Mihail – Cornel Radu, actor, absolvent al Universitatii Hyperion, 2017, clasa de actorie, prof.

Rodica Mandache, fost collaborator al Teatrului Mic din Bucuresti, actual manager al Casei de
Cultura din Plopeni.

1.DORMI

De ce te temi? Au nu ești tu cu mine?

Las’ ploaia doar’ să bată în ferești,
Las’ vântul trist prin arbori să suspine –
Fii linișită tu! Cu mine ești.
Ce te-ai sculat și cauți în podele?
Uimită pari și pari a aștepta.
Nu poți vedea cu ochii printre ele,
Vrei să-ți aduci aminte de ceva?
Lasă-te ‘n perini – eu îți voi da pace
Dormi tu – și lasă să rămân deștept.
De când citesc, la tine-atunci îmi place
Din când în când privirea să-mi îndrept,
Să văd cum dormi, să te-admir cu drag,
Cu gura ‘abia deschisă cum respiri,
Eu de pe carte mâna mi-o retrag,
Pătrunde pacea tristele-mi gândiri.
Odorul meu… o, prea frumoasă fată,
Ca marmura de albă-i a ta față,
Îmi vine să alerg la tine ‘ndată
Ș’ astfel cum dormi să te cuprind în brață.
Dar te-ai trezit! Păcat! Și nu mă’ ndur –
Dormi liniștit c’ un braț pe după cap.
Din când în când cu ochiul eu te fur
Din când în când din mână cartea scap.
Și-s fericit… Pulsează – a nopții vreme
În orologiu cu pașii uniformi.
De ce te temi? Cu mine nu te teme!
De nu te culci, te culc cu sila… Dormi!

2.COBARAREA APELOR
Din munți bătrâni și din păduri mărețe
Se nasc izvoare, ropotind se plimbă,
Deprind pe rând oceanica lor limbă
Și sunt în codri pustnici cântărețe.

Spărgând prin stânce albia lor strâmbă,

Se legăn line și fac valuri crețe.
În drumul lor ia firea mii de fețe
Aceleași sunt, deși mereu se schimbă.

Dar cu adâncul apei s-adâncește

În glasul lor a sunetului scară.
Devine tristă rânduri-rânduri crește,

Pân- ce urnindu-se în marea-amară

Ca fluviu mândru, ce-ostenit mugește
Al tinereței dulce glas demult uitară.

3. De-aș avea

De-aș avea și eu o floare

Mindră, dulce, răpitoare
Ca și florile din mai,
Fiice dulce a unui plai,
Plai rîzînd cu iarbă verde,
Ce se leagănă, se pierde
Undoind încetișor,
Șoptind șoapte de amor;

De-aș avea o floricică

Gingașă și tinerică,
Ca și floarea crinului,
Alb ca neaua sînului,
Amalgam de-o roz-albie
Și de una purpurie,
Cîntind vesel și ușor,
Șoptind șoapte de amor;

De-aș avea o porumbiță

Cu chip alb de copiliță,
Copiliță blîndișoară,
Ca o zi de primăvară,
Cîtu-ti ține ziulița
I-aș cînta doina, doinița,
I-aș cînta-o-ncetișor,
Șoptind șoapte de amor.

4. LA BUCOVINA

N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,

Geniu-ți romantic, munții în lumină,
        Văile în flori,
Rîuri resăltînde printre stînce nante,
Apele lucinde-n dalbe diamante
        Peste cîmpii-n zori.

Ale sorții mele plîngeri și surîse,

Îngînate-n cînturi, îngînate-n vise
        Tainic și ușor,
Toate-mi trec prin gîndu-mi, trec pe dinainte,
Inima mi-o fură și cu dulci cuvinte
        Îmi șoptesc de dor.

Numai lîngă sînu-ți geniile rele,

Care îmi descîntă firul vieții mele,
        Parcă dormita;
Mă lăsară-n pace, ca să cînt în lume,
Să-mi visez o soartă mîndră de-al meu nume
        Și de steaua mea.

Cînd pe bolta brună tremură Selene,

Cu un pas melodic, cu un pas alene
        Lin în calea sa,
Eol pe-a sa arpă blînd răsunătoare
Cînt-a nopții dulce, mistică cîntare,
        Cînt din Valhala.

Atunci ca și silful, ce n-adoarme-n pace,

Inima îmi bate, bate, și nu tace,
        Tremură ușor,
În fantazii mîndre ea își face cale,
Peste munți cu codri, peste deal și vale
       Mînă al ei dor.

Mînă doru-i tainic colo, înspre tine,

Ochiul îmi sclipește, genele-mi sunt pline,
        Inima mi-e grea;
Astfel, totdeauna cînd gîndesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
        Bucovina mea!

5. DE-OI ADORMI

De-oi adormi curînd

  În noaptea uitării,
Să mă duceți tăcînd
  La marginea mării.

Nu voi sicriu bogat,

  Făclie și flamuri,
Ci-mi împletiți un pat
  Din tinere ramuri.

Să-mi fie somnul lin

  Și codrul aproape,
Luceasc-un cer senin
  Pe-adîncile ape,

Care-n dureri adînci

  Se nalță la maluri,
S-ar atîrna de stînci
  Cu brațe de valuri,

Se nalță, dar recad

  Și murmură-ntr-una,
Cînd pe păduri de brad
  Alunecă luna.

Și nime-n urma mea

  Nu-mi plîngă la creștet,
Doar moartea glas să dea
  Frunzișului veșted.

Să treacă lin prin vînt

  Atotștiutoarea,
Deasupră-mi teiul sfînt
  Să-și scuture floarea.

Cum n-oi mai fi pribeag

  De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
  Aduceri aminte,

Ce n-or ști că privesc

  O lume de patemi,
Pe cînd liane cresc
  Pe singurătate-mi.

6. DOINA
De la Nistru pân-la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin și pân-la Mare
Vin muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o ațin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii
Și străinul te tot paște
De nu te mai poți cunoaște;
Sus la munte, jos pe vale,
Și-au făcut dușmanii cale,
Din Sătmar pân- în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul,
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui
Și-i străin în țara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg dușmanii în puhoi
Și s-așează pe la noi;
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate.
Numai umbra spinului
În ușa creștinului.
Își dezbracă țara sânul,
Codru frate cu românul
De săcure se tot pleacă
Și izvoarele îi seacă
Sărac în țară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii

Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia
Și neamul nemernicia!

Ștefane, Măria Ta,

Tu la Putna nu mai sta,
Las-arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinților,
În sama părinților,
Clopotele să se tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu
Ca să-ți mântui neamul tău!
Tu te-nalță din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Și Moldova adunând!
De-i suna din corn o dată
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
Îți vin codrii-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toți dușmanii or să piară,
Din hotară în hotară
Îndrăgi-i-ar ciorile
Și spânzurătorile!

7. ODA

Nu credeam să învăț a muri vrodată;

Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visător la steaua
Singurătății.

Când deodată tu răsăriși în cale-mi,

Suferință tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morții
Nendurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări...
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniștit, pe mine
Mie redă-mă!

8. CRITICILOR MEI

E ușor a scrie versuri,

Când nimic nu ai a spune,
Înșirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ți frământă

Doruri vii și patimi multe,
Ș-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

Ca și flori în poarta vieții,

Bat la porțile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veșmintele vorbirii.
Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ți viață,
Unde ai judecătorii,
Nendurații ochi de gheață?

Ah! atuncea ți se pare

Că pe cap îți cade cerul
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deșerte,

Care roade n-ați adus -
E ușor a scrie versuri,
Când nimic nu ai de spus.

9. SARA PE DEAL

Sara pe deal buciumul sună cu jale,

Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plîng, clar izvorînd în fîntîne;
Sub un salcîm dragă, m-aștepți tu pe mine.

Luna pe cer trece-așa sfîntă și clară,

Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gînduri ți-e plină.

Nourii curg, raze-a lor șiruri despică,

Streșine vechi casele-n lună ridică,
Scîrțîie-n vînt cumpăna de la fîntînă,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stînă.

Și osteniți oameni cu coasa-n spinare

Vin de la cîmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.
Ah! în curînd satul în vale-amuțește;
Ah! în curînd pasu-mi spre tine grăbește:
Lîngă salcîm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ți-voi cît îmi ești dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altul,

Și surîzînd vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcîm. — Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viața lui toată?

10. CANTECUL LAUTARULUI

Ca povestea cea sărmană

Care nimeni n-o-a-nțeles,
Trec prin vremea tristă, vană,
Cum prin secoli un eres.

Sunt ca lira spartă-n stâncă,

Sunt ca glasul din pustii,
Sunt ca marea cea adâncă,
Sunt ca moartea între vii.

Dintre chinuri ce mă-neacă

Eu sorbeam mirul curat,
Cum o lebădă se pleacă
Bând din lacul înghețat.

Dar cu moartea cea adâncă

Azi eu schimb al vieții-mi gând,
Am fost vultur pe o stâncă,
Fire-aș cruce pe-un mormânt!
Care-i scopul vieții mele,
De ce gându-mi e proroc,
De ce știu ce-i scris în stele,
Când în van lumea o-nvoc.

Crucea-mi pară gânditoare,

Parca arz-a vieții-mi tort,
Căci prin neguri mormântare
Voi să văd fața-mi de mort.

Doar atunci când prin lumine

M-oi sui la Dumnezeu,
Veți gândi și voi la mine
Cum am fost în lume eu.