Casa noastră Pîrgă

Ce paşnic era satul... Pitit la poala culmii
Ca un ostrov de cuiburi sub straşina-nvechită,
Îl străjuiau din muche, doinindu-i pururi, ulmii
Şi-l încingea pe vale pădurea de răchită.
Părea bîrlog sălbatec scobit în cremeni sparte,
Ştiind numai de datini, de hori şi dragul glumii,
Ferit din drumul mare, pierdut aşa departe,
Ca-n basmul cu cetatea la marginile lumii!
De cum intrai pe poarta ce-ţi deschidea jitarul,
Te-ntîmpina cu cinste bătrîna noastră casă,
Părînd, din largul curţii ce prejmuia hotarul,
Că-ţi zice bună vreme, poftindu-te voiasă.
Am fost un pom zăbavnic… târziu am răsărit…
Nu m-au cruțat nici grindini, nici secetă-ndelungă,
Mi-s crengile sucite și cresc pipernicit,
Iar biata rădăcină, căznindu-se s-ajungă
La lutul gras și reavăn, prin pietre-a sfredelit.
Dar astăzi, peste vremuri rodesc… Prin mii de pori,
Din fund amara mâzgă suind, se îndulcește
Și-a soarelui lumină o plăsmuiește-n flori;
Azi visul rădăcinii pe ramuri strălucește,
Voios stă rodul ciucur și-ncet se pîrguiește…
…Și-nconvoiat sub pîrgă, aștept culegători.

Tihnita-n rost şi-n robot, ca un altar de sfîntă,

Curată,-ncăpătoare, primind cum se cuvine,
La spate cu fîntîna şi-un tei cu coama frîntă
Şi-alături cu prisaca chiaburilor albine,

Aşa am pomenit-o pe cînd trăiau bunicii,

Zîmbind, ocrotitoare, la marginea pădurii...
Pelinul, izma, cimbrul, rochiţa-rîndunicii
Umpleau nesupărate tot globul bătăturii.

Şi-şi împărţeau frăţeşte, vălmaşi, ogradă toată

Pometuri pîrguite de-a verilor arşiţă;
Doi nuci umbroşi ca noaptea, cu foaia-ntunecată,
Se-mbrăţişau cu cîţiva butuci vînjoşi de viţă.

Vecini aveam pîrgarul, om harnic şi cu carte,

Fecior isteţ de popă, ce-ades cînta la strană,
Şi-n deal Gavril Pîndarul, un moş uitat de moarte,
Ce-a fost, spunea, la oaste şi-avea şi-un semn de
rană.

Mai sus, spre miazănoapte, ne stăvilea priporul...

Urcau apoi largi plaiuri, se netezeau poiene,
Şi-n fund, ocol dînd ţării, munţi suri ţineau soborul
Şi-şi negurau adesea albitele spîncene.

Plutea pe noi o pace adîncă, robitoare,

Ca peste-un schit ce pururi ar sta la rugăciune,
Şi-şi revărsa seninul întreaga-i sărbătoare
Pe inimile noastre, în vremi nespus de bune!
 Poezia pe teme religioase Acolo unde deodată mintea se deșteaptă - Trează,
În grădina Ghetsemani În amiaza Eternității Tale.

Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul... Te aștept: intră

Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea îtruna.
Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,
Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna. Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!…

O mâna nendurată, ţinând grozava cupă,
Se coboară-miindu-l şi i-o ducea la gură...
Şi-o sete uriaşă stă sufletul să-i rupă...
Dar nu voia s-atingă infama băutură.
În apa ei verzuie jucau sterlici de miere
Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă...
Dar fălcile-nclestându-şi, cu ultima putere
Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!
N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;
Am cruţat-o…şi mi-a rămas nepricepută, goală.
Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:
Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.
Voinică, se plânge că oboseşte-ndată:
Inimă făr de rost, inimă răsfăţată.

Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii, Credeam că aşa trebuie: poeţii

Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă... Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!
Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii
Şi uliii de seară dau roate dupa pradă. Dar iată, acum mi-e plină de toane si nazuri,
Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri.

Călătorie spre locul inimii Sare, s-aprinde, o apucă atacuri

Ca nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!

Locul inimii noastre? Cine-l știe?Cîți îl cer? …Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept.
Numai singur Tu de-acum poţi…Te aştept.
Vîrtejul cugetelor nu-i chip să ne poarte...
Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.
Locul inimii noastre sălășluiește-n cer
Și-n lumina lină a Celui făr-de moarte.

Aspre prăpăstii se sparg în orice ins,

Pe munții sufletului ninși de blesteme
Arde floarea minunilor – Rugul aprins –
Ce-n scrum preface spațiu și vreme.

Doamne, spre locul : inimii noastre? Inimii

Tale?’ndreptează
Pașii rugăciunii obosită de cale,