Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
A fost odată ca-n povești, De ce nu vii tu? Vină! Căci eu sunt vie, tu ești mort,
A fost ca niciodată, Și ochiul tău mă-ngheață.”
Din rude mari împărătești,
O prea frumoasă fată. *
Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Și era una la părinți Trecu o zi, trecură trei
Pătrunde-n casă și în gând
Și mândră-n toate cele, Și iarăși, noaptea, vine
Și viața-mi luminează!”
Cum e Fecioara între sfinți Luceafărul deasupra ei
Și luna între stele. Cu razele-i senine.
El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Din umbra falnicelor bolți Ea trebui de el în somn
Și s-arunca fulgerător,
Ea pasul și-l îndreaptă Aminte să-și aducă
Se cufunda în mare;
Lângă fereastră, unde-n colț Și dor de-al valurilor domn
Luceafărul așteaptă. De inim-o apucă
Și apa unde-au fost căzut
Privea în zare cum pe mări În cercuri se rotește, – „Cobori în jos, luceafăr blând,
Răsare și străluce, Și din adânc necunoscut Alunecând pe-o rază,
Pe mișcătoarele cărări Un mândru tânăr crește. Pătrunde-n casă și în gând
Corăbii negre duce. Și viața-mi luminează!”
Ușor el trece ca pe prag
Îl vede azi, îl vede mâni, Pe marginea ferestei Cum el din cer o auzi,
Astfel dorința-i gata; Și ține-n mână un toiag Se stinse cu durere,
El iar, privind de săptămâni, Încununat cu trestii. Iar ceru-ncepe a roti
Îi cade dragă fata. În locul unde piere;
Părea un tânăr voevod
Cum ea pe coate-și răzima Cu păr de aur moale, În aer rumene văpăi
Visând ale ei tâmple Un vânăt giulgi se-ncheie nod Se-ntind pe lumea-ntreagă,
De dorul lui și inima Pe umerele goale. Și din a chaosului văi
Și sufletu-i se împle. Un mândru chip se-ncheagă;
Iar umbra feței străvezii
Și cât de viu s-aprinde el E albă ca de ceară - Pe negre vițele-i de păr
În orișicare sară, Un mort frumos cu ochii vii Coroana-i arde pare,
Spre umbra negrului castel Ce scânteie-n afară. Venea plutind în adevăr
Când ea o să-i apară. Scăldat în foc de soare.
– „Din sfera mea venii cu greu
* Ca să-ți urmez chemarea, Din negru giulgi se desfășor
Iar cerul este tatăl meu Marmoreele brațe,
Și pas cu pas pe urma ei Și mumă-mea e marea. El vine trist și gânditor
Alunecă-n odaie, Și palid e la față;
Țesând cu recile-i scântei Ca în cămara ta să vin,
O mreajă de văpaie. Să te privesc de-aproape, Dar ochii mari și minunați
Am coborât cu-al meu senin Lucesc adânc himeric,
Și când în pat se-ntinde drept Și m-am născut din ape. Ca două patimi fără saț
Copila să se culce, Și pline de-ntuneric.
I-atinge mâinile pe piept, O, vin'! odorul meu nespus,
I-nchide geana dulce; Și lumea ta o lasă; – „Din sfera mea venii cu greu
Eu sunt luceafărul de sus, Ca să te-ascult ș-acuma,
Și din oglindă luminiș Iar tu să-mi fii mireasă. Și soarele e tatăl meu,
Pe trupu-i se revarsă, Iar noaptea-mi este muma;
Pe ochii mari, bătând închiși Colo-n palate de mărgean
Pe fața ei întoarsă. Te-oi duce veacuri multe, O, vin', odorul meu nespus,
Și toată lumea-n ocean Și lumea ta o lasă;
Ea îl privea cu un surâs, De tine o s-asculte.” Eu sunt luceafărul de sus,
El tremura-n oglindă, Iar tu să-mi fii mireasă.
Căci o urma adânc în vis – „O, ești frumos, cum numa-n
De suflet să se prindă. vis O, vin', în părul tău bălai
Un înger se arată, S-anin cununi de stele,
Iar ea vorbind cu el în somn, Dară pe calea ce-ai deschis Pe-a mele ceruri să răsai
Oftând din greu suspină N-oi merge niciodată; Mai mândră decât ele.”
– „O, dulce-al nopții mele domn,
Străin la vorbă și la port, – „O, ești frumos cum numa-n
Lucești fără de viață, vis
Luceafarul, de Mihai Eminescu
Mă dor de crudul tău amor – „Ce voi? Aș vrea să nu mai Pătrunde trist cu raze reci
A pieptului meu coarde, stai Din lumea ce-l desparte...
Și ochii mari și grei mă dor, Pe gânduri totdeuna, În veci îl voi iubi și-n veci
Privirea ta mă arde.” Să râzi mai bine și să-mi dai Va rămânea departe...
O gură, numai una.”
– „Dar cum ai vrea să mă cobor? De-aceea zilele îmi sunt
Au nu-nțelegi tu oare, – „Dar nici nu știu măcar ce-mi Pustii ca niște stepe,
Cum că eu sunt nemuritor, ceri, Dar nopțile-s de-un farmec sfânt
Și tu ești muritoare?” Dă-mi pace, fugi departe - Ce nu-l mai pot pricepe.”
O, de luceafărul din cer
– „Nu caut vorbe pe ales, M-a prins un dor de moarte.” – „Tu ești copilă, asta e...
Nici știu cum aș începe - Hai ș-om fugi în lume,
Deși vorbești pe înțeles, – „Dacă nu știi, ți-aș arăta Doar ni s-or pierde urmele
Eu nu te pot pricepe; Din bob în bob amorul, Și nu ne-or ști de nume,
Ci numai nu te mânia,
Dar dacă vrei cu crezământ Ci stai cu binișorul. Căci amândoi vom fi cuminți,
Să te-ndrăgesc pe tine, Vom fi voioși și teferi,
Tu te coboară pe pământ, Cum vânătoru-ntinde-n crâng Vei pierde dorul de părinți
Fii muritor ca mine.” La păsărele lațul, Și visul de luceferi.”
Când ți-oi întinde brațul stâng
– „Tu-mi ceri chiar nemurirea Să mă cuprinzi cu brațul; *
mea
În schimb pe-o sărutare, Și ochii tăi nemișcători Porni luceafărul. Creșteau
Dar voi să știi asemenea Sub ochii mei rămâie... În cer a lui aripe,
Cât te iubesc de tare; De te înalț de subțiori Și căi de mii de ani treceau
Te-nalță din călcâie; În tot atâtea clipe.
Da, mă voi naște din păcat,
Primind o altă lege; Când fața mea se pleacă-n jos, Un cer de stele dedesubt,
Cu vecinicia sunt legat, În sus rămâi cu fața, Deasupra-i cer de stele -
Ci voi să mă dezlege.” Să ne privim nesățios Părea un fulger nentrerupt
Și dulce toată viața; Rătăcitor prin ele.
Și se tot duce... S-a tot dus.
De dragu-unei copile, Și ca să-ți fie pe deplin Și din a chaosului văi,
S-a rupt din locul lui de sus, Iubirea cunoscută, Jur împrejur de sine,
Pierind mai multe zile. Când sărutându-te mă-nclin, Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,
Tu iarăși mă sărută.” Cum izvorau lumine;
*
În vremea asta Cătălin, Ea-l asculta pe copilaș Cum izvorând îl înconjor
Viclean copil de casă, Uimită și distrasă, Ca niște mări, de-a-notul...
Ce împle cupele cu vin Și rușinos și drăgălaș, El zboară, gând purtat de dor,
Mesenilor la masă, Mai nu vrea, mai se lasă. Pân' piere totul, totul;
Un paj ce poartă pas cu pas Și-i zise-ncet: - "Încă de mic Căci unde-ajunge nu-i hotar,
A-mpărătesii rochii, Te cunoșteam pe tine, Nici ochi spre a cunoaște,
Băiat din flori și de pripas, Și guraliv și de nimic, Și vremea-ncearcă în zadar
Dar îndrăzneț cu ochii, Te-ai potrivi cu mine... Din goluri a se naște.
Dar ce frumoasă se făcu Și tainic genele le plec, – „De greul negrei vecinicii,
Și mândră, arz-o focul; Căci mi le împle plânsul Părinte, mă dezleagă
Ei Cătălin, acu-i acu Când ale apei valuri trec Și lăudat pe veci să fii
Ca să-ți încerci norocul. Călătorind spre dânsul; Pe-a lumii scară-ntreagă;
Și-n treacăt o cuprinse lin Lucește c-un amor nespus O, cere-mi, Doamne, orice preț,
Luceafarul, de Mihai Eminescu
Dar dă-mi o altă soarte, Pământu-n lung și marea-n larg, Călăuzind singurătăți
Căci tu izvor ești de vieți Dar moartea nu se poate... De mișcătoare valuri;
Și dătător de moarte;
Și pentru cine vrei să mori? Dar nu mai cade ca-n trecut
Întoarce-te, te-ndreaptă În mări din tot înaltul
Reia-mi al nemuririi nimb Spre-acel pământ rătăcitor – „Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Și focul din privire, Și vezi ce te așteaptă.” Dac-oi fi eu sau altul?
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire... * Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Din chaos, Doamne,-am apărut În locul lui menit din cer Ci eu în lumea mea mă simt
Și m-aș întoarce-n chaos... Hyperion se-ntoarse Nemuritor și rece.”
Și din repaos m-am născut. Și, ca și-n ziua cea de ieri,
Mi-e sete de repaos.” Lumina și-o revarsă.