Aducând cântări mulțime Scrisoarea I Glossă

De vor trece într-o viaţă Iar în lumea asta mare,noi copii ai lumii mici, Vreme trece, vreme vine,
Doruri multe-ndefinite: Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici; Toate-s vechi și nouă toate;
Or privi sub flori albastre Microscopice popoare,regi, oșteni și învățați Ce e rău și ce e bine
Aste pagine citite Ne succedem generații și ne credem minunați; Tu te-ntreabă și socoate;
Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, Nu spera și nu ai teamă,
Da, la voi se-ndreaptă cartea-mi În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul Ce e val ca valul trece;
La voi inimi cu aripe. Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată, De te-ndeamnă, de te cheamă,
Ah! lăsaţi ca să vă ducă Că-ndărătu-i și-nainte-i întuneric se arată. Tu rămâi la toate rece.
Pe-altă lume-n două clipe.
Odă (în metru antic) Privitor ca la teatru
Numai poetul… Nu credeam să-nvăț a muri vreodată; Tu în lume să te-nchipui:
Numai poetul, Pururi tânăr,înfășurat în manta-mi, Joace unul și pe patru,
Ca pasări ce zboară, Ochii mei nălțam visători la steaua Totuși tu ghici-vei chipu-i.
Deasupra valurilor, Singurătății.
Trece peste nemărginirea timpului: Luceafărul
În ramurile gândului, Când deodată tu răsăriși în cale-mi, -Ce-ți pasă ție, chip de lut,
În sfintele lunci, Suferință tu, dureros de dulce... Dac-oi fi eu sau altul?
Unde pasări ca el Până-n fund băui voluptatea morții Trăind în cercul vostru strâmt
Se-ntrec în cântări. Neîndurătoare. Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Cărțile Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, Nemuritor și rece.
De-aș fi trăit când tu trăiai, pe tine Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Te-aș fi iubit atât - cât te iubesc? Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Un cer de stele dedesubt,
Căci tot ce simt, de este rău sau bine, Apele mării. Deasupra-i cer de stele -
- Destul că simt - tot ție-ți mulțumesc. Părea un fulger ne-ntrerupt
Tu mi-ai deschis a ochilor lumine, De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, Rătăcitor prin ele.
M-ai învățat ca lumea s-o citesc, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...
Greșind cu tine chiar, iubesc greșala: Pot să mai re-nviu luminos din el ca Căci unde-ajunge nu-i hotar,
S-aduc cu tine mi-este toată fala. Pasărea Phoenix? Nici ochi spre a cunoaște,
Și vremea-ncearcă în zadar
Să fie sara-n asfințit, un vis al iubirii Piară-mi ochii turburători din cale, Din goluri a se naște.
Și să împrăștie scântei Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Cărărilor din crânguri, Ca să pot muri liniștit, pe mine
În ploaia florilor de tei Mie redă-mă! Dorința
Să stăm în umbră singuri. Vom visa un vis ferice,
S-a dus amorul... Îngâna-ne-vor c-un cânt
Cu farmecul luminii reci Atâta murmur de izvor Singuratece izvoare,
Simțirile străbate-mi: Atât senin de stele, Blânda batere de vânt;
Revarsă liniște de veci Și un atât de trist amor
Pe noaptea mea de patimi Am îngropat în ele. Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Din ce noian îndepărtat Flori de tei deasupra noastră
Din valurile vremii... Au răsărit în mine! Or să cadă rânduri-rânduri.
Din valurile vremii, iubita mea, răsai Cu câte lacrimi le-am udat,
Cu brațele de marmur, cu părul lung, bălai - Iubito, Floare albastră
Și fața străvezie ca fața albei ceri - Înc-o gură - şi dispare...
Slăbită e de umbra duioaselor dureri! Singurătate Ca un stâlp eu stam în lună!
Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei, Cu perdelele lăsate, Ce frumoasă, ce nebună
Femeie între stele și stea între femei Șed la masa mea de brad, E albastra-mi, dulce floare!

Și întorcându-ți fața spre umărul tău stâng, Focul pâlpâie în sobă,

În ochii fericirii mă uit pierdut și plâng.
Cu mâine zilele-ți adaogi…
Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.
Când unul trece, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune,
El şi răsare undeva.
Iară eu pe gânduri cad.
Stoluri, stoluri trec prin minte
Dulci iluzii.Amintiri
Țârâiesc încet ca greieri
Printre negre, vechi zidiri.
Departe sunt de tine...
În sărutări unim noi sărmanele vieți...
O! Glasul amintirii rămâie pururi mut,
Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut,
Să uit cum dup-o clipă din brațele-mi te-ai smult... Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Voi fi bătrân și singur, vei fi murit de mult!
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist în lume!
Trecut-au anii...
Să smulg un sunet din trecutul vieţii,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;
Pierdut e totu-n zarea tinereţii
Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!