănile cuielor sângerânde îl dor.
Se zbuciumă cerul, se mişcă pământul,

Mulţimea-mpietrită se-opreşte din gând,
Iar straja buimacă îşi pierde cuvântul,
Fioru-i străbate pe toţi, rând pe rând...
Se clatină norii, cu vuiet aleargă,

Şi firea-nţelege strigarea: „Mi-e sete...!”
Iisus cere apă, păcatul să-l şteargă,
Soldatul întinse oţet în burete.
O, iartă-i, Părinte, că nu ştiu ce fac!

Pierit-a acum lumina lor toată!
Eu am venit cu Tine să-i impac,
Dar nu mă recunosc ca Fiu din Tată.
Lucrarea ce mi-ai dat am săvârşit...

Şi doar pe unul am pierdut pe cale:
Cel care m-a trădat, care-a greşit...
Primeşte-mă, Părinte,-n ale Tale!
234
HRISTOS A ÎNVIAT
Ai înviat, Hristoase, ne-ai dăruit lumina

S-alunge-ntinăciunea ce-n noi s-a cuibărit;
Ai înviat, Hristoase, ne iartă toată vină,
De-a nu te recunoaşte, de-a nu te fi primit!
Lumina-i adevărul ce strigă tot mai tare

Şi nu-şi găseşte tihna, nici pace, nici alint;
Lumina străluceşte, se-aprinde în strigare
Să-nlature păcatul de la acei ce mint.
E greu să te privească lumina orbitoare,

Că tu dezvălui pată din sufletul umbrit;
Tu eşti curata haină, aşa, precum o floare
Şi nu poţi stă alături în omul pângărit.
Se umple de lumină tot cerul, tot pământul,

În ziua Învierii ce ne-a adus Iisus!
Lumina e viaţă, lumina e cuvântul
Ce se revarsă-n valuri spre noi de sus, de sus!
Pătrunde-n noi, Hristoase, lumina Ta divină!

Chiar dacă rază sfântă ne va cutremura;
Să piară necredinţa, alungă-orice pricină
Care dezbină fiii şi i-ar înstrăina.
235
ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Pluteşte în văzduh mireasma

Şi cerul e prealuminat;
Bisericile-aduc aghesma
Pentru Iisus, cel înviat.
Ai suferit dureri pe cruce,

Să afle cei ce n-au aflat,
Povara lumii-ai luat a duce...
Şi la trei zile-ai înviat!
Ne-ai dăruit lumina sfântă

Să fie-al nostru aliat,
Şi-n calea pământească strâmtă,
Să fim convinşi c-ai înviat!
Hristos din moarte a-nviat

Şi ne-a răscumpărat pe toţi;
Adevărat...! spun apăsat
Atât cei vii, cât şi cei morţi.
236
FII FERICIT!
Fii fericit, copilul meu!

În astă zi tristeţea lasă!
Astăzi coboară Dumnezeu
Şi stă cu noi cu toţi la masă.
Eşti trist că unul te-a trădat

Şi că-l iubeşti cât nu poţi spune.
Dar şi Iisus cel Înviat,
Trădat a fost de-al lui pe nume.
Fii fericit, nu mai privi

La bolovanii de pe urme;
Lasă-i acolo, nu te-opri
Şi gândul nu-l lasa să-i scurme.
Mergi înainte cu Hristos!

Culege florile din cale,
Alungă gândul dureros!
El nu ne vrea cuprinşi de jale!
Astăzi Hristos a înviat

Şi-a izbăvit făptura toată
De întuneric şi păcat...
O, iartă-l, fiul meu, îl iartă!
237
Lumina Sfintei Învieri
Revarsă-n lume fericire;
Mireasma blândei primăveri
Te-mbrățișează cu iubire.
Copilul meu, fii fericit!

E tot ce vreau azi pentru tine :
Să nu ai sufletul mâhnit,
Să-ţi fie zilele senine!
238
IERTARE
E ziua Sfintei Învieri

Şi prima-n toate fără tine;
Am tot sperat de-alaltăieri
Că mă surprinzi şi vii la mine.
Poate că ţi-am greşit cândva,

E plata ce mi se cuvine;
Dar nu ştiu să fiu altcumva
Şi sufăr, sufăr fără tine.
La masă locul e pustiu,

Bucăţile-s ca-ntotdeauna
Dar gustul e amar, nu ştiu
De ce nu-mi plac şi-aştept întruna.
Iisus pe cruce-a fost străpuns,

Dar se ruga de-a lor iertare...
Apoi ne-a dăruit răspuns
Prin Înviere în splendoare.
Să-i ierţi pe toţi, surori şi fraţi,

Şi toate pentru Înviere!
De Paşti cu toţi să fim iertaţi!
Iisus prin jertfă asta cere.
239
COPILUL MEU
De câte ori te văd, iar pleci...

Şi sufletu-mi rămâne trist...
Singur, ca vântul pe poteci,
Cu cântul său de vechi artist.
Pari mai schimbat, mai adâncit

În ţesătura largă-a vremii;
Şi tot mai greu am regăsit
Chipul copilului poienii...
Până mai ieri l-am îndemnat

Să nu-l aplece valul vieţii;
Dar viaţa nu mi l-a cruţat
Şi-un uragan a spart pereţii.
Te-ai mâniat, stropi au patruns ,

Şi întrebări ţi-ai pus, o mie...
La unele-ai găsit răspuns,
Dar alte-n vremea ce-o să fie...
De-aceea, astăzi, ca nicicând,

Cu mintea tot mai înţeleaptă,
Te uiţi la mine cugetând...
Că urci mereu o nouă treaptă.
240
Mă sfătuieşti să nu mă zbat
Cum am făcut întotdeauna...
Să şterg din gândul meu curat
Trădarea cruntă şi minciuna.
241
ASTĂZI
Astăzi, de Sfântul Constantin,

Şi-a-mpărătesei Sfinte - Elena,
Cu cer curat, plin de senin
Şi păsări fluturându-şi trena,
Mă fluieră din ram umbrit

O codobatură sprinţară;
Mierla pe gard a poposit,
Şi rândunica zboară iară.
Ţitronul alb ca un buchet

Îmi dăruie mireasma lui,
Iar florile de soc, discret,
Răsuflă-n valsul vântului.
Rază cea blândă le mângâie

Şi le aşază-n rost firesc;
Aşa, ca fumul de tămâie
De pe altarul preoţesc.
Toate spre mine-aduc iubirea

Şi mă învăluie deplin
Să-mi uşureze despărţirea
De Ştefan, Emil şi Florin.
242
Natura cântă una-ntruna
Şi gândul tace... şi ascult...
Din suflet stinge-ncet furtuna...
Şi iar sunt omul de demult.
Iubesc din nou, dar alte cele...

Iubesc seninul din priviri,
Culeg din cale-mi pietricele
Să nu ajungă poticniri.
Învăţ să merg pe noua cale

A vremii care mi-a rămas...
Şi Sfinţii mă-nsotesc agale
Cu tot frumosul într-un glas.
243
ÎŢI MULŢUMESC
Îţi mulţumesc, Părinte, pentru această zi

Preabinecuvântată şi plină de-nţelesuri;
Îţi mulţumesc de viaţă, în sensul de „a fi”,
Că-ţi scriu acum scrisoare şi-o tâlcuiesc în versuri.
Am întărit căsuţa, am strâns-o -n cingătoare,

C-aş vrea să-i ocrotească şi pe copiii mei!
I-am pus un brâu metalic, s-o ţină în strânsoare,
C-aici e rădăcina înfiptă cu temei.
Îţi mulţumesc de darul de-a fi cu sănătate!

Şi sufletul spre Tine mi l-ai deschis şi azi;
Să-l umpli cu iubire din marea bunătate
Şi să-mi repeţi întruna: „Ai grijă să nu cazi!”
Îmi dăruieşti parfumul din floarea din grădină

Şi cântecul de păsări ce zboară de pe ram;
M-ajuţi să plivesc răul, să-l smulg din rădăcină
Şi bucuria toată a cerului s-o am.
Îţi mulţumesc de stropii de ploaie trecători,

Ce primenesc livada, salcâmii şi pădurea.
Îţi mulţumesc de trilul unei privighetori,
De glasul cucului cântând aiurea...
244
Părinte,-mi asculţi gândul şi Ţie-Ți mulţumesc
Că-mi eşti prieten sincer cu mine pe cărare...
M-ajuţi să îmi port paşii pe drumul ce trudesc,
Şi să fim împreună la trecerea cea mare.
245
IUBEŞTE- MĂ, AŞA CUM EŞTI...!
În ceas de zi, în ceas de noapte,

De eşti aici ori eşti departe,
Iisus te cheamă-n slăvi cereşti:
- Iubeşte-mă, aşa cum eşti...!
Cunosc şi lupta şi păcatul,

Eşti suflet trist ca nimeni altul;
Cu toate astea voi striga:
- Iubeşte, dă-mi inima ta!
Aştepţi ca înger să devii?

Tu niciodată n-ai să fii...
Eu asta-ţi cer; să mă iubeşti!
- Iubeşte-mă, aşa cum eşti!
Speri să ajungi desăvârşit?

E greu urcuşul de suit
Şi rătăceşti pribeag pe cale...
Vreau dragostea inimii tale!
Eu pot să fac un serafim

Din firul de nisip preafin,
De puritate strălucind,
Iubire sfântă dăruind.
246
Atotputernic nu sunt Eu,
Pe dragoste stăpân mereu?
Dar las toţi îngerii în cer...
Iubirea ta-mi doresc şi sper!
Azi te iubesc aşa cum eşti,

Cu neputinţele lumeşti;
Dar mâine timpul te-o schimba...
- Copilul meu, dă-mi inima!
Vreau cântecul inimii tale

Şi nu talente triumfale...
Oriunde-ai fi şi orişicând,
Cu dragoste te vreau lucrând!
Eu te-am creat pentru iubire,

Numai aşa îţi vii în fire!
- Iubeşte-mă, aşa cum eşti,
Şi vino, să nu te-ndoiesti!
Eu stau la poartă ta şi bat,

Chiar de te scalzi în mult păcat,
- Deschide-mi, ce mai zăboveşti?
Eu te iubesc aşa cum eşti!
247
RUGĂCIUNE LA REVĂRSATUL ZORILOR
Dumnezeule cel veşnic şi a toate făcător,

Care vrei ca-n viaţa asta eu să fiu biruitor,
Ai revărsat peste mine harul Sfântului Botez
Şi pecetea de Duh Sfânt ca spre Tine să cutez...!
Ai sădit în mine firea de-a Te căuta pe Tine,

O, ascultă-mi rugămintea care din dorinţă vine,
N-am viaţă, nici lumină, nici tărie niciodată,
Decât numai întru Tine, Dumnezeul meu şi Tată!
De fărădelegi cuprinsă, spre Tine nu îndrăznesc

Să ridic a mea privire şi-n faţă să te privesc;
Dar la ucenici tu zis-ai: „Câte-n viaţă veţi dori,
Dacă cereţi cu credinţă, toate-acestea veţi primi!”
De aceea-n ziua asta îndrăznesc ca să te chem,

Şi-o zi binecuvântată, fără prihană, s-avem.
Să mă rog cum se cuvine, să lucrez spre slava Ta
Cu Duh curat, cu răbdare şi cu toată dragostea.
Cu smerenie şi pace, blândeţe, înţelepciune...

Dându-mi pururea seama de prezenţa Ta în lume.
Necuprinsa-Ți bunătate să-mi arate calea sfântă
Şi fără păcat să umblu pe cărarea mea cea strâmtă.
248
Tu, Doamne, ştii din toate care-s bune pentru mine...
Ştii orbirea, neştiinţa, de aceea strig la Tine:
Neputinţa, stricăciunea sufletului meu ascunse
Şi durerea, întristarea până-n inimă pătrunse.
De aceea, Te rog, Doamne, rugăciunea mea ascultă

Şi Duhul trimis de Tine să îmi dea putere multă!
Când voinţa ticăloasă pe rele cărări mă duce,
Sileşte-mă, Tu, Părinte, ca să mă întorc la cruce.
Fă să mă ţin cu tărie de ceea ce este bine

Şi iubirea Ta divină să mă aducă la Tine.
Toată fapta sau cuvântul care sufletul mi-l strică,
Ce pe semen îl răneşte, de la mine le ridică.
Învaţă-mă, Tu, Părinte, ce să spun, cum să vorbesc

Şi să tac în duh de pace, pe nimeni să nu rănesc!
Spre porunci aşează-mi calea, pan-la ultima suflare...
Să nu rătăcesc departe de lumina feței Tale.
Ca poruncile să-mi fie legea singură-a fiinţei,

Pe acest pământ şi-n veacuri calea sigură-a credinţei,
Doamne, rogu-Te, ai milă şi păzeşte-mă pe cale
Şi alungă de la mine orice urmă de-ntristare!
Mântuirea vreau să-mi fie ţelul optim şi suprem,

Ca iubire şi voinţă şi nădejde toţi s-avem;
249
Lucruri mari şi multe, Doamne, cer în a mea
nebunie...
Dar mi-aduc pururi aminte de a mea ticăloşie.
Răutatea, josnicia şi nevrednicia mea...

Miluieşte-mă, Părinte, nu-ţi întoarce faţa Ta!
Ci sporeşte conştiinţa acestei nevrednicii
Şi în preajma Ta, o, Doamne, toată vremea să mă ţii!
Dă-mi mie să Te iubesc aşa cum ne-ai poruncit,

Cu toată inima mea, cu suflet neprihănit,
Din întreg cugetul meu, cu toată tăria mea,
Din întreaga mea fiinţă să pot binecuvânta.
Duhul Tău cel Sfânt, dă, Doamne, drept să judec să

mă-nveţe!
Adevărul să-l cunosc, să primesc bune poveţe.
Înainte de mormânt ţine-mă în astă viaţă,
Vrednic să mă pocăiesc, după-a Duhului povaţă.
La jumătate de zile, Doamne, Tu, nu mă lua,

Când mintea e încă oarbă să vin înaintea Ta.
Când capăt vieţii mele vei bineplacea să-mi pui,
Dă-mi de veste dinainte, sufletului să îi spui
Să-şi pregătească sfârşitul, că-nainte va veni,

Şi, descoperit fiind, ochi în ochi ne vom privi ;
Fii cu mine, Doamne Sfinte, în ceas înfricoşător!
250
Bucuria mântuirii dă-mi în veacul viitor!
Curățește-mă de toate tainicele gânduri rele

Şi de toată răutatea care se ascunde-n ele!
Răspuns bun la judecată, Doamne, Te rog să-mi dai
Şi în necuprinsa-Ți milă, rugăciunea mea s-o ai!
251
NOAPTE DE VARĂ
Au început pe boltă stelele

Ca să străbată ceru-n lung şi-n lat;
Cutreieră nemărginirile
Şi câte drumuri ce le-or fi uitat.
Unele-s stinse, altele-n văpaie

Şi clipocesc spre mine rând pe rând...
Se nasc şi mor ca flacăra-n odaie,
Aşa precum frânturile de gând.
Îţi mulţumesc, o, Doamne, Tu, cel nemărginit,

De poezia nopţilor de vară,
De cerul sfânt cu stele pardosit,
Ce-n înălţime ne ridică iară.
Nu am cuvânt destul şi nici putere

Ca-ntreaga feerie s-o cuprind;
Însă din toată-a inimii avere,
Un gând străbate-n pace, licărind.
252
DE ZIUA TA
Aş vrea să sorbi de ziua ta

Din ŞASE CUPE poleite;
Daruri ce ţi le poate da,
Un gând curat ce le transmite.
În prima cupa-i SĂNĂTATE

Să te adăpi din ea deplin!
Ţi-a dat-o cerul plin de toate...
Şi pentru asta-i mulţumim!
În alt pocal este IUBIREA!

E legea legilor fireşti;
În ea-i cuprinsă toată firea,
Pământul, cerul să-l iubeşti!
A treia cupă e IERTAREA;

Numai aşa poţi împlini
Legea cea sfântă a iubirii
Şi sensul verbului „ a fi “.
Să fii atent că-n alt pocal

Este SMERENIA cuprinsă;
Oricât te-ar duce-al vieţii val,
Rămâi smerit pe marea-ntinsă.
253
Un vas e plin cu BUNĂTATE!
Te-mbie să serveşti mereu...
Să-l vezi pe semen ca pe-un frate,
Aşa să faci, copilul meu!
Încheie setul de pocale,

Cel ultim, mai cuprinzător,
Plin de CREDINŢĂ, stând pe cale;
Să bei cu suflet arzător!
(pentru Emil, de Ziua lui, 10 Iulie 2 017 )
254
LA CEAS ANIVERSAR
Acum, la ceas aniversar,

Cu zile calde şi senine,
O nouă filă-n calendar,
Se schimbă astăzi pentru tine.
Îi mulţumesc lui Dumnezeu

Că, fiul meu, exişti în lume!
C-ai luminat destinul meu;
Şi azi te strig cu drag pe nume.
Fii fericit, băiatul meu,

Cu toţi cei dragi, de bună seamă!
Şi inima o simt mereu
Cum saltă-n piept când îmi spui: MAMĂ...!
255
BUSUIOCUL
M-a-ntâmpinat în floare busuiocul,

Umplând grădina cu mireasma lui;
Absoarbe din pământul sfânt norocul
Ce-a dormitat sub raza soarelui.
Mi-l dăruie-n buchete parfumate

De-o modestie fără de egal,
Împodobind icoane preacurate
Şi apă vie din sfinţit pocal.
Un fir de busuioc, cândva sub pernă,

Ne aducea norocu-n vis fugar;
Dar se temea să nu devină veşted
Şi-l ascundea-n grădina cu mărar.
Acuma creşte-n tihnă floarea sfântă,

Hrănită din preaplinul inimii;
Nu-i cer noroc, azi tâmpla mi-e căruntă
Şi-mi caut calea până-o voi găsi...
256
SFÂNTUL ILIE
În căldură toridă, în zi de Cuptor,

Toţi creştinii te-nalță, o, Sfinte Ilie!
Te slăvesc prin cântări, Ție-ţi cer ajutor
Să te rogi pentru vremi ce-au să fie.
Când poporul hulea pe Atotfacator ,

Se-nchina răzvrătit unor idoli păgâni,
Dumnezeul Ceresc a închis un izvor
Şi n-a mai plouat trei ani şase luni...
Te-ai retras în Hozeva-n pustiu

Şi cu pâine cerească corbii buni te-au hrănit
Ca pe Sfântul din Neamţ, cel cu sufletul viu,
Ce-i şi-acum lângă Cherit, Ioan Hozevit.
La femeia sărmană, Tatăl Sfânt Te-a trimis...

Ea pe unicul fiu cu amar îl jelea...
Tu, Ilie, prooroc, l-ai sculat ca din vis!
Şi cu lacrimi fierbinţi, văduva-ţi mulţumea.
Din avutul sărac Ți-a-mpletit o azimă;

În Sirepta Sidonului, hrana se-mpuțina...
Înmulţit-ai rezerva de ulei şi făină
Şi-au trecut cei trei ani şi-aţi învins seceta.
257
După apă-nsetat, tot poporul aşteaptă!
S-a crăpat şi pământul, şi-animale-au pierit...
Tu, Ilie, ai vrut să le-arăţi calea dreaptă
Şi prin ruga curată legea ai împlinit.
S-a aprins pe Carmel legătura de lemne,

Când, din cer, fulger viu a ţâşnit!
Dumnezeu a trimis tot poporului semne...
Iar Baal ruşinat cu ai săi au pierit.
O caleaşcă de foc înspre cer Te-a purtat

Şi cu îngeri curaţi vieţuieşti în slăvire!
Să Te rogi pentru noi, Sfinte, neîncetat,
Te-aşteptăm pe pământ la a două venire...
258
NU AM CUVINTE
Nu am cuvinte, Doamne, şi nu pot exprima

Măreaţa strălucire a cerului cu stele;
Privesc uimit înaltul şi nu pot cuvânta,
Întreaga feerie cuprinsă sus în ele.
Încerc să-mi trimit mintea să descifreze ea...

Dar se blochează-ndată toţi paşii pe traseu;
Trimite-mi Tu, Iisuse, strop din lumina Ta,
Uşita să-mi deschidă a sufletului meu.
Cuvinte prea sărace pe uşa vor țâșni

Să-Ți mulţumesc de darul unui cer înstelat!
De bucuria toată, pe care-o pot simţi
Şi de lumina nopţii ce nouă Tu ne-ai dat!
259
CER DE VARA
Cerul nopţilor de vară

Parcă mă purifică!
Din înalt coboară iară
Pacea ta magnifică!
Nemişcate stele-n noapte

Ne privesc cu drag de sus;
Vii, aprinse, spun în şoapte,
Toate câte au de spus.
Nu te-aprinde de mânie
Din orice, om pământean!
Pacea cerului să-ţi fie
Al durerilor alean!
260
BOLTĂ DE STELE
Aş vrea să prind cu braţele-amândouă

Întreagă boltă sfântă cu stele pardosită;
Sunt mult prea mic...precum un strop de rouă,
Şi nu-mi încape-n palme o boltă infinită...
Atunci marea de stele spre mine-ncet coboară

Şi stau să cadă-alături prin curte şi pe casă...
O boare liniştită, cu adieri de vară
Le-aduce mai aproape şi singur nu mă lasă.
Nu le cuprind cu mâna, dar îmi pătrund în suflet

Şi strecurate, astfel, în infinitul meu,
Ating uşor o coardă ce sună ca un clinchet,
Şi-aşa le port cu mine mereu, mereu. mereu...
261
UNSPREZECE ANI
O zece şi o unitate...
Sunt ramuri din copacul tău
Ce creşte cu solemnitate,
Ferindu-te de orice rău.
Îşi trage seva cu răbdare

Din vechi izvoare sibiene,
Hrănindu-şi frunza-n frământare,
Cu aromate bănăţene.
Ţi-am da cu toţi, de Ziua ta,

Tot ce-i mai bun în astă lume;
Urări de bine, nu uita
Că vin din suflete străbune.
Să te păzească Dumnezeu
În drumul ce-l parcurgi pe cale...
Fii fericit, nepotul meu!
Succes în toate ale tale!
Un pom înalt şi rămuros

Să-ţi străjuiască-ai vieţii ani
Şi sub frunzişul lui umbros
Să-i ocrotești şi pe sărmani!
262
Acum, la unsprezece veri,
Cu soare mult, plin de lumină,
Trimită-ţi cerul adieri
De pace sfântă şi deplină!
Noi te rugăm din când în când

Să ne mai baţi voios în poartă,
S-auzim paşii alergând
Spre moşii care te aşteaptă...!
(lui Ştefan )
263
TU EŞTI IUBIREA ...
Tu eşti a toate Făcătorul,

Celor din cer, de pe pământ,
Fiul şi Tatăl Ziditorul
Şi cel trimis, Duhul cel Sfânt.
Tu eşti Atotputernic, Tată,

Ce-ţi ocrotești copiii tăi,
Izvorul care îi adapă
Şi pe cei buni, şi pe cei răi.
Tu eşti Iubirea infinită

Care coboară din înalt;
Eşti Dragostea nemărginită,
Spre mine şi spre celălalt.
Tu eşti Lumina necreată,

Trimisă-n lume din iubire;
Şi-un strop din asta nestemată,
Împodobeşte-a noastră fire.
Eşti vocea gândului, supremă,

Înţelepciunea nesfârşită...
Eşti firul pur de crizantemă,
Eşti frumuseţea negrăită.
Eşti pâinea ruptă-n părticele
264
Şi vinul din sacru potir,
Ce le-ai dat lumii, şi prin ele,
Rămâi în noi prin rost divin.
Eşti cerul pardosit cu stele,

Al nopţilor de feerie!
Eşti luna străbătând prin ele...
Eşti sufletul cu poezie.
Eşti ploaia care dă viaţă

Grăuntelui din glia noastră;
Tu eşti câmpia cu verdeaţă
Şi eşti muşcata din fereastră.
Eşti albul pur din neaua moale

Ce-a-nvăluit pădurea, casa...
Eşti râul lin curgând agale
Cu ape limpezi ca mătasea.
Tu eşti în toate, eşti în mine,

Căci gândul meu spre Tine zboară;
Eşti fagurele de albine
Care alină orice boală.
Rămâi în noi, rămâi în toate,

În sufletele pustiite,
În inimile zbuciumate
Şi trupurile vlăguite.
265
ZI DE POMENIRE
Este sfârşit de August, e zi de pomenire

A Sfântului Ioan-nainte Mergător;
Un soare blând şi cerul senin i-aduc cinstire
Şi tot creştinul tainic, cu suflet arzător...
Întrece-nchipuirea actul de josnicie

Al lui Irod Antipa şi-al ţiitoarei lui;
Când aşezat-au capul tăiat pe o tipsie,
Doar pentru Salomeea şi pofta trupului.
N-a crezut împăratul că fapta odioasă

I-a creionat destinul, chiar de s-a tulburat...
Cu fiica lui de-acuma, şi-a lui împărăteasă,
În hăul de-ntuneric orbiţi s-au scufundat.
Tu eşti, Sfinte Ioane, cinstit Botezator

Ce în Iordan scăldat-ai pe tânărul Iisus;
Eşti dintre toţi proorocii-nainte Mergător
Ce ne-ai deschis o cale ce duce-n ceruri, sus.
Azi îţi cinstim sfârşitul cu flori şi liturghii

Şi la icoana sfântă aducem busuioc.
Pri rugăciuni curate, Te rog cu noi să fii,
Iar la sfârşit s-ajungem cu Tine la un loc!
266
OSPITALITATE
Mă-ntorc acasă-n satul meu,

Mi-e dor să vin mereu, mereu...
M-aşteaptă toţi ca pe-o regină,
Să stăm aici cu drag la cină.
În curtea largă, luminoasă,

Iarba cea verde, mătăsoasă
Mi-a aşternut covor luxos,
Atât de proaspăt şi pufos!
Crăiţele de lângă gard

Sunt vii, aprinse, parcă ard...
S-au primenit în haină nouă,
Scăldată-n stropii puri de rouă.
În casă, busuiocu-n glastră,

A-nmiresmat căsuţa noastră!
Şi mătăcina parfumată,
Alături, cu miros te-mbată!
M-aşez o clipă, cad pe gânduri...

Aşa ca-n repetate rânduri...
Mi-e dor de mama şi de tata,
267
Să-şi strângă-n braţe cu drag fata.
Dinspre perete-n Răsărit,

O luminiţă s-a ivit
Pornită din icoană sfântă
Şi fără vorbe îmi cuvântă:
- Nu te-ntrista, fii fericită,

Acasă fii binevenită!
Toţi cei plecaţi cu dor te-aşteaptă,
Spre tine gândul lor îndreaptă.
M-am aşezat apoi la masă,

Cu florile şi iarba grasă,
Cu sfinţii veseli din icoane,
Cu toţi ai mei desprinşi din rame...
268
MESAJ
Mi-a spus în vis, odată, tata,

Că să-şi înţelepţească fata,
Să duc lumina la morminte
Şi flori din dragoste fierbinte.
I-am ascultat azi sfatul lui

Şi-am fost la moşul Neamţului!
„După Grădini “, loc cu verdeaţă,
Cu linişte şi izmă creață.
Am povestit prin gând de toate:

Despre noi toţi, de sănătate,
De anii care repezi zboară,
De viaţa care nu-i uşoară...
Ne-am regăsit în rugăciune,

În trai curat, în fapte bune
Şi în nădejdea noastră toată
C-alături noi vom fi odată...
269

La Noi Acasa

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

La Noi Acasa

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ANA VECERDEA ARDELEAN

Poeta Ana Vecerdea Ardelean s-a născut în

Dedic acest volum nepoțelului meu drag, Ștefan

Un vălmăşag întreg de gânduri mă-nconjoară

Din vremi mai vechi răsună-un gând statornic

Mi l-am făcut prieten pe-acest vuiet lăuntric

Îl chem; cănd sunt prea tristă, îl strig cu bucurie,

- De ce faci asta, spune-mi...?! mă adresez convinsă

Se-aude de departe un strigăt adâncit

Te prefaci că n-auzi, te prefaci că nu ştii,

Stă pe locu-i de mult, de mai bine un veac,

Îi aşteaptă pe toţi care seva şi-au tras

Nu poţi să n-auzi, nu poţi să nu vezi

Te-ai născut parcă ieri, într -un loc pe pământ,

S-au trudit ca mai toţi, şi prin truda cea grea

Ţi-a fost dat un destin cum mai rar întâlneşti,

Te-ai desprins dintre toţi mai vânjos, mai semeţ;

Dăruitu-ţi-au toţi, fiecare ce-avea:

Străbătut-ai un drum prea frumos şi prea greu,

Te întorci uneori către vatra din sat,

Te aşteaptă cu toţi şi cei morţi şi cei vii,

De un veac dăinuieşti după şura de lemn,

Ne aduc din trecut, de la moşi şi strămoşi,

Din puieţi pădureţi, doi sălbatici cu firea,

Vă-ncărcaţi la doi ani şi de floare şi rod,

Au trăit lângă voi, rând pe rând, peri şi pruni,

Peste arcuri de timp, dintr-un loc tăinuit,

A vorbit îndestul de rotundul pământ,

Înţeles-a deplin rolul de-apostolat

Tu veghezi, dascăl bun, dintr-o lume de sus,

Înălţăm împreună o rugă spre cer

Mi-aduc aminte -n clipe de visare,

Toţi preamăream minunea în vers şi melodie

Era tăcere-n sală, părinţi, bunici ascultă

Martie, Martie, Mărţişor,

(recitată în clasa I, la serbarea de 8 Martie 1961)

Stau şi privesc pe fereastră, visând,

Ningea şi atunci cu fulgi mari şi pufoşi

Azi se tulbură trist albul imaculat

În urmă cu trei veacuri te-au înălţat străbunii

Tu chemi din multe timpuri creştinii la-nchinare

Tresare din adăncuri lunca, dealul, pădurea,

În jurul tău, ai noştri dorm somnul lor de taină,

S-au istovit bunicii s-aducă din adâncuri

Era-n puterea firii să uşureze-amarul,

Cu bucurie-n suflet au sfredelit pământul

Când totul este gata, când apa-ncet se-adună,

Cu gemete profunde, în clipocit de apă,

Într-o zi din Florar, când pământul tresaltă,

Singuratic aşteaptă făptura -nţeleaptă,

- Unde eşti? Vrea să ştie şi porni-n căutare

- Unde eşti? Greu ca plumbul se-ndreptă spre lacustră,

Ridicându-şi privirea sfios către stele,

(Profesoarei de Limba Română, trecută la cele veșnice,

Voi v-aţi născut deodată cu cerul şi pământul

Aşa aţi fost şi sunteţi, prea simple, prea modeste,

Voi v-aţi făcut prieten țăranul de pe câmpuri,

La poala ta s-au aşezat străbunii,

Le priveghezi ograda, şi casa, şi copiii,

Esti martora iubirii din nopţile-nstelate,

O, de-aş pătrunde taina din codrul ce te-mbracă,

Oricât mă depărtează anii,

Te port în suflet zi de zi,

Zburdam prin lunci şi prin livezi